Frédéric Livyns - Entrez... / Intrați...

Frédéric Livyns, Entrez..., Multivers Éditions, 2016 (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Frédéric Livyns, Entrez..., Edilivre-Aparis, Paris, 2010, 176 pag.

Cartea nu a fost tradusă în limba română.

Povestirile incluse în volumul citit de mine sunt următoarele (cu titlul original în limba franceză):

01. Venu des tréfonds
02. Présence
03. La maison d'à côté
04. Ma chérie
05. Les marionnettes
06. La penderie
07. Au bord de l'étang
08. Chère voisine
09. Les bois des ombres
10. Décorations mortelles
11. La fine bouche
12. L'antiquaire
13. La porte du gouffre
14. Éthan et Abigail
15. Adieu
16. Le départ
17. La voix
18. L'Hôtel
19. Terreur nocturne

Goodreads: 3,64/5; Amazon.fr: 4/5; Babelio: 4,22/5.

Entrez... este unul dintre volumele de povestiri horror ale autorului belgian de limbă franceză Frédéric Livyns. Recunosc că n-am auzit niciodată de acest autor până să citesc această carte, iar lectura în sine a fost atât de horror încât sper realmente să nici nu mai aud de el vreodată de acum încolo. M-am chinuit groaznic câteva luni de zile să citesc fiecare din aceste povestiri. Pe de o parte, eu nu sunt amator de horror. În adolescență, pe vremea când citeam SF, am dat peste câteva cărți horror scrise de Stephen King, și nu mi-au plăcut nici alea, dar cel puțin acelea erau bine scrise. Am decis atunci că nu e genul meu literar preferat și punct. Acum am decis să fac o nouă încercare, iar rezultatul a fost unul catastrofal. Cărțile lui Stephen King erau și suficient de lungi ca să poată să introducă cititorul mai bine în lumea cărții, în universul creat de autor. În cartea aceasta, povestirile sunt scurte, unele chiar ridicol de scurte. N-apuci bine să cunoști personajul principal, că acesta și moare în chinuri sau pățește ceva rău. Sunt 19 povestiri, iar după primele deja poți recunoaște un pattern, un model, deja poți anticipa ce se întâmplă. 

În plus, horror-ul ăsta de tip fantastic mie nu mi se pare să fie chiar atât de horror. Este ca și cum ai povesti copiilor niște întâmplări cu bau-bau sau cu Baba Cloanța. Cine te mai crede? Da, autorul creează o anumită atmosferă ”gotică”, claustrofobică, cam toate întâmplările se petrec prin case sau clădiri ciudate, recent cumpărate sau abandonate, și care au o istorie fantastică în spate. Aproape toate întâmplările groaznice se petrec noaptea, pe întuneric. Și practic toate se încheie prost pentru cineva, fie pentru personajul principal (de cele mai multe ori), fie pentru cineva apropiat acestuia. Iar în majoritatea cazurilor, de vină sunt niște creaturi fantastice, niște monștri cu apucături diabolice, care fac rău doar pentru că așa vor, sau pentru niște motive destul de obscure. Pe scurt, povestirile nu sunt suficient de credibile pentru a fi cu adevărat horror. Monștrii ăștia, deși destul de diverși ca și înfățișare, apariție și evoluție, sunt cam ridicoli, și nimeni (poate cu excepția unor copii de grădiniță) nu mai poate fi speriat de ei. Motivele lor malefice nu sunt suficient de bine explicate și nu întotdeauna sunt clare. Este mai mereu implicată ideea de destin, de fatalitate, narațiunea se desfășoară într-un univers în care domnește răul. Iarăși, mi se pare insuficient pentru a speria pe cineva. Și, în fine, mai rămâne felul în care mor (sau suferă) victimele inocente ale acestor creaturi. Autorul dă dovadă de imaginație, dar cred că doar niște oameni cu probleme psihice ar putea să fie satisfăcuți de moartea (a cel puțin) unei persoane nevinovate la finalul fiecărei povestiri. Sigur, întotdeauna există o ”vină”: de exemplu, prea multă curiozitate. Până la urmă, asta mi se pare a fi partea cea mai horror: și anume că există cititori satisfăcuți de acest gen de lectură.

Sigur, nu cred că sunt foarte mulți cititori. Din câte îmi dau seama, autorul și-a publicat pe cont propriu cărțile (nu doar pe aceasta) și apoi le-a reeditat cu ajutorul unor edituri mai degrabă necunoscute și marginale. La fiecare ediție (sunt cel puțin trei), povestirile se mai schimbă un pic, prin părțile mai puțin importante, uneori și titlul e schimbat, dar povestirea rămâne în linii mari aceeași. Ultima ediție cu același titlu (Entrez...) a fost publicată în 2019 la editura Elixyria, după cele anterioare, din 2010 și 2016, la alte edituri, la fel de puțin cunoscute. Probabil povestirile au fost ușor modificate din motive de copyright, autorul fiind însă probabil interesat să mențină volumul pe piață pentru a avea un minim de vânzări, mai ales că se laudă că trăiește exclusiv din activitatea de scriitor (bravo lui, dacă e așa).

Ar mai fi problema barierei lingvistice. Cartea se găsește exclusiv în limba franceză. Mărturisesc că am avut emoții la început, fiindcă nivelul meu de franceză este unul mediocru, dar încă de la primele rânduri mi-am dat seama că nu e nevoie de un nivel prea ridicat de limbă franceză pentru a înțelege sensul general al povestirilor. Autorul nu se remarcă prin subtilități literare sau de vocabular, limbajul este unul foarte direct și pe înțelesul tuturor.

TLC - Ooooooohhh... On the TLC Tip (1992)

TLC - Ooooooohhh... On the TLC Tip, LaFace / Arista Records, 1992.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorii și, după linia oblică, producătorii:

01. Intro 0:30
02. Ain't 2 Proud 2 Beg 5:36 (Dallas Austin, Lisa "Left Eye" Lopes / Dallas Austin)
03. Shock Dat Monkey 5:08 (L.A. Reid, Babyface, Daryl Simmons, Lisa "Left Eye" Lopes / L.A. Reid, Babyface, Daryl Simmons, Kayo)
04. Intermission I 0:19
05. Hat 2 Da Back 4:16 (Dallas Austin, Lisa "Left Eye" Lopes, Kevin Wales / Dallas Austin)
06. Das da Way We Like 'Em 5:01 (TLC, Marley Marl / Marley Marl)
07. What About Your Friends 4:53 (Dallas Austin, Lisa "Left Eye" Lopes / Dallas Austin)
08. His Story 4:23 (Dallas Austin / Dallas Austin)
09. Intermission II 0:59
10. Bad by Myself (Jermaine Dupri, Dionne Farris, Terrence Shelton, Lisa "Left Eye" Lopes / Jermaine Dupri, Da Funky Bunch)
11. Somethin' You Wanna Know 5:43 (Daryl Simmons, Babyface, L.A. Reid, Lisa "Left Eye" Lopes / Daryl Simmons, Kayo)
12. Baby-Baby-Baby 5:15 (L.A. Reid, Babyface, Daryl Simmons / L.A. Reid, Babyface, Daryl Simmons)
13. This Is How It Should Be Done 4:27 (Lisa "Left Eye" Lopes, Marley Marl / Marley Marl)
14. Depend on Myself 4:11 (Dallas Austin, Lisa "Left Eye" Lopes / Dallas Austin)
15. Conclusion 0:48

Producătorii albumului sunt: Dallas Austin, Babyface, Jermaine Dupri, Da Funky Bunch, Kayo, Marley Marl, L.A. Reid și Daryl Simmons.

TLC:

"T-Boz" Tionne Watkins
"Left-Eye" Lisa Lopes
"Chilli" Rozonda Thomas

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 3,25/5; Amazon: 4,8/5.

TLC este o trupă de trei fete din Atlanta (Statele Unite ale Americii) și, chiar dacă astăzi pare neverosimil, este încă cea mai bine ”vândută” trupă americană de fete, și a doua din lume, după Spice Girls. Trupa s-a format în 1990, numele inițial fiind 2nd Nature, după care aproape imediat s-a schimbat în TLC, după inițialele prenumelor fetelor care au făcut parte din trupă la început: Tionne Watkins, Lisa Lopes și Crystal Jones. În 1991, când au început să lucreze la primul album, fetele și managerii lor și-au dat seama că Crystal Jones nu corespundea exigențelor, așa că s-a căutat și s-a și găsit rapid o înlocuitoare, Rozonda Thomas. Problema era că deja era semnat un contract pe numele TLC, iar noua venită nu avea un prenume care să înceapă cu litera C. Soluția a fost ca Rozonda să primească numele de scenă ”Chilli” și, ca să nu fie mai prejos, și celelalte două fete și-au asumat nume de scenă, și astfel Tionne a devenit ”T-Boz” iar Lisa, ”Left Eye”. Cele trei au rămas apoi mereu împreună ca TLC, până când, din păcate, în 2002, Lisa ”Left Eye” Lopes a decedat în urma unui accident de mașină. După 2002, TLC a funcționat la ”nivel de avarie” ca un duet, format din cele două membre rămase în viață, și încă active, T-Boz și Chilli.

Fetele s-au completat foarte bine reciproc, fiecare având partea sa de melodie. Trebuie spus că TLC a început ca o trupă de new jack swing, un gen muzical în mare vogă la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, și care includea de fapt elemente din mai multe genuri muzicale: R&B, hip-hop, funk, soul, pop, fiind în principiu o muzică de dans, adresată cu precădere tinerilor americani (deși a avut succes și în alte părți ale lumii), și, aș spune fără umbră de rasism, cu predilecție celor de culoare. De altfel, mai toți artiștii care au contribuit la acest gen muzical au fost afro-americani, fetele de la TLC încadrându-se și ele în această regulă, deși originea lor este oarecum mai diversă. Primul lor album, cel de care este vorba aici, Ooooooohhh... On the TLC Tip, este mai mult orientat spre hip-hop comparativ cu albumele următoare, cu care trupa a avut mai mult succes, și care au fost mai degrabă din sfera R&B, cu o schimbare vizibilă și din punct de vedere al vestimentației și al imaginii fetelor, transformate din ”fete de pe stradă” în adevărate dive.

Munca la primul album s-a încheiat la finalul anului 1991, primul single, Ain't 2 Proud 2 Beg fiind lansat încă din noiembrie și având un succes moderat. Albumul a fost lansat în februarie 1992 și, chiar dacă astăzi este privit ca un album mai slab decât următoarele, a avut totuși darul de a face cunoscută trupa unui număr mare de fani. Ca la orice album care include și elemente de hip-hop, acestea fiind chiar foarte semnificative aici, mesajul este de asemenea important, și cred că, în acest caz, muzica și versurile sunt la egalitate din perspectiva ascultătorului. Muzica este una de dans, dar cred că TLC și-au dorit să iasă în față mai ales prin prisma mesajelor transmise, destul de radicale în contextul acelor ani. Filosofia feministă iese clar în evidență pe versurile de la aproape toate melodiile: fetele trebuie să fie respectate de băieți, ele sunt egale cu băieții în toate privințele, și orice discriminare trebuie să înceteze. Al doilea mesaj, poate și mai surprinzător, este acela că și fetele vor (să aibă parte de) sex. Bineînțeles, în anumite condiții, pe care fetele le pot impune, și cu protecția specifică, în videoclipuri cele trei membre ale trupei purtând în mod ostentativ niște prezervative pe haine, iar Lisa ”Left Eye” Lopes unul chiar pe lentila de la ochelari. Mesajul acesta apare încă de pe primul single, Ain't 2 Proud 2 Beg și este apoi repetat și pe alte melodii, în diverse feluri. Ideea de sex protejat este subliniată și în final, în ultima ”melodie”, Conclusion. Trebuie spus că, în spiritul albumelor de hip-hop din acei ani, care includeau și secvențe vorbite ”din viață”, și aici sunt incluse patru astfel de secvențe: Intro, Intermission I, Intermission II și Conclusion. Recunosc că eu, personal, nu le văd rostul, ele fiind destul de supărătoare în contextul în care cineva vrea să asculte muzică.

Melodic vorbind, fetele se completează foarte bine. T-Boz este vocea principală, ea cântă pe majoritatea melodiilor partea esențială a cântecului. Chilli este responsabilă de secvențele mai emoționale, vocea ei este mai suavă, mai înclinată spre soul, urcă mult și se evidențiază de fiecare dată. Left-Eye este rapperița de serviciu, și chiar joacă un rol foarte important aici, pentru că aproape fiecare melodie are cel puțin o secvență de rap. Ca o paranteză, rolul său a devenit tot mai puțin semnificativ pe albumele următoare, însă aici ea se remarcă nu doar ca și cântăreață, ci și ca și compozitoare, contribuind ca atare la 8 din cele 11 melodii (lăsând la o parte secvențele vorbite amintite și care, oricum, nu au asumate vreun compozitor). Se vede și munca din spate, a producătorilor, între care Dallas Austin a avut rolul decisiv. Dallas Austin era în vremea aceea și partenerul lui Chilli, și a avut contribuții semnificative și la partea de compoziție, respectiv 5 melodii din 11, dintre care una și-a asumat-o integral, His Story, iar celelalte patru sunt compuse împreună cu Lisa ”Left Eye” Lopes. Dacă analizăm și mai în profunzime, trei din cele patru hituri de pe acest album, Ain't 2 Proud 2 Beg, What About Your Friends și Hat 2 Da Back, sunt compuse de cei doi, doar la Hat 2 Da Back fiind prezent și un al treilea compozitor, Kevin Wales. Cel de-al patrulea single de pe album, de fapt al doilea dacă este să le luăm în ordine cronologică, Baby-Baby-Baby, a fost compus (și produs) de L.A. Reid, Babyface și Daryl Simmons, primii doi fiind și proprietarii casei de discuri care a lansat albumul, LaFace. Este greu de spus care din aceste melodii este cea mai bună de pe album, aceasta fiind o chestiune de gusturi; personal cred că Baby-Baby-Baby este melodia cea mai reușită, dar Ain't 2 Proud 2 Beg este cea mai reprezentativă pentru acest album. În plus, Baby-Baby-Baby  este unul dintre puținele cântece care nu includ o secvență de rap, astfel că Lisa ”Left-Eye” Lopes este exclusă (deși apare în videoclip, dansând în background). What About Your Friends este la rândul său o melodie cu largă adresabilitate din punct de vedere melodic și liric, în care însă toate fetele au partea lor, iar secvența de rap este foarte bine integrată. De altfel, deși nu sunt deloc un amator de rap și hip-hop, am constatat cu surprindere că vocea Lisei nu mă deranjează, ba dimpotrivă, mi se pare că are o anumită melodicitate intrinsecă, chiar dacă ea de fapt nu cântă, ci vorbește.

Celelalte melodii sunt relativ mediocre, deși fiecare poate fi interesantă în felul ei. Iese în evidență Das Da Way We Like 'Em, în care toate fetele au secvența lor de rap, deci și T-Boz și Chilli, pe lângă Lisa. Mi s-a părut un experiment interesant. În plus, vocea lui Chilli la rap este ceva aparte! His Story este de asemenea un cântec mai deosebit. Din partea a doua, mai slabă, pe lângă hitul Baby-Baby-Baby se mai remarcă Depend on Myself, cu un mesaj pozitiv adresat fetelor: nu trebuie să vă bazați pe alții (pe băieți, în special), sau să depindeți de alții, și trebuie să învățați să fiți independente, nu la cheremul oricui! Un mesaj care, cred eu, este la fel de actual și în prezent, și care (o spun ca reprezentant al jumătății masculine a lumii), se potrivește la fel de bine și băieților, deși cred că fetele au avut, tradițional, mai multe probleme în a fi independente decât băieții.

Albumul a avut un succes moderat în Statele Unite ale Americii, dar a pus bazele succesului ulterior al acestor fete. Imaginea aceasta a unor ”fete de pe stradă”, îmbrăcate cam țipător și cu niște haine largi, parcă ar fi echipamente de baschet, mai specifice cântăreților de hip-hop, a fost mai târziu schimbată. În treacăt fie spus, fetele aveau 20-21 de ani la momentul primului album, și nu arătau rău, așa că îmbrăcămintea aceasta nu le-a avantajat deloc, dar poate a avut rolul său în promovarea albumului (și) în straturile cele mai de jos ale societății americane. De altfel, pe unele videoclipuri, fetele chiar resping explicit statutul de ”divă sexy”. Paradoxal, ele însele s-au transformat în astfel de dive, începând cu albumul următor, sugestiv chiar prin titlu, CrazySexyCool.