Jean Barbe - Comment devenir un ange / How to Become an Angel / Cum să devii un înger

Jean Barbe, How to Become an Angel, McArthur & Company, Toronto, 2007, 330 pag., translated by Patricia Wright (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Jean Barbe, Comment devenir un ange, Leméac / Actes Sud, Montréal, 2005, 384 pag.

Cartea nu a fost tradusă în limba română.

Goodreads: 3,89/5; Amazon.fr: 4,4/5; Babelio: 3,7/5.

Am citit acest roman în engleză fiindcă, fără supărare pentru francofili, înțeleg mai bine engleza decât franceza și, pe de altă parte, deoarece am avut acces la versiunea în engleză. N-am avut nici un fel de așteptări, dar am avut o surpriză uriașă: s-a dovedit a fi una dintre cele mai satisfăcătoare lecturi din ultimii ani.

Titlul, în oglindă față de romanul precedent (mai celebru) al aceluiași autor, Comment devenir un monstre (Cum să devii un monstru, 2004), sugerează mai degrabă o tematică fantastică, mistică sau religioasă. Această ipoteză se mai poate menține ca validă și după lectura prologului. Apoi, îngerul (sau îngerii) dispar, pentru a face loc unor povești uluitoare, dar totodată aparent foarte reale, despre viață, și despre cum poți ajunge (chiar și fără voia ta) un înger pentru alții.

Acțiunea este povestită predominant din perspectiva lui François, jurnalist canadian din Québéc (probabil chiar din Montréal). La un moment dat, ziarul îi dă ca sarcină realizarea unui articol sau a mai multor articole despre oameni excepționali, cu titlul aproximativ ”cea mai grozavă persoană pe care am întâlnit-o vreodată”. În acest sens, la ziar se primesc scrisori de la cetățeni, care propun astfel de persoane, minunate, pe care ei le-au întâlnit. Deși sensul concursului este în cele din urmă deturnat de editorii ziarului, care își doresc ca doar oameni celebri sau măcar cunoscuți să candideze la acest titlu, François, alături de prietenii săi Fred și Provençal, sapă mai adânc prin scrisorile primite de la cititori, iar François descoperă că cel puțin patru persoane diferite indică drept cea mai grozavă persoană cunoscută pe cineva care utilizează patru nume diferite, dar probabil e unul și același individ, și pe care îl cunoaștem în cele din urmă cu numele de Victor Lazarre. E interesant de remarcat că autorul reia oarecum numele personajelor din romanele sale anterioare - François exista încă din primul său roman, Les soupers de fête (1991), și totodată în Comment devenir un monstre, unde de asemenea un rol important (dar în sens opus) îl juca și un anume Viktor, un alter-ego al lui Victor Lazarre.

Cronologia este puțin schimbată. Prologul se desfășoară în ”prezent” (2001). Apoi, acțiunea se reia din anii 1970 pentru a ajunge din nou în ”prezent”. Credeam că este un roman circular, care pur și simplu a început cu sfârșitul. Ei bine, nu e așa. Acțiunea se continuă puțin și după prologul din 2001, în căi puțin previzibile. După multe cărți citite, și filme văzute, e mai greu să fiu surprins de ceva. Și totuși, romanul acesta m-a surprins de mai multe ori și în mai multe feluri.

Totodată, ar trebui punctat că existe două fire narative. Unul îl privește exclusiv pe François, și relația sa cu cei doi prieteni mai ciudați ai săi, Fred și Provençal. Acesta este firul dominant al cărții. Celălalt fir, aproape deloc conectat cu primul, este povestea lui Patrick Morno, un tânăr care a evadat dintr-o ”instituție” (școală?) religioasă unde era supus la abuzuri și care încearcă să-și creeze un drum în viață, dând peste tot felul de obstacole, pe care în cele din urmă le învinge.

De altfel, romanul are un mesaj pozitiv în ansamblu. Mai multe personaje, Fred, Provençal, Patrick, trec prin perioade dificile, ajung în situații care par fără ieșire, și totuși izbândesc într-un fel sau altul. Poveștile lor, fiecare în parte, sunt impresionante. Autorul are o calitate a scrierii deosebită, știe să redea cu detalii șocante, uneori neașteptate, sentimentele și trăirile acestor personaje, astfel încât de multe ori cititorul simte că este efectiv acolo, alături de ele. Scenele sunt cât se poate de realiste și aproape oricine se poate identifica cu emoțiile și acțiunile acestor personaje, chiar dacă este puțin probabil ca cineva să aibă un background asemănător cu al acestora.

De exemplu, Fred este un fan al libertății absolute, un vagabond al gândirii, nu are job de cele mai multe ori (și ne întrebăm cum poate să trăiască), sau, când are, face totul din plăcere, nu-l interesează aspectele financiare. Viața sa capătă o turnură negativă după ce pleacă din Montréal și astfel își părăsește prietenii. Lovitura cea mai dificilă este pentru tânăra și frumoasa Provençal, despre care François află abia într-un târziu că era și iubita lui Fred (asta în timp ce și el o curta). Povestea lui Provençal este și mai impresionantă. Orfană de la o vârstă fragedă, ea își asumă durerea întregii lumi și chiar caută în mod direct durerea, în vreme ce scrie o teză de doctorat despre fascismul din Italia lui Mussolini. Provençal (la fel ca și Fred) renaște în cele din urmă, la fel ca și un înger, la fel ca și Phoenix, care se înalță din propria cenușă. Patrick cunoaște și el fericirea în închisoarea mexicană (descrisă cam idilic) unde François îl găsește în cele din urmă. Victor Lazarre, deși este personajul care leagă toate aceste povești între ele, și are el însuși o poveste admirabilă, nu contribuie decât în mică măsură la ”revenirea la viață” a acestora, impactul său mai mare este asupra lui François (el însuși traumatizat încă din copilărie) și al lui Patrick. Rolul acesta de guru pare totuși să nu i se potrivească lui Victor, care, în ciuda succesului său în această postură, caută să se desprindă de numeroșii săi adepți și urmăritori.

Dincolo de cartea în ansamblu, care mi se pare foarte reușită, sunt unele pasaje literare (și unele mai non-literare) care merită poate o atenție deosebită. Tirada lui Provençal privind actualitatea fascismului în lumea noastră, din prezent, m-a lăsat cu gura căscată, mai ales că se potrivește destul de bine cu ceea ce trăim și ni se întâmplă la mai bine de 20 de ani de la publicarea cărții. Revenirea lui Provençal dintr-o comă îndelungată, în timpul căreia a fost privegheată pe rând de cei trei mari admiratori ai săi, François, Robert și în cele din urmă Fred, este unul dintre pasajele care rămân întipărite în minte. Relația lui Patrick cu Linda, condimentată cu violență și o sexualitate de tip BDSM, care trece de o anumită normalitate (inclusiv prin prisma personajelor), este de asemenea de neuitat. 

Jean Barbe este fără îndoială un mare scriitor contemporan și nu pot decât să recomand editurilor noastre să înceapă demersurile pentru ca opera sa literară să fie tradusă și în limba română. 

Bob Seger & the Silver Bullet Band - Against the Wind (1980)

Bob Seger & the Silver Bullet Band - Against the Wind, Capitol Records, 1980.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. The Horizontal Bop 4:03
02. You'll Accomp'ny Me 4:00
03. Her Strut 3:51
04. No Man's Land 3:43
05. Long Twin Silver Line 4:18
06. Against the Wind 5:34
07. Good for Me 4:03
08. Betty Lou's Gettin' Out Tonight 2:52
09. Fire Lake 3:30
10. Shinin' Brightly 4:30 

Producători: Bob Seger, Punch Andrews, Muscle Shoals Rhythm Section, Bill Szymczyk.
Toate piesele sunt compuse de Bob Seger, care le și interpretează (vocal, dar și la chitară).

El este acompaniat de the Silver Bullet Band pe piesele 1, 2, 3, 6 și 8 și de Muscle Shoals Rhythm Section pe piesele 4, 5, 7, 9 și 10.

The Silver Bullet Band (pe acest album):

Drew Abbott - chitară
Chris Campbell - chitară bas
Alto Reed - saxofon
David Teegarden - percuție 

Muscle Shoals Rhythm Section (pe acest album):

Barry Beckett - pian
Pete Carr - chitară
Roger Hawkins - percuție
David Hood - chitară bas
Jimmy Johnson - chitară
Randy McCormick - clape 

Numeroși alți artiști și instrumentiști au contribuit de asemenea pe anumite piese. 

Premiul Grammy pentru cel mai album rock al unui duet sau al unei formații cu solist vocal (1981). 

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,43/5; Amazon: 4,8/5.

Bob Seger este unul din acei muzicieni americani de care în Europa s-a auzit mai puțin, dar care, alături de Bruce Springsteen și de alții, a creat un anumit stil de rock, azi numit ”heartland rock”, specific american, și care a avut un maxim de popularitate în anii 1970 și 1980. Bob Seger, originar din Detroit, și-a început cariera muzicală încă din anii 1960, dar abia la jumătatea anilor 1970 se asociază cu trupa the Silver Bullet Band, cu care va cunoaște succesul, începând cu albumul Night Moves (1976). Popularitatea sa a crescut cu albumul Stranger in Town (1978) și a atins apogeul odată cu Against the Wind (1980), singurul album al lui Bob Seger care a ajuns pe locul 1 în Billboard și care i-a adus totodată și un premiu Grammy. Este al 11-lea album al lui Bob Seger, dar doar al treilea împreună cu The Silver Bullet Band. Pe lângă trupa sa obișnuită, pe acest album Bob Seger a beneficiat de colaborarea băieților de la Muscle Shoals Rhythm Section (pe jumătate din melodii) și de asemenea de cea a unor muzicieni de prestigiu, care și-au adus aportul la anumite cântece, de exemplu Glenn Frey, Don Henley și Timothy Bruce Schmit (toți trei de la The Eagles) au cântat alături de Bob pe piesa Fire Lake.

Albumul începe însă neinspirat, cu The Horizontal Bop, o melodie vintage de rock'n'roll, cu rezonanță a anilor 1950, și care sună în stilul caracteristic lui Chuck Berry și Little Richard. Doar versurile sunt mai moderne, cu aluzii mai fără perdea cu privire la sex.

Odată depășit momentul penibil, muzica se îmbunătățește vizibil începând cu piesa următoare, You'll Accomp'ny Me, una dintre cele mai reușite de pe album. Este un cântec de dragoste, interpretat magistral, într-un ritm soft, specific pentru heartland rock. Muzicianul își exprimă speranța că, deși acum este refuzat, în viitor persoana iubită va fi totuși alături de el.

Ritmul se îmbunătățește pe Her Strut, melodia cea mai apropiată de hard rock de pe acest album. E posibil ca, în mâinile unui compozitor de heavy metal, această piesă să fie ”tunată” și să sune și mai bine. Ea se continuă cu No Man's Land, o altă compoziție de tip heartland rock, bine interpretată, cu versuri care sugerează solitudinea, melancolia singurătății.

Prima parte a albumului se încheie într-o notă de voioșie, cu o altă piesă foarte ritmată de rock-and-roll, Long Twin Silver Line. Îmi imaginez că era o piesă dansabilă pe la petrecerile din acea vreme, și probabil intens folosită în concerte, mai ales că ea evocă o călătorie cu trenul prin toată America, cu menționarea orașelor și statelor pe unde trece, și cu o interpretare comică a ultimei silabe din fiecare vers, pe un ton mai sus decât restul versului.

Piesa care dă titlul albumului este prima de pe a doua jumătate a acestuia. Against the Wind este într-adevăr melodia cea mai reprezentativă de pe album, cea mai frumoasă, cea care reține cel mai mult atenția, atât muzical, cât și liric. Ca un rocker adevărat, Bob Seger își formulează concepția anti-sistem, de a ”alerga împotriva vântului” (în română se spune puțin altfel), care l-a definit întreaga sa viață, versurile evocând diferite momente din adolescență, din tinerețe, din perioada maturității, cu nostalgia aferentă omului mai în vârstă, care totuși continuă să ”alerge”, să își vadă de drumul său, chiar și împotriva curentului. Piesa beneficiază și de un excepțional acompaniament la pian din partea lui Paul Harris.

Cea mai lentă melodie de pe întreg albumul, o baladă în adevăratul sens al cuvântului, este Good for Me. Văzută de unii critici ca o piesă mai slăbuță, un filler, mie mi se pare o melodie reușită, care, un pic lucrată, putea chiar să devină un hit. De altfel, cred că și altcineva a mai avut această idee. Mi se pare că piesa seamănă foarte bine, la partea introductivă, cu Purple Rain a lui Prince. Oare asemănarea este pur întâmplătoare?

De la o piesă foarte lentă, la una foarte rapidă, ne mutăm urgent într-un alt registru odată cu Betty Lou's Gettin' Out Tonight. Din nou, Bob Seger demonstrează că știe să cânte ca în anii 50. Probabil o piesă de party și atât. 

Penultima piesă de pe album, Fire Lake, este una dintre cele mai interesante, mai ales că este interpretată, așa cum am menționat, alături de trei băieți de la The Eagles. A fost și primul single de pe acest album, intens promovat. Mie mi se pare însă că melodic și liric e undeva mai pe la mijlocul clasamentului, raportându-ne strict la cântecele de pe acest album.

Totul se încheie cu o notă pozitivă, pe Shinin' Brightly, ultima piesă de pe album, care are darul de a lăsa ascultătorului o impresie plăcută, oarecum în contrast cu lirica mai pesimistă de pe alte melodii.

Albumul a consolidat poziția lui Bob Seger între marii muzicieni americani ai anilor 70-80, reprezentând totodată momentul său de apogeu din punct de vedere al popularității, inclusiv din perspectiva vânzărilor, a pieții. Din păcate pentru Bob Seger, producțiile următoare nu au mai avut același succes și, încet-încet, el a ieșit de pe scena principală a muzicii americane, la fel ca și muzica promovată de el. În următoarele decenii, Bob Seger a continuat să cânte, să compună, să producă noi albume, totalizând 18 albume de studio (ultimul în 2017). La sfârșitul anului 2019 s-a retras din activitatea muzicală, după ultimul său concert. În 2023 a mai avut o scurtă apariție, în care a interpretat două piese. Deși a trecut de 80 de ani, în 2026 Bob Seger a (re)lansat albumul Face the Promise: Expanded Edition, marcând 20 de ani de la lansarea albumului Face the Promise (2006), incluzând însă și patru piese noi, ceea ce înseamnă că Bob Seger tot mai compune!

Outsourced / Mi-au mutat jobul... în India! (2006)

Regizor: John Jeffcoat. Producători: Tom Gorai, David Skinner, George Wing.
Scenariul: George Wing și John Jeffcoat.
Cu: Josh Hamilton, Ayesha Dharker, Asif Basra, Matt Smith, Bhuvnesh Shetty.
Nerecomandat copiilor sub 12 ani.

IMDb: 7/10; Rotten Tomatoes: 78%; Metacritic: 70%.

Trebuie să recunosc că preferințele personale în privința filmelor s-au schimbat destul de mult. În adolescență, îmi plăceau aproape exclusiv filmele de acțiune sau SF. Acum prefer mai degrabă o comedie romantică bună, deși și în cazul acestora fac nazuri, pentru că umorul este deseori de slabă calitate iar partea romantică este foarte previzibilă. Rar mai găsesc comedii la care să mai și râd. Ei bine, Outsourced este una dintre ele. Partea romantică este mai puțin reușită, dar partea de comedie compensează.

Este interesant cum o realitate oarecum tristă (dacă nu chiar tragică pentru unii), și anume globalizarea locurilor de muncă, devine o sursă de distracție. Marile companii fac tot posibilul să crească profitul, și în acest sens renunță la oamenii mai bine plătiți din țările dezvoltate, pentru a angaja (pe aceleași posturi) oameni mai puțin bine plătiți din țări mai puțin dezvoltate (ca să nu folosim termeni jignitori), făcând astfel economii la bugetul de salarii.

Todd (Josh Hamilton) lucrează la o companie americană din Seattle, în domeniul vânzărilor, când tocmai află că toți oamenii din departament sunt dați afară. Șeful (Matt Smith) îl șantajează cu niște acțiuni pentru a-l convinge să accepte un nou job: acela de a-i pregăti, în India, pe noii angajați care răspund la telefon, ca să rezolve plângerile și reclamațiile. Deși inițial respinge propunerea, îl vedem în cele din urmă pe Todd în India, unde toată lumea îi spune Toad (scris exact așa, motiv pentru care ratează întâlnirea de la aeroport).

Todd pare să fie americanul tipic care nu prea a ieșit din bula lui, și este expus din plin șocului cultural la sosirea în India. Judecă greșit șoferii de taxi, aproape că pierde trenul, face greșeala să bea din produsele locale, denumite după cunoscute branduri americane, dar fără nici o legătură reală cu acestea. În cele din urmă se întâlnește cu Puro (Asif Basra), cel care urmează să-l înlocuiască ca șef al noului departament de vânzări din Gharapuri (India). Puro însuși e un tip foarte comic, dornic să învețe cât mai multe despre cultura americană. El se dă peste cap să-l facă pe Todd să se simtă bine, și-l cazează la mătușa sa (Sudha Shivpuri), care imediat își intră în mână ca gazdă și pețitoare.

Încetul cu încetul, Todd se adaptează la viața în India, înțelege tot mai bine obiceiurile locale, trecând prin tot felul de întâmplări mai mult sau mai puțin comice. Se vede că regizorul cunoaște îndeaproape realitățile indiene, pe care ni le prezintă dintr-o perspectivă adecvată, suficient de șocantă ca să stârnească râsul, dar totodată fără să ofenseze în vreun fel cultura indiană. Pe de altă parte, în același timp asistăm și la un fenomen invers: pentru a putea rezolva mai repede reclamațiile venite din partea clienților americani, indienii angajați la companie încearcă la rândul lor să înțeleagă mai bine cultura americană, iar Todd are această menire, de a le explica anumite obiceiuri, de a-i învăța engleza americană.

În ce măsură cele două culturi sunt compatibile? Relația dintre Todd și Asha (Ayesha Dharker), cea mai frumoasă și inteligentă angajată, pare să ofere un răspuns, măcar parțial. Cred totuși că aici producătorii filmului au mers un pic cam departe. Mie mi se pare că relația lor este forțată, în contextul dat. Indianca se comportă aproape ca o femeie occidentală, ceea ce pare cumva firesc probabil pentru publicul țintă (evident, cel american), dar pare extrem de improbabil într-un context indian (sau asiatic) tradițional.

Finalul lasă cumva totul în aer, practic nu avem un deznodământ. Un singur lucru este sigur: la întoarcerea din India, Todd este un om schimbat, diferit, într-un fel care poate fi apreciat drept pozitiv de către audiență. Deși nu este un happy-end clasic, finalul este totuși unul fericit, într-un anumit sens, lăsând însă o serie de semne de întrebare cu privire la soarta anumitor personaje. Cel puțin caracterele secundare par să-și fi atins obiectivele: Puro s-a putut căsători cu iubita vieții lui, un alt angajat și-a găsit o soție în America. Se induce cumva această idee că, de fapt, fericirea este o stare pe care o poți atinge doar alături de ființa iubită. Sunt însă Todd și Asha fericiți?

Filmul merită văzut dacă doriți să vă distrați, iar realitățile indiene sunt prezentate la ”firul ierbii”, la concurență cu orice film documentar. Todd este oricare dintre noi, occidentalii (inclusiv europenii), care ajung în India cu anumite idei preconcepute și descoperă acolo un univers total diferit, unde este foarte greu să te adaptezi, dar care are frumusețile și atuurile sale, ce merită să fie descoperite și explorate. 

Viața lui Lazarillo de Tormes

Viața lui Lazarillo de Tormes, Edit. Junimea, Iași, 1999, 84 pag., traducere, prefață și note de Irina Ilegitim (este ediția pe care am citit-o).

Ediția ”originală” (cea mai veche): La vida de Lazarillo de Tormes y de sus fortunas y adversidades, Juan de Juntas, Burgos, 1554. În același an au apărut ediții la Alcala (Salcedo), Medina del Campo (Hnos. del Canto) și Anvers (Martín Nucio). Totuși, niciuna din aceste ediții nu este cu adevărat cea originală, care probabil este mai timpurie și s-a pierdut.

Goodreads: 3,52/5; Amazon: 4,5/5.

 

Viața lui Lazarillo de Tormes este primul ”roman” picaresc și, după cum spun unii, primul ”roman” din istoria modernă a literaturii, ceea ce îi oferă o importanță cu totul aparte. Dacă este sau nu un roman, este discutabil după părerea mea, oricum există specialiști care să se pronunțe în această privință, eu aș sublinia doar faptul că, din perspectiva lungimii textului, de sub 100 de pagini, s-ar încadra mai degrabă la categoria ”nuvelă” decât la cea de ”roman”. Dincolo de importanța sa reală pentru istoria literaturii, această carte se poate citi foarte ușor, este destul de interesantă și comică, o lectură cu iz educațional și moral care încă rămâne în picioare din aceste perspective, deși au trecut aproape 500 de ani de la publicarea sa.

 

Apropo de publicare, ediția originală, așa cum am subliniat mai sus, nu se cunoaște. De altfel, nici autorul. În ambele direcții s-au făcut tot felul de studii, de speculații, mai mult sau mai puțin științifice, nu cred că e cazul să le reluăm aici. Este cert că prima ediție a cărții este anterioară anului 1554, de când se păstrează actualele ediții de la Burgos, Alcala, Medina del Campo și Anvers. Probabil cartea a apărut inițial cu un tiraj redus, a avut succes și a fost reeditată de mai multe edituri cu tiraje mult mai mari, care să satisfacă cererea, care a crescut de la un nivel strict național, adică spaniol (inițial), la unul internațional, cartea fiind tradusă în următorii ani în mai multe limbi de circulație internațională, în principal pe baza ediției din Anvers. În ceea ce privește autorul, el nu este cunoscut nici azi, deși apar mereu specialiști care afirmă (în contradictoriu cu alții) că au găsit dovezi de necontestat că x sau y este autorul. Probabil nu se va ști niciodată sau, cine știe, se va ajunge cândva la un consens în lumea literară, pe baza unor dovezi care să fie cu adevărat clare. La momentul apariției cărții, cititorii de atunci (cel puțin unii dintre ei) au luat de bună ideea că însuși Lazarillo de Tormes este autorul, deoarece cartea este scrisă la persoana întâi, de către o persoană aparent reală care își povestește propria viață. Chiar și azi mai sunt unii cititori care cad în această capcană, intenționată, a autorului. În realitate, Lazarillo de Tormes este aproape sigur un personaj fictiv. Chiar dacă, ipotetic, el ar fi existat și chiar ar fi trăit toate întâmplările descrise în carte, este imposibil ca el să fi și scris cartea, deoarece provenea dintr-o familie săracă, era analfabet, deci n-ar fi știut să scrie, și chiar dacă ar fi dictat sau ar fi povestit cuiva toate aceste întâmplări, este greu de crezut că ar fi avut capacitatea intelectuală de a folosi toate mijloacele literare pe care le vedem în carte, și care, în mod firesc, nu pot aparține decât unei persoane educate, și, mai mult decât atât, înzestrate cu un simț literar (și totodată al umorului) cu mult peste autori consacrați ai acelui timp. Este așadar destul de clar că autorul nu este chiar oricine, ci un adevărat scriitor de la jumătatea secolului al XVI-lea.

 

Faptul că autorul a preferat să rămână anonim este de înțeles în contextul epocii de care aminteam. La puțin timp după apariție, cartea a fost interzisă de Inchiziția spaniolă și, dacă autorul ar fi fost cunoscut, probabil că acesta ar fi avut mult de suferit. Ulterior, Inchiziția a admis publicarea unei ediții cenzurate, iar această ediție a fost singura admisă în Spania până în secolul al XIX-lea. Abia pe la jumătatea secolului al XIX-lea au început să reapară ediții complete, necenzurate, ale lui Lazarillo.

 

Cauza este foarte simplă: cartea face mișto de mai multe personaje, pe care le caracterizează negativ, dintre care cel puțin trei aparțin Bisericii Catolice: preotul din capitolul al doilea, vânzătorul de indulgențe din capitolul al cincilea și protopopul din capitolul al șaptelea (ultimul). Ar mai fi și călugărul din capitolul al patrulea, dar acel capitol este foarte-foarte scurt. Deci, aproximativ jumătate din carte este ”dedicată” mizeriilor comise de reprezentanții Bisericii. Evident că acest fapt era inacceptabil pentru Biserica din Spania în secolul al XVI-lea, dar și pentru Biserica Catolică în general, mai ales că în acea epocă tocmai se nășteau (sau deja se dezvoltau) curentele protestante / reformatoare în cadrul său. Aceste capitole, interpretate ca atacuri la adresa Bisericii Catolice, au condus și la ideea că autorul ar fi non-catolic (posibil evreu sau musulman convertit forțat la sfârșitul secolului al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea). Pe de altă parte, detaliile foarte sugestive și realiste oferite în aceste capitole ar indica, dimpotrivă, că autorul este un bun cunoscător al practicilor Bisericii Catolice și, deci, ar fi un membru al acesteia (preot, călugăr, episcop, etc).

 

Lazarillo este diminutivul lui Lázaro, care este numele real al personajului. Este ca și cum ai spune Ionuț, în loc de Ion. Diminutivul sugerează că este vorba de un copil. Și, într-adevăr, cea mai mare parte a ”acțiunii” se desfășoară când Lázaro este copil, deci diminutivul Lazarillo se potrivește. Mai mult, rolul diminutivului este și acela de a crea din start o relație de simpatie între cititor și personaj, care de altfel funcționează foarte bine. Cartea îmi aduce oarecum aminte de Amintiri din copilărie a lui Ion Creangă, în care, la fel, autorul ajuns la vârsta maturității, povestește de trăznăile făcute în timpul copilăriei și se bazează, la fel, pe tot felul de ”episoade”. Diferența este că, aici, soarta lui Lazarillo este mai tragică, iar trăznăile sale rezultă din lupta pentru supraviețuire atunci când era în slujba unor oameni maturi, care îl tratează iresponsabil. Asistăm, totodată, la o maturizare forțată a lui Lazarillo, care trece repede de la inocență și naivitate (vizibile doar la începutul primului capitol) la o tot mai necesară adaptare la greutățile vieții, personificate de stăpânii săi mojici, care-l obligă să comită tot felul de fapte teoretic reprobabile, dar în mare parte justificate în contextul dat.

 

Principala problemă cu care se confruntă Lazarillo, pe parcursul întregii sale vieți de copil și adolescent, poate chiar și la maturitate, este foamea. Fiecare capitol prezintă diverse strategii ale lui Lazarillo de a obține un minim de mâncare de la stăpânii săi care nu-i asigură nici măcar strictul necesar pentru supraviețuire. Primul capitol, cel în care Lazarillo este ”angajat” drept călăuză a unui orb cerșetor, este cel mai reușit din punct de vedere literar. Lazarillo este abuzat de către orb, nu primește suficientă mâncare, și în cele din urmă se răzbună. Cu toate acestea, următorul său stăpân, un popă, este și mai avar, și practic nu-i dă aproape deloc de mâncare lui Lazarillo, care este pe punctul să moară de foame, și la un moment dat chiar își dorește să moară, până când găsește o metodă de a șterpeli puțină mâncare de la stăpânul său. În cele din urmă este prins și aspru pedepsit. Următorul său stăpân este un scutier, iar aici situația se inversează de-a dreptul: Lazarillo este cel care asigură, prin cerșit, mâncarea, atât pentru el, cât și pentru stăpânul său, sărac lipit, având drept singură avere ”onoarea”, de care autorul face mișto.

 

Următoarele capitole sunt mai scurte, iar autorul trece uneori foarte rapid peste anumite perioade, în care Lazarillo este în slujba altor ”personaje”; ceva mai lung este capitolul dedicat vânzătorului de indulgențe. Ultimul capitol este poate cel mai semnificativ din întreaga carte, deoarece Lazarillo a ajuns la maturitate și la un statut pe care el îl consideră unul la care a aspirat: cel de ”crainic”, ”în plină bunăstare”. Contează aparent mai puțin faptul că s-a căsătorit cu o slujnică a unui protopop, foarte probabil amanta acelui protopop, fapt pe care Lazarillo îl trece în cele din urmă cu vederea, deoarece preferă să aibă ce mânca decât să fie un om virtuos.

 

La noi, cartea se găsește foarte greu. Am avut noroc că la bibliotecă această carte este disponibilă (în varianta tradusă de Irina Ilegitim, menționată mai sus), căci altfel pe la librării sau anticariate este aproape imposibil de găsit în limba română. Pentru cei care știu spaniolă, pe internet se găsesc mai multe variante în această limbă. Mărturisesc că am încercat să citesc și în spaniolă, fiind (cred eu) un bun cunoscător al acestei limbi, dar vocabularul de secolul al XVI-lea pune unele probleme chiar și vorbitorilor nativi, așa că în cele din urmă m-am mulțumit cu varianta în limba română.

 

Cartea se adresează cititorilor de orice vârstă. 

Whitesnake - Good to Be Bad (2008)

Whitesnake - Good to Be Bad, SPV/Steamhammer, 2008.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Best Years 5:16
02. Can You Hear the Wind Blow 5:03
03. Call on Me 5:01
04. All I Want, All I Need 5:40
05. Good to Be Bad 5:13
06. All for Love 5:13
07. Summer Rain 6:10
08. Lay Down Your Love 6:01
09. A Fool in Love 5:50
10. Got What You Need 4:15
11. 'Til the End of Time 5:32

Toate melodiile au fost compuse de David Coverdale și Doug Aldrich.
Producători: The Brutal Brothers (David Coverdale, Doug Aldrich și Michael McIntyre).

Whitesnake (pe acest album):

David Coverdale - solist vocal, liderul trupei
Doug Aldrich - chitară
Reb Beach - chitară
Timothy Drury - clape
Uriah Duffy - chitară bass
Chris Frazier - tobe 

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,30/5; Amazon: 4,6/5.

Whitesnake a fost una din trupele mele preferate din copilărie și adolescență, una din formațiile care mi-au format și consolidat gustul pentru hard rock și heavy metal. La fel ca și multe alte formații care au ajuns la apogeu în a doua jumătate a anilor 1980 (albumul Whitesnake, apărut în 1987, este unanim recunoscut ca cel mai bun), Whitesnake a cam dispărut de pe scenă în anii 1990, cu o singură revenire, cam lipsită de succes, albumul Restless Heart (menit inițial să fie un album solo al lui David Coverdale), din 1997. Whitesnake este, în esență, David Coverdale și băieții care cântă alături de el; și, ca atare, nu poate să dispară atât timp cât David Coverdale încă își mai dorește să apară pe scenă. În anii 2000, David Coverdale a revenit, și a adus alături de el câțiva instrumentiști de foarte bună calitate, între care chitariștii Doug Aldrich și Reb Beach, cu care a reformat trupa. Deși inițial ei s-au limitat la a cânta în concerte, în 2006 a apărut și un album, intitulat Live... in the Shadow of the Blues, care conținea și câteva piese noi, dovadă că băieții pot mai mult decât doar să interpreteze melodiile mai vechi ale trupei. Astfel, David Coverdale și Doug Aldrich s-au apucat de treabă și, cu sprijinul întregii echipe, au reușit să scoată un nou album Whitesnake după mai bine de 10 ani de pauză, Good to Be Bad (2008).

Deși trupa din anii 2000 este diferită de cea din anii 1980, cu excepția lui David Coverdale, bineînțeles, albumul sună extraordinar de similar cu albumele Whitesnake din anii 1980, în special Slide It In (1984), Whitesnake (1987) și Slip of the Tongue (1989). Efectiv am avut impresia unei călătorii în timp, una total neașteptată aș putea spune, având în vedere că mai toate trupele care au revenit la viață după o perioadă mai îndelungată au încercat să aducă ceva în plus, să inoveze, să schimbe ceva față de ceea ce cântau cu ani în urmă. La Whitesnake, în schimb, notăm contrariul: ei se străduiesc și chiar reușesc să sune aproape la fel ca și în anii 1980. Albumul este foarte bun, nu doar decent, și este solid, în sensul că este destul de uniform, cu piese la fel de atractive de la început până la final, fără niciun filler, diferențierea valorică dintre melodii fiind mai degrabă în funcție de preferințele personale ale ascultătorului. Chiar și luând în calcul câțiva parametri statistici, se observă aceeași omogenitate: toate piesele au 5-6 minute (una singură coboară sub 5 minute, la 4 minute și 15 secunde), se încadrează stilistic în același gen muzical, hard rock, cu mici variațiuni, plus trei balade - un raport destul de obișnuit pentru Whitesnake, cu 8 piese ”în viteză” și 3 mai lente din totalul de 11, și un timp total de aproximativ 1 oră (fără câteva secunde!), deci o precizie aproape matematică cu care bifează fiecare obiectiv.

Revin la ideea că preferințele personale pot să joace un rol mai semnificativ în cazul acestui album, fiindcă nu există melodii care să iasă cu adevărat foarte mult în evidență. Și ca să îmi exprim și propria opinie, aș sublinia, pentru început, singurul aspect care mi se pare ușor ciudat, poate chiar negativ: nici prima piesă, Best Years, nici piesa care dă titlul albumului, Good to Be Bad, nu mi se par a fi de referință, ba chiar mai mult, conform preferințelor mele personale, nu sunt nici măcar în prima jumătate din punct de vedere valoric dintre piesele de pe album. Este ciudat fiindcă, de obicei, prima melodie de pe orice album ar trebui să fie una reprezentativă, cea mai bună sau măcar printre cele mai bune, ca să atragă atenția ascultătorului și să-i mențină curiozitatea și în privința restului albumului. Altfel, riști să pierzi ”clientul” de la prima melodie. La fel și melodia care dă titlul albumului, nu ar trebui să fie una oarecare. Poate că titlul albumului a fost ales pe alte considerente, ca să atragă atenția prin cuvintele pe care le conține, cam asta ar fi singura explicație, pentru că piesa în sine cu același titlu este mediocră, poate chiar slăbuță în raport cu altele de pe acest album.

Albumul debutează cu o secvență de trei melodii în forță, Best Years, Can You Hear the Wind Blow și Call on Me. Încă de la prima audiție am fost impresionat de cea de-a doua melodie, Can You Hear the Wind Blow, iar impresia s-a consolidat cu fiecare audiție suplimentară. Este incredibil ce poate face Doug Aldrich la chitară, cum piesa se naște practic dintr-un simplu riff la chitară, și o schimbare de ritm și de riff la refren, și ce impact poate să aibă asupra ascultătorului. Vocea lui Coverdale aici este ușor schimbată față de celelalte două melodii, dovadă că el încă își poate modula vocea în funcție de cerințele melodiei. Call on Me este la rândul său o melodie foarte bună, cu o dinamică excepțională, peste Best Years ca și compoziție și interpretare.

Această secvență cu un ritm năucitor este întreruptă de prima baladă de pe album, All I Want, All I Need, menită să rupă un pic ritmul și să ofere un moment mai liniștit, creând o atmosferă romantică, plină de emoții pozitive (oarecum în opoziție cu versurile, care sugerează mai degrabă neliniște, nesiguranță). Este o încercare de revitalizare a baladei tipice pentru Whitesnake, de genul Is This Love (din 1987). 

Urmează piesa care dă titlul albumului, Good to Be Bad, care, în ciuda unui start foarte bombastic și a unui ritm destul de bun, nu livrează atunci când trebuie, mai exact la refren. 

Sunt însă foarte impresionat de următoarele două piese, All for Love și Summer Rain. Situate chiar la mijlocul albumului, mi se par a fi chiar elemente centrale ale acestuia (deși de obicei aceste melodii se pun mai pe la început sau, dimpotrivă, la sfârșit). All for Love este o piesă ritmată, dinamică, dar totuși foarte diferită stilistic de celelalte de pe acest album sunând mai degrabă ca o melodie a celor de la Thin Lizzy decât una Whitesnake. Iarăși, este de remarcat versatilitatea de care dau dovadă David Coverdale și Doug Aldrich, care au reușit aici să compună și un refren ușor de reprodus, de înțeles, cu care lumea se poate asocia, și care, în ciuda repetiției aparent excesive, nu ajunge să satureze. Vocea și chitara se combină aproape de perfecțiune și pe următoarea melodie, Summer Rain, o baladă mai degrabă atipică pentru Whitesnake, dar care ne aduce aminte de rădăcinile din muzica blues ale lui David Coverdale. Un plus și pentru versurile romantice, de data aceasta în consonanță cu conținutul melodic.

Partea de final a albumului este mai ”experimentală”, în măsura în care Whitesnake pare să încerce și alte genuri de melodii decât cele consacrate, fără însă a se îndepărta prea mult de la formulele melodice de bază. Lay Down Your Love sună destul de bine, este dinamică, are un ritm bun și, din punct de vedere al interpretării la chitară sau al refrenului, seamănă cu unele melodii ale celor de la AC/DC sau Led Zeppelin. 

Și revenind la preferințe personale, cea mai bună melodie de pe album mi se pare A Fool in Love. Fără îndoială, atât melodic, cât și liric, este o piesă fundamentată pe compoziții mai vechi (Fool for Your Loving, o melodie care a apărut pe două albume Whitesnake în două versiuni puțin diferite), dar care sună excelent și chiar reușește să surprindă, având în vedere startul neobișnuit, și apoi felul în care melodia se ”construiește” pas cu pas pentru a atinge un extaz greu de anticipat după primele acorduri. Am ascultat-o de nenumărate ori și încă nu m-am plictisit!

Ultimele două melodii de pe album m-au impresionat însă mai puțin, dar este posibil să fie și efectul piesei A Fool in Love, care lasă ce urmează în umbră. Got What You Need este ritmată, și este totodată cea mai scurtă piesă de pe întreg albumul. Una dintre puținele melodii de pe acest album de care îmi amintesc mai greu, nu mi-a rămas în memorie. 'Til the End of Time este melodia care încheie albumul, una mai lentă, o baladă mai aproape de stilul Led Zeppelin, și cu un mesaj liric de natură simbolică, vădit și în titlu. Este bine aleasă la final din perspectiva mesajului transmis, deși este un pic riscant să închei un album predominant ritmat cu o melodie lentă, visătoare, care te duce cu gândul la universul infinit.

Albumul este foarte bun din punct de vedere melodic. Totuși, liric, se poate observa că David Coverdale nu reușește (și probabil nici nu vrea) să se dezbare de tematicile abordate în anii 1970 și 1980, și care sună un pic cam învechite în prezent. Dragostea este omniprezentă în toate melodiile, explicit sau implicit. E un pic ciudat pentru un album hard rock din secolul 21 să abordeze doar această temă, dar putem trece peste. Un alt lucru demn de remarcat este faptul că perspectiva lui David Coverdale asupra dragostei n-a suferit nici o modificare în cei 30 de ani de când există Whitesnake. El este îndrăgostitul etern, dar totodată victima eternă, pentru că aproape niciodată partenera sa potențială nu-i răspunde pozitiv la chemări, la rugăminți, la declarații. Dragostea este astfel văzută ca un sentiment frustrant, iar femeia (ca obiect al dragostei) este mereu vinovată pentru că nu împărtășește același sentiment, deși îi place să fie admirată, adulată, iubită (însă doar de la distanță). Frustrarea aceasta a compozitorului se transmite într-o oarecare măsură și audienței, mai ales dacă aceasta ia mai în serios versurile. Sunt totuși și unele melodii care lasă o umbră de speranță, chiar conțin un mesaj eminamente pozitiv, cum ar fi primele două de pe album, Best Years și Can You Hear the Wind Blow.

După acest album, Whitesnake a mai scos încă trei albume de studio, Forevermore (2011), The Purple Album (2015) și Flesh & Blood (2019). Din păcate, odată cu pandemia, a intervenit o pauză, care s-a prelungit și ulterior, deși în 2022 a avut loc un turneu, care însă nu s-a finalizat, din cauza problemelor de sănătate cu care s-au confruntat diverși membri ai trupei, în frunte cu solistul vocal David Coverdale. În noiembrie 2025, David Coverdale (ajuns la vârsta de 74 de ani) a anunțat că se retrage definitiv din activitate. Fără el practic nu mai există nici Whitesnake, deși este oricând posibil ca formația să fie revitalizată, plecând de la principiul că speranța moare ultima.

Ryna (2005)

Regizor: Ruxandra Zenide. Producători: Cătălin Mitulescu, Eric Garoyan, Xavier Ruiz.
Scenariul: Marek Epstein și Andreea Vălean.
Cu: Dorotheea Petre, Valentin Popescu, Nicolae Praida, Mathieu Rozé, Aura Călărașu.
Premiile Gopo (2007) pentru cea mai bună actriță în rol principal (Dorotheea Petre) și cea mai bună cinematografie (Marius Panduru).
Nerecomandat copiilor sub 12 ani.

IMDb: 6,9/10; Rotten Tomatoes: 59% (Popcornmeter); Letterboxd: 3/5.

Filmele românești, ca mai toate din fostele țări comuniste, au o hibă: majoritatea au un final trist, dramatic, uneori chiar tragic. Este poate o răzbunare a faptului că vreme de 40 de ani, poate chiar mai bine (1948-1989), în perioada comunistă, toate filmele trebuiau să se termine ”bine”, cu un mesaj pozitiv, din care să rezulte clar și fără echivoc că partidul veghează la bunăstarea tuturor cetățenilor. Existau și excepții, dar numai în cazul anumitor filme istorice, când eroii își dădeau viața pentru ca noi, cei din (acel) prezent, să ne bucurăm de societatea socialistă multilateral dezvoltată. Nu știu când se va termina această ”modă” a filmelor tragice la noi, dar mi-e de-a dreptul groază să mă mai uit la vreun film românesc, pentru că din start îmi imaginez cele mai negre scenarii, și nu de puține ori am dreptate. În plus, apar și clișeele, tiparele, de care deja spectatorul român s-a cam săturat. Mereu sunt scoase la lumină abuzuri oribile, politicieni corupți, și, în general, toate mizeriile, creionând astfel o societate profund bolnavă și cu neputință de vindecat. Orice astfel de film îți lasă un gust amar în gură, iar în loc de ”entertainment” ai parte de frustrare și depresie. Recunosc, ăsta e motivul pentru care tot mai rar mă uit la filme românești - avem cu toții parte de destulă frustrare în viața de zi cu zi, ca să mai culegem o doză suplimentară și după vizionarea unui astfel de film. Nu e de altfel de mirare că aceste filme nici nu au vreun succes financiar și impresia mea este că nici măcar nu își propun să aibă un astfel de succes.

Ryna se încadrează perfect în tiparul descris mai sus și e cumva păcat, pentru că este un film bine făcut, care promitea mult mai mult. Personajul principal este o adolescentă de 16 ani pe nume Ryna, senzațional interpretată de Dorotheea Petre, cu care spectatorul empatizează de la bun început. Ea este din păcate sub papucul unui tată bețiv și abuziv, care și-ar fi dorit să aibă un băiat, și care o exploatează pe Ryna, punând-o la lucru ca mecanic auto la service-ul său auto + benzinărie din Sulina (!!) și șofer de ocazie, când el e prea beat ca să mai conducă. De asemenea, în ciuda faptului că Ryna își dorește să se distreze ca orice adolescent(ă) și să arate ca o fată, tatăl insistă să o tundă zero, ceea ce face ca Ryna, fără voia ei, să arate ca Sinead O'Connor sau, dacă e să ne raportăm la filme, ca și Demi Moore în G.I. Jane. Nu am reușit să înțeleg dacă această tunsoare avea doar rolul de a o masculiniza pe Ryna în mintea tatălui ei, sau dacă, dimpotrivă, ea avea și rolul de a mai reduce potențialul interes de natură sexuală pe care Ryna îl producea asupra populației masculine din zonă. Dacă varianta a doua este cea corectă, tatăl a dat-o rău de tot în bară, pentru că Ryna, chiar și așa cheală, pare să fie suficient de atractivă pentru destul de mulți țăcăniți care apar în acest film: poștașul nătâng (Theodor Delciu), primarul corupt și pedofil (George Custură), doctorandul francez venit să cerceteze antropologia populației din Delta Dunării (Mathieu Rozé) și alții.

Filmul are un ritm lent, foarte bun, iar universul Deltei și al Sulinei invadează încetul cu încetul mintea spectatorului, care înțelege tot mai bine relațiile dintre oamenii din orășel, dar și din familia Rynei. Familia este una disfuncțională, dar pare totuși solidă, în ciuda apucăturilor lui Vasile Biriș, tatăl Rynei (Valentin Popescu), care este destul de imprevizibil, evoluând de la comportament abuziv și uneori violent în stare de beție la unele momente în care pare să-și aducă aminte care sunt responsabilitățile sale de tată și cap de familie, în stare de trezie. Prima ruptură, total neașteptată, este plecarea mamei Rynei (Aura Călărașu), care până atunci păruse docilă și total supusă soțului, de unde rezultă și șocul aferent, pe care-l suferă și spectatorul, alături de Ryna. 

Ryna reușește cu greu să-și astâmpere setea de viață, cochetând cu poștașul, fotografiind peisajele din deltă, asociindu-se cu doctorandul francez cu care experimentează și un sărut, fugind la târg, ferindu-se mereu de tatăl ei, care în cele din urmă află de această ultimă escapadă de la poștașul gelos și se răzbună în chip monstruos pe fata lui, rezolvând totodată și o problemă de business care îl măcina de ceva vreme și care a părut mai importantă decât propria sa familie. 

Singurul sprijin (tardiv, dar parțial salvator) al Rynei vine din partea bunicului său, tataie (Nicolae Praida), care, deși oarecum senil, este cumva singurul personaj masculin pozitiv din toată această poveste tristă și frustrantă, alături de medic. Așa cum tatăl Rynei se răzbună pe fata lui, și producătorii filmului se răzbună în mod sadic pe spectatorii care în mod natural suferă și ei alături de Ryna. Cred că, la câte fire narative s-au deschis în acest film, se putea găsi o variantă mai bună de final.

Un plus care merită subliniat este cinematografia lui Marius Panduru. Cadrele din Deltă, de la mare, de pe plajă și din Sulina sunt minunate, ele rezonează cu personalitatea personajului principal și cu sentimentele acestuia, și mi-au reamintit (cu plăcere și drag) de frumusețea acestui colț de țară.

Ar mai fi de spus și că filmul este de fapt o co-producție elvețiano-română, fiind totodată primul lung-metraj din cariera regizoarei Ruxandra Zenide, stabilită la Geneva, dar născută în România.

Italo Calvino - Baronul din copaci

Italo Calvino, Străbunii noștri (Cavalerul inexistent. Vicontele tăiat în două. Baronul din copaci), Edit. Univers, București, 1974, 360 pag, cuvânt înainte și traducere de Despina Mladoveanu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Italo Calvino, Il barone rampante, Einaudi, I Coralli (nr. 79), Torino, 1957, 288 pag.

Premiul Viareggio pentru literatură (1957).

Goodreads: 4,02/5; Amazon: 4,5/5; Barnes&Noble: 3,5/5.

Baronul din copaci este una dintre cele mai greu de găsit cărți la noi, și asta deoarece, pe de o parte, este foarte căutată, fiind deseori inclusă pe lista de lecturi obligatorii la gimnaziu, și, pe de altă parte, deoarece n-a mai fost publicată de foarte mult timp, mai exact din 1999. Deci, în secolul 21 nicio editură din România nu și-a pus problema reeditării și publicării acestui roman al lui Italo Calvino, în ciuda faptului că acesta a devenit o lucrare de referință în literatura mondială. În România, pentru prima dată cartea a fost publicată la Editura Tineretului în 1967, apoi în 1974 împreună cu Cavalerul inexistent și Vicontele tăiat în două, într-o serie pe care însuși Italo Calvino a denumit-o I nostri antenati, tradusă la noi ca Străbunii noștri, la Editura Univers (într-o ordine schimbată a romanelor față de varianta originală și într-un singur volum), iar în 1999 a apărut ultima ediție, tot la Editura Univers, practic o reeditare a celor trei romane din Străbunii noștri, însă de data aceasta fiecare a apărut separat. Întrucât oamenii caută disperați varianta în care Baronul din copaci a fost publicată separat, edițiile din 1967 și 1999 sunt aproape de negăsit, sau se găsesc la prețuri exorbitante; astfel că am apelat la Străbunii noștri, care include și Baronul din copaci, și se găsește mult mai ușor și la un preț rezonabil. Pe net se găsește și o variantă în format pdf a ediției din 1999, care este însă practic aceeași cu cea din 1974, apărând la aceeași editură (Univers) și având și același traducător (Despina Mladoveanu).

Romanul este unul interesant, captivant pe alocuri, o poveste fantastică a unui băiat de 12 ani, Cosimo Piovasco di Rondò, fiul unui baron, care se răzvrătește împotriva obligației de a mânca melci la masă și se cațără într-un copac din grădina familiei, după care se încăpățânează să ducă o viață strict arboreală, fără a mai coborî vreodată din copaci. Povestea este relatată în stilul propriu al lui Italo Calvino, apropiat de realismul magic al unor scriitori precum Jorge Luis Borges sau Gabriel García Márquez, și pare verosimilă din anumite puncte de vedere; autorul se străduiește să-i ofere permanent o aură de plauzibilitate. Naratorul este Biagio, fratele mai mic al lui Cosimo, mult mai cuminte și mai așezat, și care istorisește toate aceste întâmplări dintr-o perspectivă aproape omniscientă, cu mult după ce majoritatea personajelor au părăsit această lume, ceea ce le conferă un statut aparte, de personaje de legendă. De altfel, Biagio permanent anticipează anumite întâmplări, creând în rândul cititorilor un anumit orizont de așteptare, reducând șocul sau impactul unor evenimente și sporind credibilitatea relatărilor.

Multe aspecte sunt prezentate aproape în manieră științifică. Cartea debutează chiar cu o dată exactă: 15 iunie 1767, ziua în care Cosimo și-a luat ”zborul” în copaci, ceea ce fixează destul de clar data nașterii sale în 1754 sau 1755 (deoarece avea 12 ani la momentul respectiv), iar data morții în 1819 sau 1820 (când avea 65 de ani). Această îndepărtare în timp (față de prezent) face ca povestea să pară și mai plauzibilă, mai ales că se presupune că potențialii cititori nu sunt foarte familiarizați cu realitățile din Italia (mai exact Liguria) din a doua jumătate a secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea. Acțiunea se petrece cu precădere în orășelul (fictiv) Ombrosa, port la Marea Mediterană, și în apropierea acestuia, iar cea mai lungă călătorie întreprinsă de Cosimo a fost până în orășelul vecin (la fel de fictiv), Olivabassa, unde se întâlnește cu nobilii spanioli, obligați să trăiască în copaci, și în rândul cărora își găsește prima dragoste, Ursula. 

Am crezut până aproape de final că dragostea, dintre toate sentimentele umane, va fi cea care-l va determina la un moment dat pe Cosimo să revină ”cu picioarele pe pământ”. Acolo unde au dat greș părinții, frații, prietenii, ceilalți membri ai familiei sau ai comunității, ar fi putut reuși Ursula sau Viola. M-am înșelat. Cartea începe într-un registru destul de vesel, și la început Cosimo este ca un fel de Robinson Crusoe, care se adaptează din mers la noua sa lume, învățând să trăiască în copaci, să doarmă în anumite locuri, să vâneze, să se spele, să-și facă nevoile, să se deplaseze pe distanțe tot mai lungi fără să coboare deloc pe pământ. Printre primele sale aventuri se numără și cea din grădina vecinilor și rivalilor familiei sale, marchizii de Ondariva, unde o întâlnește pe Viola, o fetiță foarte simandicoasă, care va deveni mai târziu cea mai mare dragoste a lui Cosimo. Deși tonalitatea cărții este pozitivă în prima sa parte, despărțirea dintre Cosimo și Viola transformă povestea într-una cu accente mai degrabă dramatice, chiar tragice, pentru că niciunul din cei doi nu-și mai revine vreodată cu adevărat după ce se despart. Viața lui Cosimo, deși aproape la fel de aventuroasă ca și înainte, pare că nu mai merită să fie cu adevărat trăită. Cititorul rămâne cu un gust amar, care va persista până la ultima pagină. Protagonistul devine tot mai izolat de societate, se sugerează chiar că ar fi înnebunit, iar moartea cu totul neobișnuită vine să finalizeze un proces de declin ontologic și psihologic, care probabil oricum ar fi apărut odată cu înaintarea în vârstă, dar care a fost influențat și de această despărțire.

Dintr-o anumită perspectivă, iubirea și conflictul dintre Cosimo și Viola reflectă de fapt relațiile dintre principalele curente de gândire ale epocii. Cosimo întruchipează rațiunea specifică iluminismului; toată viața lui a fost un adept al rațiunii (în ciuda gestului irațional de a se urca în copaci), al progresului științific, al enciclopediștilor francezi cu care întreține o serioasă corespondență, al Revoluției franceze, pe care încearcă să o reproducă la Ombrosa. Viola, pe de altă parte, este exponenta romantismului, viața ei este condusă de sentimente, de emoții, și își dorește ca partenerii ei (sau candidații la acest statut) să fie mereu îndrăgostiți, să fie dispuși să facă orice sacrificii, să își dovedească prin fapte mai mult sau mai puțin mărețe și prin gesturi cât mai teatrale dragostea. Emoțiile de moment dictează și faptele, nu rațiunea; de aici și separarea complet irațională a celor doi protagoniști. Diferența dintre cei doi este simbolizată și de tipul de vegetație care predomină în grădinile celor două familii. În vreme ce în grădina familiei di Rondò se găsesc doar arbori obișnuiți, la fel ca peste tot pe coasta ligurică și în pădurile din împrejurimi, sugerând ancorarea în realitate și tradiție, grădina marchizilor d'Ondariva se caracterizează prin prezența arborilor exotici și ornamentali, aduși din diverse locuri din lume, o asociere evidentă cu mișcarea romantică. La final, lumea lui Cosimo dispare: pădurile din jur sunt defrișate, chiar și copacii din grădina familiei sunt înlocuiți; în schimb, peste tot apar acești arbori exotici și ornamentali, care inițial existau doar în grădina familiei d'Ondariva, și care, în momentul în care Biagio termină de povestit, acopereau tot litoralul, sugerând triumful romantismului asupra iluminismului, tradiționalismului și raționalității.

Cartea poate fi citită în mai multe chei de interpretare, în funcție și de vârsta cititorului. Copiii vor fi cu adevărat încântați de aventurile cu bandiți, cu hoți, și cu pirați, și vor învăța de la Cosimo cum trebuie să te descurci în orice situație, oricât de dificilă ar fi aceasta, și cum să fii bun și generos cu cei din jurul tău, să ajuți comunitatea, chiar și dintr-o postură atât de delicată precum cea în care a fost Cosimo. Baronul din copaci este și un bildungsroman, pentru că cititorul are ocazia să remarce felul cu totul extraordinar în care Cosimo își croiește propria sa soartă, independent de voința părinților sau a celorlalți membri ai familiei, se maturizează și devine un adult responsabil, iubit și respectat în propria sa comunitate, dar și în lume, unde i s-a dus vestea. El ajută de multe ori și oameni sărmani, dar și bandiți, precum Gian dei Brughi, cu care împărtășește pasiunea pentru lectură. Apropierea lui Cosimo față de toate categoriile sociale, dar și față de animale (domestice sau sălbatice), aruncă o lumină cu totul aparte asupra sa, subliniind caracterul său profund uman. Deși în permanent contact cu natura din care dorește să facă parte, pretinzând la un moment dat că este pasăre și ciripind uneori la fel ca păsările, Cosimo nu este de fapt izolat de societate, ci dimpotrivă, este poate singurul locuitor din Ombrosa care are o viziune de ansamblu asupra comunității, cunoscând îndeaproape pe mai toți membrii acesteia, și pe cei mai înstăriți, dar și pe cei marginalizați, inclusiv pe cei care locuiesc prin pădurile din jur, în condiții foarte grele, fapt care-i permite să înțeleagă în profunzime natura umană și realitatea de zi cu zi, în contrast cu alți membri ai aristocrației care trăiesc în ”turnul lor de fildeș”, departe de cei pe care îi stăpânesc și administrează.