Ryna (2005)

Regizor: Ruxandra Zenide. Producători: Cătălin Mitulescu, Eric Garoyan, Xavier Ruiz.
Scenariul: Marek Epstein și Andreea Vălean.
Cu: Dorotheea Petre, Valentin Popescu, Nicolae Praida, Mathieu Rozé, Aura Călărașu.
Premiile Gopo (2007) pentru cea mai bună actriță în rol principal (Dorotheea Petre) și cea mai bună cinematografie (Marius Panduru).
Nerecomandat copiilor sub 12 ani.

IMDb: 6,9/10; Rotten Tomatoes: 59% (Popcornmeter); Letterboxd: 3/5.

Filmele românești, ca mai toate din fostele țări comuniste, au o hibă: majoritatea au un final trist, dramatic, uneori chiar tragic. Este poate o răzbunare a faptului că vreme de 40 de ani, poate chiar mai bine (1948-1989), în perioada comunistă, toate filmele trebuiau să se termine ”bine”, cu un mesaj pozitiv, din care să rezulte clar și fără echivoc că partidul veghează la bunăstarea tuturor cetățenilor. Existau și excepții, dar numai în cazul anumitor filme istorice, când eroii își dădeau viața pentru ca noi, cei din (acel) prezent, să ne bucurăm de societatea socialistă multilateral dezvoltată. Nu știu când se va termina această ”modă” a filmelor tragice la noi, dar mi-e de-a dreptul groază să mă mai uit la vreun film românesc, pentru că din start îmi imaginez cele mai negre scenarii, și nu de puține ori am dreptate. În plus, apar și clișeele, tiparele, de care deja spectatorul român s-a cam săturat. Mereu sunt scoase la lumină abuzuri oribile, politicieni corupți, și, în general, toate mizeriile, creionând astfel o societate profund bolnavă și cu neputință de vindecat. Orice astfel de film îți lasă un gust amar în gură, iar în loc de ”entertainment” ai parte de frustrare și depresie. Recunosc, ăsta e motivul pentru care tot mai rar mă uit la filme românești - avem cu toții parte de destulă frustrare în viața de zi cu zi, ca să mai culegem o doză suplimentară și după vizionarea unui astfel de film. Nu e de altfel de mirare că aceste filme nici nu au vreun succes financiar și impresia mea este că nici măcar nu își propun să aibă un astfel de succes.

Ryna se încadrează perfect în tiparul descris mai sus și e cumva păcat, pentru că este un film bine făcut, care promitea mult mai mult. Personajul principal este o adolescentă de 16 ani pe nume Ryna, senzațional interpretată de Dorotheea Petre, cu care spectatorul empatizează de la bun început. Ea este din păcate sub papucul unui tată bețiv și abuziv, care și-ar fi dorit să aibă un băiat, și care o exploatează pe Ryna, punând-o la lucru ca mecanic auto la service-ul său auto + benzinărie din Sulina (!!) și șofer de ocazie, când el e prea beat ca să mai conducă. De asemenea, în ciuda faptului că Ryna își dorește să se distreze ca orice adolescent(ă) și să arate ca o fată, tatăl insistă să o tundă zero, ceea ce face ca Ryna, fără voia ei, să arate ca Sinead O'Connor sau, dacă e să ne raportăm la filme, ca și Demi Moore în G.I. Jane. Nu am reușit să înțeleg dacă această tunsoare avea doar rolul de a o masculiniza pe Ryna în mintea tatălui ei, sau dacă, dimpotrivă, ea avea și rolul de a mai reduce potențialul interes de natură sexuală pe care Ryna îl producea asupra populației masculine din zonă. Dacă varianta a doua este cea corectă, tatăl a dat-o rău de tot în bară, pentru că Ryna, chiar și așa cheală, pare să fie suficient de atractivă pentru destul de mulți țăcăniți care apar în acest film: poștașul nătâng (Theodor Delciu), primarul corupt și pedofil (George Custură), doctorandul francez venit să cerceteze antropologia populației din Delta Dunării (Mathieu Rozé) și alții.

Filmul are un ritm lent, foarte bun, iar universul Deltei și al Sulinei invadează încetul cu încetul mintea spectatorului, care înțelege tot mai bine relațiile dintre oamenii din orășel, dar și din familia Rynei. Familia este una disfuncțională, dar pare totuși solidă, în ciuda apucăturilor lui Vasile Biriș, tatăl Rynei (Valentin Popescu), care este destul de imprevizibil, evoluând de la comportament abuziv și uneori violent în stare de beție la unele momente în care pare să-și aducă aminte care sunt responsabilitățile sale de tată și cap de familie, în stare de trezie. Prima ruptură, total neașteptată, este plecarea mamei Rynei (Aura Călărașu), care până atunci păruse docilă și total supusă soțului, de unde rezultă și șocul aferent, pe care-l suferă și spectatorul, alături de Ryna. 

Ryna reușește cu greu să-și astâmpere setea de viață, cochetând cu poștașul, fotografiind peisajele din deltă, asociindu-se cu doctorandul francez cu care experimentează și un sărut, fugind la târg, ferindu-se mereu de tatăl ei, care în cele din urmă află de această ultimă escapadă de la poștașul gelos și se răzbună în chip monstruos pe fata lui, rezolvând totodată și o problemă de business care îl măcina de ceva vreme și care a părut mai importantă decât propria sa familie. 

Singurul sprijin (tardiv, dar parțial salvator) al Rynei vine din partea bunicului său, tataie (Nicolae Praida), care, deși oarecum senil, este cumva singurul personaj masculin pozitiv din toată această poveste tristă și frustrantă, alături de medic. Așa cum tatăl Rynei se răzbună pe fata lui, și producătorii filmului se răzbună în mod sadic pe spectatorii care în mod natural suferă și ei alături de Ryna. Cred că, la câte fire narative s-au deschis în acest film, se putea găsi o variantă mai bună de final.

Un plus care merită subliniat este cinematografia lui Marius Panduru. Cadrele din Deltă, de la mare, de pe plajă și din Sulina sunt minunate, ele rezonează cu personalitatea personajului principal și cu sentimentele acestuia, și mi-au reamintit (cu plăcere și drag) de frumusețea acestui colț de țară.

Ar mai fi de spus și că filmul este de fapt o co-producție elvețiano-română, fiind totodată primul lung-metraj din cariera regizoarei Ruxandra Zenide, stabilită la Geneva, dar născută în România.

Italo Calvino - Baronul din copaci

Italo Calvino, Străbunii noștri (Cavalerul inexistent. Vicontele tăiat în două. Baronul din copaci), Edit. Univers, București, 1974, 360 pag, cuvânt înainte și traducere de Despina Mladoveanu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Italo Calvino, Il barone rampante, Einaudi, I Coralli (nr. 79), Torino, 1957, 288 pag.

Premiul Viareggio pentru literatură (1957).

Goodreads: 4,02/5; Amazon: 4,5/5; Barnes&Noble: 3,5/5.

Baronul din copaci este una dintre cele mai greu de găsit cărți la noi, și asta deoarece, pe de o parte, este foarte căutată, fiind deseori inclusă pe lista de lecturi obligatorii la gimnaziu, și, pe de altă parte, deoarece n-a mai fost publicată de foarte mult timp, mai exact din 1999. Deci, în secolul 21 nicio editură din România nu și-a pus problema reeditării și publicării acestui roman al lui Italo Calvino, în ciuda faptului că acesta a devenit o lucrare de referință în literatura mondială. În România, pentru prima dată cartea a fost publicată la Editura Tineretului în 1967, apoi în 1974 împreună cu Cavalerul inexistent și Vicontele tăiat în două, într-o serie pe care însuși Italo Calvino a denumit-o I nostri antenati, tradusă la noi ca Străbunii noștri, la Editura Univers (într-o ordine schimbată a romanelor față de varianta originală și într-un singur volum), iar în 1999 a apărut ultima ediție, tot la Editura Univers, practic o reeditare a celor trei romane din Străbunii noștri, însă de data aceasta fiecare a apărut separat. Întrucât oamenii caută disperați varianta în care Baronul din copaci a fost publicată separat, edițiile din 1967 și 1999 sunt aproape de negăsit, sau se găsesc la prețuri exorbitante; astfel că am apelat la Străbunii noștri, care include și Baronul din copaci, și se găsește mult mai ușor și la un preț rezonabil. Pe net se găsește și o variantă în format pdf a ediției din 1999, care este însă practic aceeași cu cea din 1974, apărând la aceeași editură (Univers) și având și același traducător (Despina Mladoveanu).

Romanul este unul interesant, captivant pe alocuri, o poveste fantastică a unui băiat de 12 ani, Cosimo Piovasco di Rondò, fiul unui baron, care se răzvrătește împotriva obligației de a mânca melci la masă și se cațără într-un copac din grădina familiei, după care se încăpățânează să ducă o viață strict arboreală, fără a mai coborî vreodată din copaci. Povestea este relatată în stilul propriu al lui Italo Calvino, apropiat de realismul magic al unor scriitori precum Jorge Luis Borges sau Gabriel García Márquez, și pare verosimilă din anumite puncte de vedere; autorul se străduiește să-i ofere permanent o aură de plauzibilitate. Naratorul este Biagio, fratele mai mic al lui Cosimo, mult mai cuminte și mai așezat, și care istorisește toate aceste întâmplări dintr-o perspectivă aproape omniscientă, cu mult după ce majoritatea personajelor au părăsit această lume, ceea ce le conferă un statut aparte, de personaje de legendă. De altfel, Biagio permanent anticipează anumite întâmplări, creând în rândul cititorilor un anumit orizont de așteptare, reducând șocul sau impactul unor evenimente și sporind credibilitatea relatărilor.

Multe aspecte sunt prezentate aproape în manieră științifică. Cartea debutează chiar cu o dată exactă: 15 iunie 1767, ziua în care Cosimo și-a luat ”zborul” în copaci, ceea ce fixează destul de clar data nașterii sale în 1754 sau 1755 (deoarece avea 12 ani la momentul respectiv), iar data morții în 1819 sau 1820 (când avea 65 de ani). Această îndepărtare în timp (față de prezent) face ca povestea să pară și mai plauzibilă, mai ales că se presupune că potențialii cititori nu sunt foarte familiarizați cu realitățile din Italia (mai exact Liguria) din a doua jumătate a secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea. Acțiunea se petrece cu precădere în orășelul (fictiv) Ombrosa, port la Marea Mediterană, și în apropierea acestuia, iar cea mai lungă călătorie întreprinsă de Cosimo a fost până în orășelul vecin (la fel de fictiv), Olivabassa, unde se întâlnește cu nobilii spanioli, obligați să trăiască în copaci, și în rândul cărora își găsește prima dragoste, Ursula. 

Am crezut până aproape de final că dragostea, dintre toate sentimentele umane, va fi cea care-l va determina la un moment dat pe Cosimo să revină ”cu picioarele pe pământ”. Acolo unde au dat greș părinții, frații, prietenii, ceilalți membri ai familiei sau ai comunității, ar fi putut reuși Ursula sau Viola. M-am înșelat. Cartea începe într-un registru destul de vesel, și la început Cosimo este ca un fel de Robinson Crusoe, care se adaptează din mers la noua sa lume, învățând să trăiască în copaci, să doarmă în anumite locuri, să vâneze, să se spele, să-și facă nevoile, să se deplaseze pe distanțe tot mai lungi fără să coboare deloc pe pământ. Printre primele sale aventuri se numără și cea din grădina vecinilor și rivalilor familiei sale, marchizii de Ondariva, unde o întâlnește pe Viola, o fetiță foarte simandicoasă, care va deveni mai târziu cea mai mare dragoste a lui Cosimo. Deși tonalitatea cărții este pozitivă în prima sa parte, despărțirea dintre Cosimo și Viola transformă povestea într-una cu accente mai degrabă dramatice, chiar tragice, pentru că niciunul din cei doi nu-și mai revine vreodată cu adevărat după ce se despart. Viața lui Cosimo, deși aproape la fel de aventuroasă ca și înainte, pare că nu mai merită să fie cu adevărat trăită. Cititorul rămâne cu un gust amar, care va persista până la ultima pagină. Protagonistul devine tot mai izolat de societate, se sugerează chiar că ar fi înnebunit, iar moartea cu totul neobișnuită vine să finalizeze un proces de declin ontologic și psihologic, care probabil oricum ar fi apărut odată cu înaintarea în vârstă, dar care a fost influențat și de această despărțire.

Dintr-o anumită perspectivă, iubirea și conflictul dintre Cosimo și Viola reflectă de fapt relațiile dintre principalele curente de gândire ale epocii. Cosimo întruchipează rațiunea specifică iluminismului; toată viața lui a fost un adept al rațiunii (în ciuda gestului irațional de a se urca în copaci), al progresului științific, al enciclopediștilor francezi cu care întreține o serioasă corespondență, al Revoluției franceze, pe care încearcă să o reproducă la Ombrosa. Viola, pe de altă parte, este exponenta romantismului, viața ei este condusă de sentimente, de emoții, și își dorește ca partenerii ei (sau candidații la acest statut) să fie mereu îndrăgostiți, să fie dispuși să facă orice sacrificii, să își dovedească prin fapte mai mult sau mai puțin mărețe și prin gesturi cât mai teatrale dragostea. Emoțiile de moment dictează și faptele, nu rațiunea; de aici și separarea complet irațională a celor doi protagoniști. Diferența dintre cei doi este simbolizată și de tipul de vegetație care predomină în grădinile celor două familii. În vreme ce în grădina familiei di Rondò se găsesc doar arbori obișnuiți, la fel ca peste tot pe coasta ligurică și în pădurile din împrejurimi, sugerând ancorarea în realitate și tradiție, grădina marchizilor d'Ondariva se caracterizează prin prezența arborilor exotici și ornamentali, aduși din diverse locuri din lume, o asociere evidentă cu mișcarea romantică. La final, lumea lui Cosimo dispare: pădurile din jur sunt defrișate, chiar și copacii din grădina familiei sunt înlocuiți; în schimb, peste tot apar acești arbori exotici și ornamentali, care inițial existau doar în grădina familiei d'Ondariva, și care, în momentul în care Biagio termină de povestit, acopereau tot litoralul, sugerând triumful romantismului asupra iluminismului, tradiționalismului și raționalității.

Cartea poate fi citită în mai multe chei de interpretare, în funcție și de vârsta cititorului. Copiii vor fi cu adevărat încântați de aventurile cu bandiți, cu hoți, și cu pirați, și vor învăța de la Cosimo cum trebuie să te descurci în orice situație, oricât de dificilă ar fi aceasta, și cum să fii bun și generos cu cei din jurul tău, să ajuți comunitatea, chiar și dintr-o postură atât de delicată precum cea în care a fost Cosimo. Baronul din copaci este și un bildungsroman, pentru că cititorul are ocazia să remarce felul cu totul extraordinar în care Cosimo își croiește propria sa soartă, independent de voința părinților sau a celorlalți membri ai familiei, se maturizează și devine un adult responsabil, iubit și respectat în propria sa comunitate, dar și în lume, unde i s-a dus vestea. El ajută de multe ori și oameni sărmani, dar și bandiți, precum Gian dei Brughi, cu care împărtășește pasiunea pentru lectură. Apropierea lui Cosimo față de toate categoriile sociale, dar și față de animale (domestice sau sălbatice), aruncă o lumină cu totul aparte asupra sa, subliniind caracterul său profund uman. Deși în permanent contact cu natura din care dorește să facă parte, pretinzând la un moment dat că este pasăre și ciripind uneori la fel ca păsările, Cosimo nu este de fapt izolat de societate, ci dimpotrivă, este poate singurul locuitor din Ombrosa care are o viziune de ansamblu asupra comunității, cunoscând îndeaproape pe mai toți membrii acesteia, și pe cei mai înstăriți, dar și pe cei marginalizați, inclusiv pe cei care locuiesc prin pădurile din jur, în condiții foarte grele, fapt care-i permite să înțeleagă în profunzime natura umană și realitatea de zi cu zi, în contrast cu alți membri ai aristocrației care trăiesc în ”turnul lor de fildeș”, departe de cei pe care îi stăpânesc și administrează.

Koichi Domoto - Playful (2021)

Koichi Domoto - Playful, Johnny's Entertainment, 2021.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză producătorii și compozitorii:

01. Tik Tik Tik 3:58 (Sean Alexander, Drew Ryan Scott, Yoon Woo Seok, Kim Ki-wook, Kang Myeong-sin, Hiroaki Takeuchi, Komei Kobayashi)
02. I Want Your Love 3:59 (Scott Russell Stoddart, Mark Angelico Thomson, MiNE, Ko-saku, EMI K. Lynn)
03. Time To Go 4:20 (Hiroaki Takeuchi, Andreas Stone Johansson, Steven Lee, Andreas Öberg, Fredrik Hult, Yuhki Shirai, Mika Arata)
04. Rewind 3:44 (Hiroaki Takeuchi, Kevin Charge, Ami, HIKARI)
05. V 2:45 (Naoshi Mizuta)
06. Melody 4:21 (Hiroaki Takeuchi, Andreas Stone Johansson, Ryo Saito, Komei Kobayashi)
07. Mutual 3:57 (Hiroaki Takeuchi, Albin Nordqvist, Marcus Lindberg, Yuhki Shirai, Mika Arata)
08. Day By Day 3:38 (Ko-saku, Figge Boström, Pontus Söderqvist, Susumu Kawaguchi, Lars Säfsund, MiNE)
09. Animal 3:32 (Hiroaki Takeuchi, Didrik Thott, Sebastian Thott, J-Son, MiNE)
10. Foxy Dominator 4:24 (Hiroaki Takeuchi, Ami, Benny Jansson, Kevin Borg, Thomas G:son, EMI K. Lynn)
11. Back To You 4:41 (Ko-saku, Christofer Erixon, Josef Melin, Komei Kobayashi)
12. Way To Dark 4:00 (Kohei Dojima, Shinya Saito)
13. Loving You Slowly 4:31 (Christopher Semelius, Tony Ferrari, Susumi Kawaguchi, Ko-saku, Yoji Kubota)

Amazon.co.jp: 4,8/5.

 

Koichi Domoto este un artist japonez, foarte cunoscut în țara lui, atât ca solist vocal, cât și ca show-man (în cel mai pur sens al cuvântului), actor, dar și ca parte a duetului Domoto (mai cunoscut cu vechiul nume, Kinki Kids), alături de Tsuyoshi Domoto, cu care nu este înrudit în ciuda coincidenței de nume.

A avut succes cu Kinki Kids încă din anii 1990, iar din 2000 Koichi Domoto este actorul principal și regizorul show-ului muzical SHOCK (Endless Shock din 2005), care a fost pus în scenă la Teatrul Imperial din Tokyo și care în 2021 a ajuns la peste 1800 de interpretări, depășind între timp 2000 de spectacole.

În paralel, Koichi Domoto scoate și albume solo, între care al cincilea este Playful (2021), produs la cel mai mare interval de timp față de un album precedent, mai exact 6 ani de la Spiral (2015). Toate albumele lui Koichi Domoto au un titlu format dintr-un singur cuvânt sau un acronim; ultimul album este Raise (2025). Ca și toate celelalte albume, și Playful a beneficiat de o promovare masivă în Japonia, ajungând pe locul 1 în topurile din această țară, la care a contribuit și un amplu turneu live de promovare.

Aș minți dacă aș spune că pot să-mi dau cu părerea în mod obiectiv despre valoarea muzicală a acestui album. Muzica pop nu este neapărat favorita mea, dar este atât de auzită peste tot încât aproape oricine are dreptul la o părere. Genul acesta din Japonia se numește J-pop, așa cum confratele său ceva mai cunoscut din Coreea de Sud se numește K-pop. Mărturisesc că până la PSY și Gangnam Style habar n-am avut de muzica asiatică pop și nici acum nu sunt vreun cunoscător. De altfel, acest album, Playful, este cam tot ce am auzit în materie de J-pop până acum, dar având în vedere că am o fiică obsedată de limba și cultura japoneză (inclusiv muzică), cred că mă mai așteaptă și altele.

Albumul în sine este foarte divers muzical și stilistic, chiar și liric. Deși el poate fi definit ca J-pop la modul general, cred că termenul ăsta este un fel de ”umbrelă” care acoperă o mulțime de stiluri muzicale specifice, și care se regăsesc și pe acest album. Pe românește, acest album poate fi caracterizat ca un fel de ”ghiveci” muzical cu de toate pentru toți. Predomină muzica de dans, de club, dar sunt și melodii mai ritmate, care bat spre pop-rock, și altele mai lente, care duc spre soul și R&B. Cea mai evidentă trăsătură specifică este dată de versuri, care sunt un amalgam de japoneză și engleză, într-o formă dubioasă, dar pe care am întâlnit-o la multe popoare asiatice (K-pop, India, etc). Albumul și melodiile au titlurile în engleză, dar versurile sunt parțial în japoneză. Asta, desigur, împiedică înțelegerea completă a ceea ce spune artistul, dar bucățile în engleză sunt suficiente pentru a ne face o idee. Oricum, tematica lirică este una obișnuită, totul se învârte în jurul sentimentelor de dragoste și asociate acesteia.

Prima melodie, Tik Tik Tik, este cea mai cunoscută de pe album, a fost lansată și ca single, cu un videoclip aferent. E un cântec decent, cu un refren bun, e dansabil, și cam atât. Următoarea melodie, I Want Your Love, continuă aceeași linie melodică, cu unele mici schimbări de ritm și cu un refren interesant.

Partea cea mai bună a albumului, pentru mine, este următoarea, care include melodiile de la 3 (Time to Go) la 6 (Melody). Este partea mai ritmată, în care muzica pop intră mai mult în contact cu muzica electronică și chiar pe alocuri cu muzica rock, ceea ce o face mai digerabilă (repet, pentru mine). Momentul de maxim al albumului este paradoxal melodia intitulată V, cea de-a cincea, o piesă strict instrumentală, fără voce, deci practic fără Koichi Domoto, și care este de fapt o melodie tehno-rave ce ar face mândru orice DJ de pe o scenă europeană. Unele secvențe melodice mi-au adus aminte de niște compoziții ale trupei de metal progresiv Dream Theater.

Partea a doua a albumului este ceva mai slăbuță, deși sunt unele piese decente, dansabile, altele au ruperi de ritm interesante (care te trezesc din somn) și refrene ușor de reținut și de fredonat. Cred că pe asta se și bazează Koichi Domoto: o muzică simplă, pe care orice tânăr să o poată reține și fredona. După câteva ascultări, îți rămân pe creier acordurile, de nu mai scapi de ele. Piesa Animal mi-a adus în minte o melodie asemănătoare, ca titlu măcar, Animals, a celor de la Maroon 5.

Ultima piesă, Loving You Slowly, schimbă din nou registrul, de data aceasta în sensul negativ, al diminuării ritmului până spre zero, pentru a scoate în evidență emoții și sentimente pe care artistul dorește să le exprime într-o manieră lentă. 

Este remarcabil că albumul este de fapt puternic americanizat și europenizat, dacă judecăm după compozitori și producători, în rândul cărora se observă un număr mare de americani și scandinavi (suedezi, în special). Latura japoneză se rezumă doar la interpret, alături de vasta sa echipă (vizibilă în videoclipuri și la concerte), și la unele contribuții la partea lirică, o singură melodie fiind compusă efectiv de un japonez: Way to Dark, de Kohei Dojima. În ceea ce-l privește pe Hiroaki Takeuchi, care este implicat în majoritatea cântecelor, rolul său a fost acela de producător, nu de compozitor. Și mai interesant este că însuși Koichi Domoto nu apare decât ca interpret, el neavând așadar nici o contribuție la compunerea vreunei melodii, deși el este, la rândul său, un cunoscut compozitor.

În ciuda unei vârste destul de înaintate pentru muzica pe care o propune (peste 40 de ani), Koichi Domoto rămâne încă valabil ca artist pop de succes, chiar dacă nu mai poate juca rolul de adolescent teribilist cu care s-a lansat în anii 1990. Creativitatea sa rămâne neștirbită, iar partea muzicală este întotdeauna însoțită de un bogat complex de imagini foarte bine inserate pentru a crea iluzia unui univers specific acestui artist, univers care în acest album pare inspirat parcă din Pirații din Caraibe sau ceva asemănător.

Les Apaches / Apașii (2013)

Regizor: Thierry de Peretti. Producător: Igor Wojtowicz.
Scenariul: Benjamin Baroche și Thierry de Peretti.
Cu: Aziz El Hadachi, François-Joseph Culioli, Hamza Meziani, Joseph-Marie Ebrard, Maryne Cayon.
Nerecomandat minorilor sub 16 ani, interzis copiilor sub 12 ani (în principal din cauza scenelor de violență).

IMDb: 5,9/10; AlloCiné: 2,7/5; SensCritique: 6,3/10.

Un titlu precum Apașii duce automat cu gândul la un western cu cowboy și indieni sau (pentru francezi, în special) la ”apașii” de la începutul secolului 20, bandiți care terorizau Parisul, supranumiți așa într-o epocă în care cuvântul ”apaș” avea un sens peiorativ în limba franceză. Titlul nu este deloc întâmplător, deoarece el caracterizează de minune pe eroii (sau mai degrabă anti-eroii) din film, niște apași contemporani din Corsica, locație care la rândul său se potrivește foarte bine (ca urmare a trecutului său) cu povestea redată. În plus, regizorul și co-scenaristul Thierry de Peretti este corsican, deci de-al casei, iar ”acțiunea” se desfășoară la Porto-Vecchio, în extremitatea sudică a insulei.

Am pus în ghilimele ”acțiunea” pentru că, într-adevăr, prea multă acțiune nu este. Cei care și-ar dori să vadă un thriller clasic vor fi dezamăgiți. Totul se desfășoară cu o lentoare specifică sudului, nu doar al Corsicii sau al Franței, ci Sudului în general. Regizorul este preocupat de atmosferă, nu de acțiune. Iar atmosfera este una cât se poate de calmă: liniștea de dinaintea furtunii. Scenele sunt redate aproape ca într-un film documentar. Unul de ăla lent, în care se explică cât de torid poate fi la orele prânzului. Aștepți cu nerăbdare să se întâmple ceva, orice, și uite așa trece jumătate din film.

A trebuit să revăd încă odată filmul ca să înțeleg sensul (destul de subtil) al unor scene care, din prima, mi s-au părut inutile. În cazul unor producții de genul acesta, cu buget foarte limitat, nu prea te-ai aștepta să existe și scene fără sens. Până la urmă, am ajuns la concluzia că toate au desigur un sens, dar nu cel obișnuit, nu legat de ”acțiune”, ci de personaje. Scenele alea aparent inutile explică mai bine unele trăsături morale (uneori chiar și fizice) ale personajelor.

Personajele astea sunt de fapt niște tineri, abia trecuți de vârsta adolescenței, dar având în continuare unele apucături adolescentine. La limită, se poate spune că subiectul și obiectul filmului sunt ”tinerii din ziua de azi”, chiar generic vorbind, nu cu referire specială la Corsica. Cu toate acestea, în Corsica (probabil și în alte părți) se simte mult mai puternic o anume discrepanță de natură socială și financiară între tinerii de bani gata, veniți din alte părți (îndeosebi din Franța continentală) să se distreze pe insulă și localnicii săraci și amărâți care le tund iarba, le curăță piscinele și vilele celor bine situați financiar.

Tinerii corsicani, fie imigranți maghrebieni, fie localnici get-beget, trăiesc cu acest complex de inferioritate și își doresc, firesc, să fie și ei la fel ca și tinerii bogați veniți la distracție în Corsica. Regizorul surprinde cu măiestrie această tensiune, care se poate descifra încă din primele cadre.

Este interesant că, probabil din lipsă de buget, actorii principali sunt niște amatori, care, pe deasupra, joacă cu numele lor real, idee foarte bună a regizorului, astfel că practic actorii își joacă cumva propriile lor roluri - și aș zice că o fac atât de bine, încât realmente stai să te întrebi cât la sută e actorie în ceea ce fac. Până la urmă sunt niște tineri relativ obișnuiți: Aziz (Aziz El Hadachi), François-Jo (François-Joseph Culioli), Hamza (Hamza Meziani) și Joseph (Joseph Ebrard). Împreună cu prietena lor Maryne (Maryne Cayon), ei organizează o mică petrecere la / lângă piscină (pool party) la una din vilele de care are grijă familia lui Aziz. Problema e că petrecerea degenerează, Joseph se îmbată și vomită, iar ceilalți se gândesc să și ”împrumute” câte ceva. A doua zi, când Aziz dorește să ducă înapoi lucrurile ”împrumutate” (și probabil să facă și curat), descoperă cu stupoare că proprietarii vilei tocmai au venit și se plâng unui boss - șef de clan local (Michel Ferracci), deși nu tocmai în termenii cei mai agresivi, ba chiar par împăcați cu pierderea unor vechituri. Cu toate acestea, boss-ul îi asigură că ”rezolvă el” și trece la fapte, punând presiune pe familia lui Aziz, care în cele din urmă și recunoaște faptele, dar nu-și trădează prietenii.

De aici încolo filmul capătă accente kafkiene, iar regizorul se străduiește să realizeze radiografia unei crime absurde. Dacă n-aș ști că filmul se bazează pe niște fapte reale, aș acuza lipsa de logică a întâmplărilor. Însă tocmai acesta pare să fie și mesajul: nu orice crimă, chiar și premeditată, are la bază un motiv real. Ea se poate produce aparent din nimic, cum este cazul aici. Șocul este cu atât mai mare, cu cât atmosfera este deosebit de calmă, de la început până la sfârșit, nimic nu anunță evenimentele tragice, iar acestea, odată produse, nu par să schimbe mare lucru. Finalul este realizat în acest sens: unul dintre cei patru protagoniști duce obiectele furate înapoi la vilă, fără să fie deloc băgat în seamă de tinerii care se distrează acolo. Sunt două universuri paralele: cel al tinerilor corsicani săraci și cel al bogaților veniți de pe continent. Concluzia este una singură: orice tentativă de a ieși din sărăcie, indiferent de sacrificiul pe care-l presupune (crima poate fi aici văzută ca un sacrificiu simbolic), este sortită eșecului. 

Filmul, mai degrabă unul psihologic, nu prea abundă în scene de violență, cum s-ar putea crede, dar cele câteva prezente sunt suficiente pentru a-l face inaccesibil copiilor. Scenele cu conținut sexual sunt de asemenea sărăcuțe, cam vagi și mai degrabă implicite decât explicite, iar fetele / femeile au o prezență destul de redusă în film și cu însemnătate și mai redusă în firul narativ. Mi s-a părut interesant că filmul face referire și la români. Unul dintre tinerii localnici, explicând frustrările sale de natură financiară, afirmă că a ajuns să se îmbrace și să arate ”ca un român”. Deducem de aici că românii ajunși în Corsica reprezintă etalonul de sărăcie maximă, probabil chiar sub maghrebienii (marocani și algerieni, în principal) care populează din plin pelicula.

Recomand vizionarea filmului cu subtitrare, chiar și pentru cei care se consideră foarte buni vorbitori de franceză. Limba din film este o franceză în versiune corsicană, greu de înțeles chiar și pentru vorbitorii nativi. Eu personal am văzut filmul cu subtitrare în engleză, care a fost de mare ajutor. Din păcate, filmul nu este disponibil gratuit, dar se poate viziona pe diverse platforme, la un preț modic.

Tennessee Williams - Menajeria de sticlă

Tennessee Williams, Teatru. Orfeu în infern (în românește de Mihnea Gheorghiu). Menajeria de sticlă (în românește de Anda Boldur). Camino real (în românește de Dana Crivăț), Editura Univers, București, 1978, 264 pag., cuvînt înainte de Mihnea Gheorghiu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Tennessee Williams, The Glass Menagerie, Random House, New York, 1945, 124 pag. Piesa de teatru s-a jucat însă încă din 1944.

Premiul Cercului Criticilor de Teatru din New York pentru cea mai bună piesă americană de teatru (1945). 

Goodreads: 3,74/5; Amazon: 4,6/5; Barnes & Noble: 3,7/5.

Dramaturgia americană a avut trei reprezentanți de seamă în secolul trecut: Eugene O'Neill, Arthur Miller și Tennessee Williams. Dintre aceștia, Tennessee Williams este poate cel mai puțin cunoscut la noi, piesele sale fiind rareori jucate și nu toate au fost publicate. Pe la mijlocul anilor 2010, editura Art a publicat însă într-o ”serie de autor” majoritatea pieselor sale reprezentative de teatru, în volume cuprinzând de obicei câte trei piese, preluând probabil obiceiul Editurii Univers care, în plină epocă ”de aur”, a publicat un volum de Teatru al lui Tennessee Williams, pe care de altfel l-am și parcurs. Nu este chiar de mirare că autoritățile comuniste au fost de acord cu publicarea, deoarece aceste drame reprezintă în esență o critică aspră a societății americane.

Menajeria de sticlă este de altfel piesa de teatru cu care Tennessee Williams s-a lansat, cea care l-a făcut celebru, deși nu a fost chiar prima sa creație literară. Jucată încă din 1944 la Chicago, a fost apreciată de criticii Ashton Stevens și Claudia Cassidy, cu ajutorul cărora a ieșit din anonimat; din 1945, piesa s-a jucat pe Broadway, iar în același an a fost și publicat textul (prima variantă, așa-numita Reading Edition), și a primit Premiul Cercului Criticilor de Teatru din New York.

Este ciudat, poate paradoxal, cum o astfel de piesă tristă a putut să aibă un asemenea succes de piață într-o perioadă încărcată de optimism, cum a fost cea de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și imediat după acesta. Se pare însă că publicul american a fost mai receptiv la drame în această epocă, având în vedere că și alte piese de teatru asemănătoare, precum Un tramvai numit dorință (1947) a aceluiași Tennessee Williams sau Moartea unui comis-voiajor (1949) a lui Arthur Miller au avut de asemenea un impact semnificativ pe scena americană, ulterior și pe cea globală.

Menajeria de sticlă este cea mai autobiografică dintre toate creațiile lui Tennessee Williams, și se bazează în mare măsură pe o povestire, Portrait of a Girl in Glass (Portretul unei fete în sticlă), scrisă între 1941 și 1943, dar care n-a fost publicată decât în 1948 într-o colecție de povestiri. Această povestire a stat și la baza unui scenariu de film, The Gentleman Caller (Pețitorul), pe care Tennessee Williams l-a înaintat în 1943 către Hollywood, dar care nu s-a materializat.

Piesa îl are ca narator pe Tom, un personaj care îl reprezintă chiar pe autor (numele real al lui Tennessee Williams a fost Thomas Williams), și care povestește întâmplări de mai demult, trecute prin propriul său filtru, subiectiv. De la bun început, cititorul (spectatorul) este avertizat că s-ar putea ca aceste întâmplări să nu se fi petrecut tocmai așa. Întreaga piesă nu este altceva decât un lung flashback al lui Tom, privind câteva evenimente marcante din viața familiei sale, care se desfășoară (destul de claustrofobic) în apartamentul din St. Louis unde aceștia locuiau, într-o perioadă dificilă, în anul 1937. Piesa nu are decât două acte și șapte scene (cinci în primul act și două în al doilea act). Ca și text, acoperă doar 67 de pagini din cartea Teatru publicată la Editura Univers.

Familia lui Tom include de altfel destul de puține persoane: pe mama sa, Amanda Wingfield, și pe sora sa, puțin mai mare, Laura. Soțul Amandei și tatăl Laurei și al lui Tom, menționat de mai multe ori, i-a abandonat. Întreținerea familiei a căzut în principal în sarcina lui Tom.

Mama, Amanda Wingfield, trăiește în trecut și, ca și mulți dintre noi, într-o realitate virtuală și chiar paralelă, la fel ca și Willy Loman, eroul din Moartea unui comis-voiajor. Ea vorbește deseori de virtuțile sale din tinerețe, se laudă cu numeroșii săi pețitori; totuși, nu se poate să nu ne întrebăm cum s-a întâmplat ca, din atâția pețitori grozavi, ea l-a ales (?) tocmai pe idiotul care și-a părăsit familia. De asemenea, Amanda are o părere mult prea bună despre copiii ei, cum au în general cam toate mamele despre copiii lor, și le fixează acestora obiective foarte înalte, dificil, dacă nu imposibil de atins. Este nemulțumită de Tom, deși acesta are, de bine, de rău, un loc de muncă, și-l cicălește constant. Tom stă cât mai puțin pe-acasă, pentru a scăpa de cicălelile mamei, și se refugiază în lumea filmelor și a alcoolului.

Eroina dramei este însă Laura Wingfield. Foarte frumoasă, dar cu o mică ”infirmitate” fizică (despre care nu se oferă prea multe detalii, așa că ne putem închipui orice), exagerat de sensibilă și de timidă, Laura evadează constant din lumea reală, chiar mai mult decât mama ei, pentru a asculta muzică și a se juca cu micile sale animale din sticlă, ”menajeria de sticlă”. Mama Amanda investește pentru început ca Laura să devină dactilografă, dar eșuează lamentabil în această direcție. Astfel că mama vine cu planul B: Laura trebuie să se mărite. Doar că nu sunt pețitori, așa că, printre altele, ea îi sugerează lui Tom să-i aducă Laurei drept pețitor pe un coleg de servici. Deși inițial sceptic, Tom îl aduce în cele din urmă la ei acasă pe Jim.

Jim acesta nu este tocmai oricine, ci (fără ca Tom să știe) este singurul băiat de care Laurei i-a plăcut vreodată, la liceu. Era pe-atunci un adolescent care avea mare succes, inclusiv la fete, și avea o prietenă, așa că practic era inaccesibil Laurei. Între timp, viața lui Jim a luat o turnură mai degrabă nefericită, dar ambițiile sale erau în continuare mari.

Interacțiunea lui Jim cu Laura este punctul culminant al dramei. Dintre toate animalele din menajeria de sticlă, Jim sparge unicornul, favoritul Laurei, și care o reprezintă, simbolic, pe Laura însăși. Ea este deosebită de celelalte fete din această lume; relația sa specială cu Jim a început încă din liceu, când Jim îi spunea ”trandafir albastru”, o floare cum nu mai există. În felul acesta, Jim a recunoscut (inconștient) unicitatea Laurei. Unicornului i s-a rupt însă doar cornul; acum, el arăta exact la fel ca și ceilalți cai din menajeria de sticlă a Laurei. Prin relația cu Jim, ”unicornul” Laura ajunge și ea în lume, ajunge și ea la fel ca și celelalte fete (”cai”), devine și ea ”normală”, cel puțin pentru moment. O poveste de dragoste minunat pusă în scenă, culminând cu un sărut.

Din păcate, totul se năruie. Povestea se încheie trist. Familia Wingfield revine la o situație chiar mai dificilă decât cea anterioară, pentru că, atunci când ajungi la înălțime, căderea este mult mai dureroasă. Amanda, Tom și Laura au dificultăți în a accepta eșecul, în a se adapta la o realitate crudă. Autorul, în loc să încheie extatic piesa, cu un happy-end, preferă varianta opusă, creând cadrul unei posibile dezbateri: care este soarta inadaptaților din societatea americană? Piesa aduce în centrul său un univers domestic dezechilibrat, în contrast cu situația ideală îndelung vehiculată de filmele holywoodiene. Ciudat, prima versiune cinematografică a acestei piese (în anii 1950) a mers până acolo încât finalul a fost schimbat, pentru a corespunde cerințelor de pe piața americană; abia în anii 1980 s-a făcut un nou film (cu Paul Newman), care a respectat măcar momentele cheie ale piesei de teatru și epilogul acesteia. Trebuie notat că și în 1944, când piesa s-a jucat fără prea mare succes la public (la început), agenții de teatru au insistat ca dramaturgul să modifice finalul, pentru a fi mai ușor de ”digerat” de către spectatorul american. Tennessee Williams a rezistat însă tentației, iar succesul ulterior a dovedit că a avut dreptate.

Personajele sunt inspirate din viața reală. Sora mai mare a autorului, Rose, este cea care a stat la baza personajului Laura. De altfel, porecla dată de Jim Laurei, ”Blue Rose” (”Trandafir Albastru”), sugerează fără echivoc această asociere. În plus, evenimentele reale, deosebit de triste, din viața lui Rose și sentimentele de vinovăție pe care Tennessee Williams le-a avut mereu pentru soarta surorii sale au reprezentat principalele elemente catalizatoare, care au declanșat și au făcut posibilă această operă literară, la fel de actuală și acum, ca și în urmă cu 80 de ani.

Led Zeppelin - Celebration Day (2012)

Led Zeppelin - Celebration Day, Swan Song / Atlantic Records, 2012.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorul sau compozitorii:

01. Good Times Bad Times 3:45 (John Bonham, John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
02. Ramble On 5:53 (Jimmy Page și Robert Plant) 
03. Black Dog 5:53 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
04. In My Time of Dying 11:41 (John Bonham, John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
05. For Your Life 6:50 (Jimmy Page și Robert Plant)
06. Trampled Under Foot 6:28 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
07. Nobody's Fault but Mine 6:49 (Jimmy Page și Robert Plant)
08. No Quarter 11:22 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
09. Since I've Been Loving You 8:52 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
10. Dazed and Confused 13:04 (Jimmy Page, inspirat de Jake Holmes)
11. Stairway to Heaven 8:49 (Jimmy Page și Robert Plant)
12. The Song Remains the Same 5:57 (Jimmy Page și Robert Plant)
13. Misty Mountain Top 5:38 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
14. Kashmir 10:00 (John Bonham, Jimmy Page și Robert Plant)
15. Whole Lotta Love 9:16 (John Bonham, Willie Dixon, John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
16. Rock and Roll 4:55 (John Bonham, John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)

Producător: Jimmy Page
Regizor (al filmului cu concertul): Dick Carruthers
Producători ai filmului: Dick Carruthers și Jim Parsons.

Led Zeppelin (varianta originală):

Robert Plant - solist vocal
Jimmy Page - chitară
John Paul Jones - chitară bass, clape
John Bonham ”Bonzo” - tobe

Led Zeppelin (pe acest album):

Robert Plant - solist vocal
Jimmy Page - chitară
John Paul Jones - chitară bass, clape
Jason Bonham - tobe

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,80/5; Metacritic: 85%

Înainte ca eu să înțeleg muzica, în general, și muzica rock, în special, Led Zeppelin dispăruseră deja demult de pe scenă. Erau în categoria ”oldies but goldies”, și-i ascultam foarte rar spre deloc; abia pe la sfârșitul anilor 90 mi-am cumpărat (sau am primit, nu mai îmi amintesc exact) un CD cu o compilație de genul ”The Best of...”, care mi-a dat impresia, pe moment, că deja cam știu despre ce e vorba în muzica lor. Nimic mai fals, de altfel, după cum aveam să descopăr mai târziu, când accesul la muzica de orice fel a devenit oarecum universal: muzica celor de la Led Zeppelin este suficient de diversă ca să poată fi inclusă în mai multe genuri, deși, evident, la modul simplu și eficient, i se poate spune ”rock” și atât. Cred că e destul de exagerat să-i spui ”hard rock” și cu atât mai puțin i se potrivește ”heavy metal”, cum am mai auzit pe la unii, puțini, ce-i drept. Eu, ca fan al heavy metal-ului îndeosebi, nu am avut niciodată o afinitate aparte pentru Led Zeppelin și nici pentru celelalte trupe de rock celebre ale anilor 70, precum The Rolling Stones, Deep Purple sau Black Sabbath (RIP Ozzy, by the way), toate de sorginte britanică. Le-am mai ascultat din când în când, dar fără să devin vreodată cu adevărat un ”fan” - atunci când crești cu Iron Maiden, Metallica, Savatage sau Dream Theater, e cam greu să simți ”vibe”-ul generației precedente. Led Zeppelin au fost niște ”monștri sacri” pentru generația părinților mei, care erau tineri în anii 70, dar care nu aveau însă acces cu adevărat la acest gen muzical, din cauza restricțiilor impuse de regimul comunist.

Deși trupa s-a destrămat în 1980, odată cu moartea toboșarului John Bonham ”Bonzo”, Led Zeppelin a mai scos un album (din cauza obligațiilor contractuale) în 1982, ”Coda”, după care au cam dispărut aproape complet din peisaj. Spre deosebire de alte trupe ale anilor 70 și 80, Led Zeppelin și-a păstrat intactă componența - au fost aceiași de la început (1968) până la sfârșit (1980 sau 1982, dacă vreți, pentru că și albumul din 1982 cuprinde piese cu John Bonham, de pe vremea când acesta trăia). Cert este că momentul lor de apogeu a fost la începutul anilor 70 (Led Zeppelin IV, 1971), după care a urmat o lungă, dar iremediabilă scădere de formă și popularitate, mai vizibilă în a doua parte a anilor 70, astfel că decesul nefericit al lui Bonzo a fost doar picătura care a umplut paharul. După 12 ani de activitate (1968-1980), membrii trupei erau secătuiți din toate punctele de vedere: fizic, mental și muzical. Sigur că ei au rămas, și individual, niște nume de referință în rock-ul mondial, în special vocalistul Robert Plant și chitaristul Jimmy Page, care au fost implicați în diverse proiecte muzicale ulterioare, unele de succes, inclusiv împreună.

Led Zeppelin, cu acest nume, s-au mai reunit de câteva ori, în 1986 (la ”Live Aid”), în 1988 la aniversarea de 40 de ani a casei de discuri Atlantic Records, în 1995, când au fost incluși în Rock and Roll Hall of Fame, și la unele evenimente private, cum ar fi nunta lui Jason Bonham, fiul lui Bonzo. De altfel, Jason Bonham l-a înlocuit pe tatăl său la baterie la toate aceste evenimente, cu excepția concertului din 1986. Mai trebuie spus că de fiecare dată, Led Zeppelin a cântat destul de puțin, cam 20-30 de minute, iar prestația lor a fost una destul de modestă, mai ales în raport cu așteptările.

Astfel că așteptările nu erau prea mari nici în 10 decembrie 2007, când, după câteva amânări, a avut loc un concert Led Zeppelin la Londra, în memoria fostului director executiv al casei de discuri Atlantic Records (cu care Led Zeppelin a colaborat), Ahmet Ertegun, decedat în 2006. De data aceasta nu mai era vorba de un show de 20-30 de minute, ci de unul de 2 ore. Membrii trupei au luat foarte în serios toată treaba și au exersat și au repetat împreună, ca să nu se mai facă de râs, mai ales că interesul în rândul fanilor și al publicului era unul uriaș. Ca și la celelalte reuniri, Jason Bonham a cântat la tobe în locul tatălui său. Cu excepția acestuia, ceilalți membri (originali) ai lui Led Zeppelin erau deja la o vârstă relativ înaintată pentru un star rock, adică pe la vreo 60 de ani, și concertul a trebuit pregătit ținând cont totodată de limitările inerente ale membrilor trupei, odată cu înaintarea în vârstă. De altfel, una dintre limitări era dată chiar de vocea lui Robert Plant, care, de ceva timp, nu mai era aceeași cu cea din anii 70, solistul vocal fiind incapabil (din păcate) să mai atingă notele foarte înalte pentru care devenise faimos cândva. Pe de altă parte, nici Jimmy Page (surprinzător, aș zice) nu mai avea versatilitatea și abilitatea din tinerețe, chestiune vizibilă în unele pasaje mai tehnice la chitară. Dacă tot au repetat atâta și au reușit să se sincronizeze, ar fi fost poate o idee bună ca Led Zeppelin să mai facă și un turneu, nu doar un singur concert - cu siguranță ar fi avut un succes deosebit. Robert Plant n-a dorit, fiindcă avea deja alte planuri, un turneu cu Alison Krauss. Când a vrut el, n-au mai vrut ceilalți, așa că totul a rămas la stadiul de ”proiect”, care însă n-a mai fost pus niciodată în aplicare.

Concertul din 10 decembrie 2007 a fost însă înregistrat și filmat, iar în toamna anului 2012 a fost lansat filmul, apoi albumul live cu concertul, cu titlul Celebration Day. Ca și în cazul altor albume, deși există o melodie Celebration Day interpretată de Led Zeppelin, aceasta nu a fost inclusă în concert, deci nu e nici pe album, rezultând paradoxul de a avea un album care nu conține melodia din titlu (situație similară cu Houses of the Holy, albumul din 1973, melodia cu acest titlu apărând pe următorul album, în 1975).

A durat așadar aproape 5 ani ca evenimentul live să fie transformat într-un album live, respectiv un film, care este de altfel disponibil integral pe YouTube, unde l-am văzut și eu. Varianta de pe YouTube, care include și unele momente de dinainte și de după concert, are 2 ore și 4 minute; înțeleg că albumul propriu-zis are doar 1 oră și 55 de minute. Între melodii, Robert Plant mai vorbește uneori cu publicul, nu știu dacă aceste pasaje sunt surprinse pe album, și cum anume au fost considerate, ca făcând parte din melodia care urmează, de exemplu, sau din cea de dinainte.

Concertul începe cât se poate de bine, cu Good Times Bad Times, prima melodie de pe primul lor album, Led Zeppelin (1969). Urmează alte două melodii foarte cunoscute, Ramble On și (mai ales) Black Dog, acesta din urmă fiind de altfel unul din cântecele definitorii ale trupei. De la a patra melodie, In My Time of Dying, se trece într-un alt registru, atât din punct de melodic, cât și liric. Melodiile acestea foarte lungi și cam repetitive sunt, din punctul meu de vedere, ușor plictisitoare. Nivelul de energie scade, pentru aproape 12 minute. For Your Life a fost o surpriză, deoarece este o melodie care nu a mai fost niciodată cântată live în anii de glorie. Pentru toate există un început. Au urmat alte melodii mai lungi sau foarte lungi, Trampled Under Foot, Nobody's Fault but Mine și, cea mai lungă din acest șir, No Quarter.

Se ajunge în sfârșit și la partea mai interesantă a concertului. Am apreciat dintotdeauna baladele (blues-urile) celor de la Led Zeppelin, iar în acest concert a fost prezent Since I've Been Loving You, unul dintre preferatele mele. Păcat că interpretarea de pe acest album nu mai este la nivelul din anii 70. Dazed and Confused este de asemenea una dintre cele mai bune melodii Led Zeppelin. În cazul acesta, nu m-au deranjat cele 13 minute. Momentul cel mai așteptat al concertului a fost însă Stairway to Heaven, în primul rând nu se știa dacă melodia va fi cântată sau nu, așa că toată lumea a fost în extaz când s-au auzit primele acorduri. Interpretarea a fost chiar peste așteptări, s-a văzut că membrii trupei și-au dat interesul ca măcar pe cea mai cunoscută melodie a lor să nu se facă de minune. Și nu s-au făcut, ba chiar dimpotrivă, a ieșit foarte bine.

După alte două melodii obișnuite pentru un concert Led Zeppelin, The Song Remains the Same și Misty Mountain Top, a doua piatră de încercare pentru trupă a fost Kashmir, unul dintre cântecele lor de referință. Și de data aceasta interpretarea a ieșit foarte bine, aproape de perfecțiune. Aceasta era ultima piesă de pe varianta ”standard”, dar, evident, având în vedere numeroasele ”bis”-uri, trupa a mai ieșit pe scenă de două ori pentru a cânta alte două piese de referință, Whole Lotta Love și Rock and Roll, finalizând cu succes un concert fără îndoială dificil, dar care va rămâne în memoria fanilor, mai ales că e ultimul concert Led Zeppelin. Îmi vine greu să-mi imaginez că acum, la aproximativ 80 de ani, membrii trupei ar mai în stare de o reunire în care să mai și cânte ceva, poate maxim o melodie; și oricum, o astfel de reunire nu este deocamdată programată sau măcar discutată.

Pentru mine, fără a fi vreun fan Led Zeppelin, așa cum am subliniat, albumul (concertul) a fost totuși o surpriză plăcută, o dovadă că trupa încă mai trăiește, încă mai are suflu, încă mai poate oferi ceva publicului. Aproape toate piesele de referință sunt pe acest album live, lipsesc poate câteva, dar e clar că nu puteau fi cântate toate într-un singur concert. De exemplu, mie mi-ar fi plăcut să intre pe listă și Immigrant Song sau Communication Breakdown. Sau unele blues-uri. N-au intrat, asta e. Sunt însă melodii de pe primele 7 albume, doar ultimele două albume (cele mai slabe) nu sunt reprezentate, iar cele mai multe melodii (4) sunt de pe albumul care a avut cel mai mare succes de public, Led Zeppelin IV (1971). Deci e clar că trupa s-a orientat și după preferințele publicului, dar publicul este atât de divers încât n-ai cum să-i mulțumești pe toți.

Cât despre interpretare, eu nu sunt tocmai specialist, dar mi s-a părut OK. Vocea lui Robert Plant nu mai este aceeași, dar trupa s-a adaptat așa cum a putut. Jimmy Page este în continuare un chitarist desăvârșit, pare ireal ce face la chitară. N-o mai fi chiar ca în tinerețe, dar încă poate. John Paul Jones pare mai tânăr decât cei doi și are o vitalitate ieșită din comun, iar la bass sau la clape pare fără greșeală. Iar Jason Bonham - se vede că este fiul tatălui său, la tobe. Genetica și-a spus cuvântul.

Peste câțiva ani, sperăm cât mai mulți, membrii Led Zeppelin își vor lua, rând pe rând, adio de la noi, cei care temporar vom mai rămâne o vreme pe aici. Dar muzica lor va dăinui, cred. Fanii lor originali au cam aceeași vârstă cu membrii trupei, dar se pare că ei au și fani noi, după cum demonstrează și acest concert. 

Jeni Acterian - Jurnalul unei fete greu de mulțumit

Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, ediție integrală, Editura Humanitas, București, 2024, 726 pag., ediție îngrijită, traduceri din franceză și engleză, prefață și note de Sándor Skultéty (este ediția pe care am citit-o).

Ediție originală: Jeni Acterian, Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, Editura Humanitas, București, 1991, 544 pag.

Goodreads: 4,15/5.

Mi-a luat foarte mult timp să citesc cartea asta, este cumva firesc, la peste 700 de pagini de jurnal, care nu sunt deloc ușor de parcurs. N-am mai citit demult jurnale, dar, la fel ca și la ultimul, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal al lui Ion D. Sîrbu, se poate spune că a meritat efortul.

De Jeni Acterian, mărturisesc, cu rușinea de rigoare, nu auzisem până acum, așa că am făcut cunoștință cu ea prin intermediul acestui jurnal intim, care, după cum scrie autoarea, nu era de fapt destinat publicului. Acesta a ajuns însă să fie publicat ca urmare a demersurilor făcute de fratele lui Jeni, Arșavir, începând încă din anii 1980, și finalizate cu publicarea unei prime ediții abia în 1991. Se poate deduce că fratele a dorit să publice jurnalul în memoria surorii sale, decedate mult prea devreme, la doar 42 de ani, în 1958. Jurnalul acoperă o perioadă destul de lungă, din 1929 până în 1953, dar în realitate primii și ultimii ani sunt foarte slab reprezentați, așa că mai corect ar fi din 1933 până în 1947. Este păcat că autoarea nu și-a continuat cu adevărat jurnalul și după 1947 (notele din 1951 și 1953 sunt foarte scurte și aproape irelevante), pentru că ne-a lăsat pe toți cititorii cu numeroase semne de întrebare legate de ceea ce s-a întâmplat după aceea, iar biografia oficială a autoarei nu prea oferă răspunsuri.

Jurnalul acoperă o bună parte din viața autoarei, mai exact anii adolescenței, apoi cei ai studenției la Facultatea de Filosofie a Universității din București, anii de război (perioadă în care autoarea a fost angajată la CAFA) și puțin după război, când autoarea are primele sale relații de dragoste, la o vârstă relativ înaintată (aproximativ 30 de ani). Partea aceasta de final a jurnalului este probabil cea mai interesantă, cea mai siropoasă, autoarea analizează cu luciditatea-i caracteristică relațiile sale amoroase, această parte m-a dus cu gândul mai degrabă la filmul Jurnalul lui Bridget Jones. Păcat, repet, că nu știm și cum s-au finalizat lucrurile, pentru că jurnalul se încheie abrupt în 1947. Sunt incluse și fotografii de epocă, cu Jeni și familia ei sau cu prietenii ei, dar și pagini fotografiate din jurnal, pentru ca cititorul să poată vedea cu ochii lui scrisul autoarei, felul în care își compune frazele (în română, franceză sau engleză), cu unele ștersături, cu expresii mai arhaice, transpuse în limbajul de astăzi în textul publicat.

Jeni este destul de obsedată de moarte, încă din adolescență, și această obsesie o va urmări (patologic) și în restul vieții. Din această perspectivă, a obsesiei morții, a lucidității cu care analizează viața de zi cu zi ca pe o deșertăciune, ea este apropiată de concepțiile lui Emil Cioran, cu care de altfel se cunoaște și corespondează. A doua constantă a cărții este lenea, comoditatea, faptul că toate lucrurile care trebuie făcute (învățate) sunt lăsate pe ultima sută de metri. Jeni învață foarte târziu pentru bac, doar când nu mai are de ales, la fel și pentru examenele din facultate. Cu toate acestea, se deduce că și le-a luat pe toate cu bine (nu prea ne spune). E interesant că autoarea sare peste informații esențiale cu privire la viața ei, cititorii fiind obligați să înțeleagă de multe ori ”printre rânduri” ce anume s-a întâmplat, sau află mai târziu. De exemplu, Jeni amintește abia cu câteva luni mai târziu despre moartea lui Nae Ionescu și, respectiv, a tatălui său (în 1940), acestea fiind cu siguranță evenimente care au marcat-o, de asemenea nu oferă nici o informație cu privire la sejurul ei la Paris, care a fost probabil cel mai interesant din întreaga sa viață, nu scrie nimic de moartea mamei și dispariția (probabil moartea) fratelui său Haig pe front în 1943, decât cu mult timp după. Din acest punct de vedere, cartea are niște minusuri evidente. Jeni nu a scris pentru public, așa că nu trebuia să explice contextul în care scria anumite lucruri, dar cei care au avut grijă ca acest jurnal să fie publicat ar fi trebuit să ofere niște informații suplimentare, pentru că altfel este greu (poate chiar imposibil) ca cititorul să înțeleagă ce anume a declanșat anumite stări de spirit.

Starea ei de spirit este în mod obișnuit melancolia, Jeni este deprimată și tristă perioade lungi de timp, cochetând chiar și cu ideea sinuciderii. Cea mai mare parte a jurnalului este ocupată cu evocarea numeroaselor lecturi (sute de pagini pe zi) și a învățămintelor oferite de acestea, la care se adaugă numeroase piese de teatru, concerte, spectacole, filme. Autoarea este un fel de ”critic literar”, dar și de teatru și film, poate chiar prea exigent, făcând praf o mulțime de autori sau artiști, unii de altfel foarte cunoscuți. Nu mai puțin critice sunt și părerile ei despre profesorii de la facultate, cu unele excepții. Poate singurul profesor pe care l-a admirat, se poate deduce chiar că l-a și iubit (la modul inocent și platonic), a fost Nae Ionescu, căruia îi aduce nenumărate elogii, mai ales în comparație cu alții. Deși s-a învârtit în cercuri cu simpatii legionare, Jeni nu a intrat în jocuri politice, ba chiar se poate spune că mai rar găsești o persoană atât de indiferentă cu privire la politică, ceea ce de fapt i-a prins bine. Odată cu arestarea fratelui său, Haig, care a fost membru al Gărzii de Fier, Jeni chiar o critică aspru pe cumnata ei, actrița Marieta Sadova, pentru asocierea familiei lui Haig cu mișcarea legionară.

În rest, însă, Jeni rămâne departe de politică. I-a cunoscut și s-a împrietenit cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Țuțea, Emil Botta și cu soțiile acestora, dar cele mai apropiate relații le-a avut cu actrița Marieta Sadova (cumnata ei), Alice Botez (prietena ei cea mai bună), Nuni Dona, Rori și Loi Nasta, Clody Bertola și Lucia Vasiliu. Multe din pasajele care vizează timpul petrecut alături de prieteni (prietene) sunt pline de haz și oferă o imagine coerentă asupra felului în care se distrau tinerii în epoca respectivă. Am rămas surprins de cât de puține diferențe sunt față de felul în care se distrează și tinerii de azi: concerte, filme, întâlniri în parc, la cofetărie sau la ștrand, convorbiri la telefon, vizite, o normalitate pe care, sincer, nu mi-o închipuiam în anii 1930 sau 1940. Alte momente luminoase ale vieții sale au fost vacanțele petrecute la mare, la Balcic, sau la munte. În schimb, experiența sa cât a stat la Dobra (județul Hunedoara), unde s-a mutat cu serviciul (CAFA) în timpul războiului, nu a fost una tocmai plăcută. 

Jurnalul nu este deloc unul ”uniform”. Unele perioade sunt mai bine reprezentate, autoarea scriind aproape zilnic. În alți ani, dimpotrivă, însemnările din jurnal sunt rare iar lacunele evidente. De exemplu, în anii războiului, Jeni scrie rar. Poate de aici și impresia că jurnalul nu este complet sau că nu a fost publicat integral. Evident că, inițial, fratele Arșavir, care a dorit ca acest jurnal să fie publicat, l-a cenzurat el însuși, pentru că este greu de crezut că în perioada comunistă (anii 1980) s-ar fi putut publica o ediție integrală. După 1990, apariția jurnalului ”incomplet” (varianta inițial cenzurată de Arșavir) a condus la unele suspiciuni că părțile lipsă ar fi ”interesante”. Această ediție integrală răspunde acestor suspiciuni. În realitate, acesta este tot jurnalul, sau tot ce a mai rămas din el, așa cum explică în prefață Sándor Skultéty.

Poate partea cea mai interesantă a jurnalului este însă, cum am subliniat deja, cea din anii 1946-1947, când (în sfârșit?), Jeni s-a îndrăgostit cu adevărat. Câteva zeci de pagini de jurnal sunt dedicate emoțiilor și sentimentelor foarte contradictorii (analizate foarte lucid), trăite de Jeni ca urmare a relației sale cu Alexandru (Sănduc) Dragomir. În această perioadă, Jeni trăiește cu adevărat: a uitat de obsesia morții, a bolii, a deșertăciunii vieții. Însă relația cu Sănduc nu e deloc una liniară, ci seamănă mai degrabă cu un roller-coaster pentru Jeni, care trece des de la agonie la extaz și invers. În mijlocul relației cu Sănduc, Jeni mai experimentează o relație, de data aceasta mai mult fizică, cu un anume Ionel, pe care l-a întâlnit în vacanța de vară petrecută la Horezu, și cu care a început acolo un flirt, pentru ca la revenirea la București relația să evolueze. Plecarea intempestivă lui Ionel înapoi la Horezu a generat o revenire la Sănduc, căruia autoarea îi găsește mii de defecte, dar și mii de scuze, pe care ba îl iubește, ba îl urăște, ca într-o veritabilă love-hate relationship. Păcat însă că nu avem și un deznodământ al acestei relații. Ar fi interesant de știut ce a gândit Alexandru (Sănduc) Dragomir când a fost publicat jurnalul lui Jeni pentru prima dată? Încă trăia! La fel, oare ce au gândit celelalte persoane care apar în jurnal, mai ales acelea care nu au fost descrise în cele mai onorabile culori?

Relația strânsă cu fratele ei Haig (teatrolog și la un moment dat chiar director al Teatrului Național) și cu soția acestuia, actrița Marieta Sadova, au fost cu siguranță factorii care au determinat-o pe Jeni să urmeze în cele din urmă o carieră în teatru, inițial ca asistent de regie, și apoi ca regizor, după cum ne arată finalul jurnalului, începând cu anul 1947. Din nefericire, această parte a carierei sale este foarte puțin reflectată în jurnal. Evenimentele de după 1953 - căsătoria nefericită și boala care a făcut-o să plece prematur dintre noi (în 1958) nu mai sunt deloc prezente. 

Jurnalul unei fete greu de mulțumit este o lectură interesantă, care oferă o imagine concretă asupra vieții din perioada interbelică și din anii 1940. Partea mai filosofică a jurnalului ar putea fi apreciată de cei care au înclinații în această direcție; există și o tranziție de la o Jeni foarte credincioasă (în anii adolescenței) la o Jeni tot mai puțin încrezătoare în existența lui Dumnezeu (încă din studenție, dar mai ales în anii 1940). Pe de altă parte, jurnalul include și numeroase note zilnice (în bloc-notesuri, diferite de caietele în care își ținea jurnalul obișnuit), în care este descrisă succint activitatea autoarei, de dimineața până seara și noaptea târziu, uneori pe ore, și care oferă un exemplu concret de felul în care ea își ducea viața (și care, de multe ori, era rezumat prin ”n-am făcut nimic” în caietele obișnuite). Și totuși, ”nimicul” acesta era atât de bogat și de interesant!

Am empatizat deseori cu Jeni pe măsură ce i-am citit jurnalul. Probabil că persoanele de sex feminin vor empatiza și mai mult, se vor regăsi și mai bine în personalitatea excepțională a lui Jeni. Este un mare păcat că a plecat atât de repede dintre noi; sunt convins că ar fi devenit o personalitate de prim rang a teatrului și filmului românesc.