Koichi Domoto - Playful (2021)

Koichi Domoto - Playful, Johnny's Entertainment, 2021.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză producătorii și compozitorii:

01. Tik Tik Tik 3:58 (Sean Alexander, Drew Ryan Scott, Yoon Woo Seok, Kim Ki-wook, Kang Myeong-sin, Hiroaki Takeuchi, Komei Kobayashi)
02. I Want Your Love 3:59 (Scott Russell Stoddart, Mark Angelico Thomson, MiNE, Ko-saku, EMI K. Lynn)
03. Time To Go 4:20 (Hiroaki Takeuchi, Andreas Stone Johansson, Steven Lee, Andreas Öberg, Fredrik Hult, Yuhki Shirai, Mika Arata)
04. Rewind 3:44 (Hiroaki Takeuchi, Kevin Charge, Ami, HIKARI)
05. V 2:45 (Naoshi Mizuta)
06. Melody 4:21 (Hiroaki Takeuchi, Andreas Stone Johansson, Ryo Saito, Komei Kobayashi)
07. Mutual 3:57 (Hiroaki Takeuchi, Albin Nordqvist, Marcus Lindberg, Yuhki Shirai, Mika Arata)
08. Day By Day 3:38 (Ko-saku, Figge Boström, Pontus Söderqvist, Susumu Kawaguchi, Lars Säfsund, MiNE)
09. Animal 3:32 (Hiroaki Takeuchi, Didrik Thott, Sebastian Thott, J-Son, MiNE)
10. Foxy Dominator 4:24 (Hiroaki Takeuchi, Ami, Benny Jansson, Kevin Borg, Thomas G:son, EMI K. Lynn)
11. Back To You 4:41 (Ko-saku, Christofer Erixon, Josef Melin, Komei Kobayashi)
12. Way To Dark 4:00 (Kohei Dojima, Shinya Saito)
13. Loving You Slowly 4:31 (Christopher Semelius, Tony Ferrari, Susumi Kawaguchi, Ko-saku, Yoji Kubota)

Amazon.co.jp: 4,8/5.

 

Koichi Domoto este un artist japonez, foarte cunoscut în țara lui, atât ca solist vocal, cât și ca show-man (în cel mai pur sens al cuvântului), actor, dar și ca parte a duetului Domoto (mai cunoscut cu vechiul nume, Kinki Kids), alături de Tsuyoshi Domoto, cu care nu este înrudit în ciuda coincidenței de nume.

A avut succes cu Kinki Kids încă din anii 1990, iar din 2000 Koichi Domoto este actorul principal și regizorul show-ului muzical SHOCK (Endless Shock din 2005), care a fost pus în scenă la Teatrul Imperial din Tokyo și care în 2021 a ajuns la peste 1800 de interpretări, depășind între timp 2000 de spectacole.

În paralel, Koichi Domoto scoate și albume solo, între care al cincilea este Playful (2021), produs la cel mai mare interval de timp față de un album precedent, mai exact 6 ani de la Spiral (2015). Toate albumele lui Koichi Domoto au un titlu format dintr-un singur cuvânt sau un acronim; ultimul album este Raise (2025). Ca și toate celelalte albume, și Playful a beneficiat de o promovare masivă în Japonia, ajungând pe locul 1 în topurile din această țară, la care a contribuit și un amplu turneu live de promovare.

Aș minți dacă aș spune că pot să-mi dau cu părerea în mod obiectiv despre valoarea muzicală a acestui album. Muzica pop nu este neapărat favorita mea, dar este atât de auzită peste tot încât aproape oricine are dreptul la o părere. Genul acesta din Japonia se numește J-pop, așa cum confratele său ceva mai cunoscut din Coreea de Sud se numește K-pop. Mărturisesc că până la PSY și Gangnam Style habar n-am avut de muzica asiatică pop și nici acum nu sunt vreun cunoscător. De altfel, acest album, Playful, este cam tot ce am auzit în materie de J-pop până acum, dar având în vedere că am o fiică obsedată de limba și cultura japoneză (inclusiv muzică), cred că mă mai așteaptă și altele.

Albumul în sine este foarte divers muzical și stilistic, chiar și liric. Deși el poate fi definit ca J-pop la modul general, cred că termenul ăsta este un fel de ”umbrelă” care acoperă o mulțime de stiluri muzicale specifice, și care se regăsesc și pe acest album. Pe românește, acest album poate fi caracterizat ca un fel de ”ghiveci” muzical cu de toate pentru toți. Predomină muzica de dans, de club, dar sunt și melodii mai ritmate, care bat spre pop-rock, și altele mai lente, care duc spre soul și R&B. Cea mai evidentă trăsătură specifică este dată de versuri, care sunt un amalgam de japoneză și engleză, într-o formă dubioasă, dar pe care am întâlnit-o la multe popoare asiatice (K-pop, India, etc). Albumul și melodiile au titlurile în engleză, dar versurile sunt parțial în japoneză. Asta, desigur, împiedică înțelegerea completă a ceea ce spune artistul, dar bucățile în engleză sunt suficiente pentru a ne face o idee. Oricum, tematica lirică este una obișnuită, totul se învârte în jurul sentimentelor de dragoste și asociate acesteia.

Prima melodie, Tik Tik Tik, este cea mai cunoscută de pe album, a fost lansată și ca single, cu un videoclip aferent. E un cântec decent, cu un refren bun, e dansabil, și cam atât. Următoarea melodie, I Want Your Love, continuă aceeași linie melodică, cu unele mici schimbări de ritm și cu un refren interesant.

Partea cea mai bună a albumului, pentru mine, este următoarea, care include melodiile de la 3 (Time to Go) la 6 (Melody). Este partea mai ritmată, în care muzica pop intră mai mult în contact cu muzica electronică și chiar pe alocuri cu muzica rock, ceea ce o face mai digerabilă (repet, pentru mine). Momentul de maxim al albumului este paradoxal melodia intitulată V, cea de-a cincea, o piesă strict instrumentală, fără voce, deci practic fără Koichi Domoto, și care este de fapt o melodie tehno-rave ce ar face mândru orice DJ de pe o scenă europeană. Unele secvențe melodice mi-au adus aminte de niște compoziții ale trupei de metal progresiv Dream Theater.

Partea a doua a albumului este ceva mai slăbuță, deși sunt unele piese decente, dansabile, altele au ruperi de ritm interesante (care te trezesc din somn) și refrene ușor de reținut și de fredonat. Cred că pe asta se și bazează Koichi Domoto: o muzică simplă, pe care orice tânăr să o poată reține și fredona. După câteva ascultări, îți rămân pe creier acordurile, de nu mai scapi de ele. Piesa Animal mi-a adus în minte o melodie asemănătoare, ca titlu măcar, Animals, a celor de la Maroon 5.

Ultima piesă, Loving You Slowly, schimbă din nou registrul, de data aceasta în sensul negativ, al diminuării ritmului până spre zero, pentru a scoate în evidență emoții și sentimente pe care artistul dorește să le exprime într-o manieră lentă. 

Este remarcabil că albumul este de fapt puternic americanizat și europenizat, dacă judecăm după compozitori și producători, în rândul cărora se observă un număr mare de americani și scandinavi (suedezi, în special). Latura japoneză se rezumă doar la interpret, alături de vasta sa echipă (vizibilă în videoclipuri și la concerte), și la unele contribuții la partea lirică, o singură melodie fiind compusă efectiv de un japonez: Way to Dark, de Kohei Dojima. În ceea ce-l privește pe Hiroaki Takeuchi, care este implicat în majoritatea cântecelor, rolul său a fost acela de producător, nu de compozitor. Și mai interesant este că însuși Koichi Domoto nu apare decât ca interpret, el neavând așadar nici o contribuție la compunerea vreunei melodii, deși el este, la rândul său, un cunoscut compozitor.

În ciuda unei vârste destul de înaintate pentru muzica pe care o propune (peste 40 de ani), Koichi Domoto rămâne încă valabil ca artist pop de succes, chiar dacă nu mai poate juca rolul de adolescent teribilist cu care s-a lansat în anii 1990. Creativitatea sa rămâne neștirbită, iar partea muzicală este întotdeauna însoțită de un bogat complex de imagini foarte bine inserate pentru a crea iluzia unui univers specific acestui artist, univers care în acest album pare inspirat parcă din Pirații din Caraibe sau ceva asemănător.

Les Apaches / Apașii (2013)

Regizor: Thierry de Peretti. Producător: Igor Wojtowicz.
Scenariul: Benjamin Baroche și Thierry de Peretti.
Cu: Aziz El Hadachi, François-Joseph Culioli, Hamza Meziani, Joseph-Marie Ebrard, Maryne Cayon.
Nerecomandat minorilor sub 16 ani, interzis copiilor sub 12 ani (în principal din cauza scenelor de violență).

IMDb: 5,9/10; AlloCiné: 2,7/5; SensCritique: 6,3/10.

Un titlu precum Apașii duce automat cu gândul la un western cu cowboy și indieni sau (pentru francezi, în special) la ”apașii” de la începutul secolului 20, bandiți care terorizau Parisul, supranumiți așa într-o epocă în care cuvântul ”apaș” avea un sens peiorativ în limba franceză. Titlul nu este deloc întâmplător, deoarece el caracterizează de minune pe eroii (sau mai degrabă anti-eroii) din film, niște apași contemporani din Corsica, locație care la rândul său se potrivește foarte bine (ca urmare a trecutului său) cu povestea redată. În plus, regizorul și co-scenaristul Thierry de Peretti este corsican, deci de-al casei, iar ”acțiunea” se desfășoară la Porto-Vecchio, în extremitatea sudică a insulei.

Am pus în ghilimele ”acțiunea” pentru că, într-adevăr, prea multă acțiune nu este. Cei care și-ar dori să vadă un thriller clasic vor fi dezamăgiți. Totul se desfășoară cu o lentoare specifică sudului, nu doar al Corsicii sau al Franței, ci Sudului în general. Regizorul este preocupat de atmosferă, nu de acțiune. Iar atmosfera este una cât se poate de calmă: liniștea de dinaintea furtunii. Scenele sunt redate aproape ca într-un film documentar. Unul de ăla lent, în care se explică cât de torid poate fi la orele prânzului. Aștepți cu nerăbdare să se întâmple ceva, orice, și uite așa trece jumătate din film.

A trebuit să revăd încă odată filmul ca să înțeleg sensul (destul de subtil) al unor scene care, din prima, mi s-au părut inutile. În cazul unor producții de genul acesta, cu buget foarte limitat, nu prea te-ai aștepta să existe și scene fără sens. Până la urmă, am ajuns la concluzia că toate au desigur un sens, dar nu cel obișnuit, nu legat de ”acțiune”, ci de personaje. Scenele alea aparent inutile explică mai bine unele trăsături morale (uneori chiar și fizice) ale personajelor.

Personajele astea sunt de fapt niște tineri, abia trecuți de vârsta adolescenței, dar având în continuare unele apucături adolescentine. La limită, se poate spune că subiectul și obiectul filmului sunt ”tinerii din ziua de azi”, chiar generic vorbind, nu cu referire specială la Corsica. Cu toate acestea, în Corsica (probabil și în alte părți) se simte mult mai puternic o anume discrepanță de natură socială și financiară între tinerii de bani gata, veniți din alte părți (îndeosebi din Franța continentală) să se distreze pe insulă și localnicii săraci și amărâți care le tund iarba, le curăță piscinele și vilele celor bine situați financiar.

Tinerii corsicani, fie imigranți maghrebieni, fie localnici get-beget, trăiesc cu acest complex de inferioritate și își doresc, firesc, să fie și ei la fel ca și tinerii bogați veniți la distracție în Corsica. Regizorul surprinde cu măiestrie această tensiune, care se poate descifra încă din primele cadre.

Este interesant că, probabil din lipsă de buget, actorii principali sunt niște amatori, care, pe deasupra, joacă cu numele lor real, idee foarte bună a regizorului, astfel că practic actorii își joacă cumva propriile lor roluri - și aș zice că o fac atât de bine, încât realmente stai să te întrebi cât la sută e actorie în ceea ce fac. Până la urmă sunt niște tineri relativ obișnuiți: Aziz (Aziz El Hadachi), François-Jo (François-Joseph Culioli), Hamza (Hamza Meziani) și Joseph (Joseph Ebrard). Împreună cu prietena lor Maryne (Maryne Cayon), ei organizează o mică petrecere la / lângă piscină (pool party) la una din vilele de care are grijă familia lui Aziz. Problema e că petrecerea degenerează, Joseph se îmbată și vomită, iar ceilalți se gândesc să și ”împrumute” câte ceva. A doua zi, când Aziz dorește să ducă înapoi lucrurile ”împrumutate” (și probabil să facă și curat), descoperă cu stupoare că proprietarii vilei tocmai au venit și se plâng unui boss - șef de clan local (Michel Ferracci), deși nu tocmai în termenii cei mai agresivi, ba chiar par împăcați cu pierderea unor vechituri. Cu toate acestea, boss-ul îi asigură că ”rezolvă el” și trece la fapte, punând presiune pe familia lui Aziz, care în cele din urmă și recunoaște faptele, dar nu-și trădează prietenii.

De aici încolo filmul capătă accente kafkiene, iar regizorul se străduiește să realizeze radiografia unei crime absurde. Dacă n-aș ști că filmul se bazează pe niște fapte reale, aș acuza lipsa de logică a întâmplărilor. Însă tocmai acesta pare să fie și mesajul: nu orice crimă, chiar și premeditată, are la bază un motiv real. Ea se poate produce aparent din nimic, cum este cazul aici. Șocul este cu atât mai mare, cu cât atmosfera este deosebit de calmă, de la început până la sfârșit, nimic nu anunță evenimentele tragice, iar acestea, odată produse, nu par să schimbe mare lucru. Finalul este realizat în acest sens: unul dintre cei patru protagoniști duce obiectele furate înapoi la vilă, fără să fie deloc băgat în seamă de tinerii care se distrează acolo. Sunt două universuri paralele: cel al tinerilor corsicani săraci și cel al bogaților veniți de pe continent. Concluzia este una singură: orice tentativă de a ieși din sărăcie, indiferent de sacrificiul pe care-l presupune (crima poate fi aici văzută ca un sacrificiu simbolic), este sortită eșecului. 

Filmul, mai degrabă unul psihologic, nu prea abundă în scene de violență, cum s-ar putea crede, dar cele câteva prezente sunt suficiente pentru a-l face inaccesibil copiilor. Scenele cu conținut sexual sunt de asemenea sărăcuțe, cam vagi și mai degrabă implicite decât explicite, iar fetele / femeile au o prezență destul de redusă în film și cu însemnătate și mai redusă în firul narativ. Mi s-a părut interesant că filmul face referire și la români. Unul dintre tinerii localnici, explicând frustrările sale de natură financiară, afirmă că a ajuns să se îmbrace și să arate ”ca un român”. Deducem de aici că românii ajunși în Corsica reprezintă etalonul de sărăcie maximă, probabil chiar sub maghrebienii (marocani și algerieni, în principal) care populează din plin pelicula.

Recomand vizionarea filmului cu subtitrare, chiar și pentru cei care se consideră foarte buni vorbitori de franceză. Limba din film este o franceză în versiune corsicană, greu de înțeles chiar și pentru vorbitorii nativi. Eu personal am văzut filmul cu subtitrare în engleză, care a fost de mare ajutor. Din păcate, filmul nu este disponibil gratuit, dar se poate viziona pe diverse platforme, la un preț modic.

Tennessee Williams - Menajeria de sticlă

Tennessee Williams, Teatru. Orfeu în infern (în românește de Mihnea Gheorghiu). Menajeria de sticlă (în românește de Anda Boldur). Camino real (în românește de Dana Crivăț), Editura Univers, București, 1978, 264 pag., cuvînt înainte de Mihnea Gheorghiu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Tennessee Williams, The Glass Menagerie, Random House, New York, 1945, 124 pag. Piesa de teatru s-a jucat însă încă din 1944.

Premiul Cercului Criticilor de Teatru din New York pentru cea mai bună piesă americană de teatru (1945). 

Goodreads: 3,74/5; Amazon: 4,6/5; Barnes & Noble: 3,7/5.

Dramaturgia americană a avut trei reprezentanți de seamă în secolul trecut: Eugene O'Neill, Arthur Miller și Tennessee Williams. Dintre aceștia, Tennessee Williams este poate cel mai puțin cunoscut la noi, piesele sale fiind rareori jucate și nu toate au fost publicate. Pe la mijlocul anilor 2010, editura Art a publicat însă într-o ”serie de autor” majoritatea pieselor sale reprezentative de teatru, în volume cuprinzând de obicei câte trei piese, preluând probabil obiceiul Editurii Univers care, în plină epocă ”de aur”, a publicat un volum de Teatru al lui Tennessee Williams, pe care de altfel l-am și parcurs. Nu este chiar de mirare că autoritățile comuniste au fost de acord cu publicarea, deoarece aceste drame reprezintă în esență o critică aspră a societății americane.

Menajeria de sticlă este de altfel piesa de teatru cu care Tennessee Williams s-a lansat, cea care l-a făcut celebru, deși nu a fost chiar prima sa creație literară. Jucată încă din 1944 la Chicago, a fost apreciată de criticii Ashton Stevens și Claudia Cassidy, cu ajutorul cărora a ieșit din anonimat; din 1945, piesa s-a jucat pe Broadway, iar în același an a fost și publicat textul (prima variantă, așa-numita Reading Edition), și a primit Premiul Cercului Criticilor de Teatru din New York.

Este ciudat, poate paradoxal, cum o astfel de piesă tristă a putut să aibă un asemenea succes de piață într-o perioadă încărcată de optimism, cum a fost cea de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și imediat după acesta. Se pare însă că publicul american a fost mai receptiv la drame în această epocă, având în vedere că și alte piese de teatru asemănătoare, precum Un tramvai numit dorință (1947) a aceluiași Tennessee Williams sau Moartea unui comis-voiajor (1949) a lui Arthur Miller au avut de asemenea un impact semnificativ pe scena americană, ulterior și pe cea globală.

Menajeria de sticlă este cea mai autobiografică dintre toate creațiile lui Tennessee Williams, și se bazează în mare măsură pe o povestire, Portrait of a Girl in Glass (Portretul unei fete în sticlă), scrisă între 1941 și 1943, dar care n-a fost publicată decât în 1948 într-o colecție de povestiri. Această povestire a stat și la baza unui scenariu de film, The Gentleman Caller (Pețitorul), pe care Tennessee Williams l-a înaintat în 1943 către Hollywood, dar care nu s-a materializat.

Piesa îl are ca narator pe Tom, un personaj care îl reprezintă chiar pe autor (numele real al lui Tennessee Williams a fost Thomas Williams), și care povestește întâmplări de mai demult, trecute prin propriul său filtru, subiectiv. De la bun început, cititorul (spectatorul) este avertizat că s-ar putea ca aceste întâmplări să nu se fi petrecut tocmai așa. Întreaga piesă nu este altceva decât un lung flashback al lui Tom, privind câteva evenimente marcante din viața familiei sale, care se desfășoară (destul de claustrofobic) în apartamentul din St. Louis unde aceștia locuiau, într-o perioadă dificilă, în anul 1937. Piesa nu are decât două acte și șapte scene (cinci în primul act și două în al doilea act). Ca și text, acoperă doar 67 de pagini din cartea Teatru publicată la Editura Univers.

Familia lui Tom include de altfel destul de puține persoane: pe mama sa, Amanda Wingfield, și pe sora sa, puțin mai mare, Laura. Soțul Amandei și tatăl Laurei și al lui Tom, menționat de mai multe ori, i-a abandonat. Întreținerea familiei a căzut în principal în sarcina lui Tom.

Mama, Amanda Wingfield, trăiește în trecut și, ca și mulți dintre noi, într-o realitate virtuală și chiar paralelă, la fel ca și Willy Loman, eroul din Moartea unui comis-voiajor. Ea vorbește deseori de virtuțile sale din tinerețe, se laudă cu numeroșii săi pețitori; totuși, nu se poate să nu ne întrebăm cum s-a întâmplat ca, din atâția pețitori grozavi, ea l-a ales (?) tocmai pe idiotul care și-a părăsit familia. De asemenea, Amanda are o părere mult prea bună despre copiii ei, cum au în general cam toate mamele despre copiii lor, și le fixează acestora obiective foarte înalte, dificil, dacă nu imposibil de atins. Este nemulțumită de Tom, deși acesta are, de bine, de rău, un loc de muncă, și-l cicălește constant. Tom stă cât mai puțin pe-acasă, pentru a scăpa de cicălelile mamei, și se refugiază în lumea filmelor și a alcoolului.

Eroina dramei este însă Laura Wingfield. Foarte frumoasă, dar cu o mică ”infirmitate” fizică (despre care nu se oferă prea multe detalii, așa că ne putem închipui orice), exagerat de sensibilă și de timidă, Laura evadează constant din lumea reală, chiar mai mult decât mama ei, pentru a asculta muzică și a se juca cu micile sale animale din sticlă, ”menajeria de sticlă”. Mama Amanda investește pentru început ca Laura să devină dactilografă, dar eșuează lamentabil în această direcție. Astfel că mama vine cu planul B: Laura trebuie să se mărite. Doar că nu sunt pețitori, așa că, printre altele, ea îi sugerează lui Tom să-i aducă Laurei drept pețitor pe un coleg de servici. Deși inițial sceptic, Tom îl aduce în cele din urmă la ei acasă pe Jim.

Jim acesta nu este tocmai oricine, ci (fără ca Tom să știe) este singurul băiat de care Laurei i-a plăcut vreodată, la liceu. Era pe-atunci un adolescent care avea mare succes, inclusiv la fete, și avea o prietenă, așa că practic era inaccesibil Laurei. Între timp, viața lui Jim a luat o turnură mai degrabă nefericită, dar ambițiile sale erau în continuare mari.

Interacțiunea lui Jim cu Laura este punctul culminant al dramei. Dintre toate animalele din menajeria de sticlă, Jim sparge unicornul, favoritul Laurei, și care o reprezintă, simbolic, pe Laura însăși. Ea este deosebită de celelalte fete din această lume; relația sa specială cu Jim a început încă din liceu, când Jim îi spunea ”trandafir albastru”, o floare cum nu mai există. În felul acesta, Jim a recunoscut (inconștient) unicitatea Laurei. Unicornului i s-a rupt însă doar cornul; acum, el arăta exact la fel ca și ceilalți cai din menajeria de sticlă a Laurei. Prin relația cu Jim, ”unicornul” Laura ajunge și ea în lume, ajunge și ea la fel ca și celelalte fete (”cai”), devine și ea ”normală”, cel puțin pentru moment. O poveste de dragoste minunat pusă în scenă, culminând cu un sărut.

Din păcate, totul se năruie. Povestea se încheie trist. Familia Wingfield revine la o situație chiar mai dificilă decât cea anterioară, pentru că, atunci când ajungi la înălțime, căderea este mult mai dureroasă. Amanda, Tom și Laura au dificultăți în a accepta eșecul, în a se adapta la o realitate crudă. Autorul, în loc să încheie extatic piesa, cu un happy-end, preferă varianta opusă, creând cadrul unei posibile dezbateri: care este soarta inadaptaților din societatea americană? Piesa aduce în centrul său un univers domestic dezechilibrat, în contrast cu situația ideală îndelung vehiculată de filmele holywoodiene. Ciudat, prima versiune cinematografică a acestei piese (în anii 1950) a mers până acolo încât finalul a fost schimbat, pentru a corespunde cerințelor de pe piața americană; abia în anii 1980 s-a făcut un nou film (cu Paul Newman), care a respectat măcar momentele cheie ale piesei de teatru și epilogul acesteia. Trebuie notat că și în 1944, când piesa s-a jucat fără prea mare succes la public (la început), agenții de teatru au insistat ca dramaturgul să modifice finalul, pentru a fi mai ușor de ”digerat” de către spectatorul american. Tennessee Williams a rezistat însă tentației, iar succesul ulterior a dovedit că a avut dreptate.

Personajele sunt inspirate din viața reală. Sora mai mare a autorului, Rose, este cea care a stat la baza personajului Laura. De altfel, porecla dată de Jim Laurei, ”Blue Rose” (”Trandafir Albastru”), sugerează fără echivoc această asociere. În plus, evenimentele reale, deosebit de triste, din viața lui Rose și sentimentele de vinovăție pe care Tennessee Williams le-a avut mereu pentru soarta surorii sale au reprezentat principalele elemente catalizatoare, care au declanșat și au făcut posibilă această operă literară, la fel de actuală și acum, ca și în urmă cu 80 de ani.

Led Zeppelin - Celebration Day (2012)

Led Zeppelin - Celebration Day, Swan Song / Atlantic Records, 2012.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorul sau compozitorii:

01. Good Times Bad Times 3:45 (John Bonham, John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
02. Ramble On 5:53 (Jimmy Page și Robert Plant) 
03. Black Dog 5:53 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
04. In My Time of Dying 11:41 (John Bonham, John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
05. For Your Life 6:50 (Jimmy Page și Robert Plant)
06. Trampled Under Foot 6:28 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
07. Nobody's Fault but Mine 6:49 (Jimmy Page și Robert Plant)
08. No Quarter 11:22 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
09. Since I've Been Loving You 8:52 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
10. Dazed and Confused 13:04 (Jimmy Page, inspirat de Jake Holmes)
11. Stairway to Heaven 8:49 (Jimmy Page și Robert Plant)
12. The Song Remains the Same 5:57 (Jimmy Page și Robert Plant)
13. Misty Mountain Top 5:38 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
14. Kashmir 10:00 (John Bonham, Jimmy Page și Robert Plant)
15. Whole Lotta Love 9:16 (John Bonham, Willie Dixon, John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
16. Rock and Roll 4:55 (John Bonham, John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)

Producător: Jimmy Page
Regizor (al filmului cu concertul): Dick Carruthers
Producători ai filmului: Dick Carruthers și Jim Parsons.

Led Zeppelin (varianta originală):

Robert Plant - solist vocal
Jimmy Page - chitară
John Paul Jones - chitară bass, clape
John Bonham ”Bonzo” - tobe

Led Zeppelin (pe acest album):

Robert Plant - solist vocal
Jimmy Page - chitară
John Paul Jones - chitară bass, clape
Jason Bonham - tobe

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,80/5; Metacritic: 85%

Înainte ca eu să înțeleg muzica, în general, și muzica rock, în special, Led Zeppelin dispăruseră deja demult de pe scenă. Erau în categoria ”oldies but goldies”, și-i ascultam foarte rar spre deloc; abia pe la sfârșitul anilor 90 mi-am cumpărat (sau am primit, nu mai îmi amintesc exact) un CD cu o compilație de genul ”The Best of...”, care mi-a dat impresia, pe moment, că deja cam știu despre ce e vorba în muzica lor. Nimic mai fals, de altfel, după cum aveam să descopăr mai târziu, când accesul la muzica de orice fel a devenit oarecum universal: muzica celor de la Led Zeppelin este suficient de diversă ca să poată fi inclusă în mai multe genuri, deși, evident, la modul simplu și eficient, i se poate spune ”rock” și atât. Cred că e destul de exagerat să-i spui ”hard rock” și cu atât mai puțin i se potrivește ”heavy metal”, cum am mai auzit pe la unii, puțini, ce-i drept. Eu, ca fan al heavy metal-ului îndeosebi, nu am avut niciodată o afinitate aparte pentru Led Zeppelin și nici pentru celelalte trupe de rock celebre ale anilor 70, precum The Rolling Stones, Deep Purple sau Black Sabbath (RIP Ozzy, by the way), toate de sorginte britanică. Le-am mai ascultat din când în când, dar fără să devin vreodată cu adevărat un ”fan” - atunci când crești cu Iron Maiden, Metallica, Savatage sau Dream Theater, e cam greu să simți ”vibe”-ul generației precedente. Led Zeppelin au fost niște ”monștri sacri” pentru generația părinților mei, care erau tineri în anii 70, dar care nu aveau însă acces cu adevărat la acest gen muzical, din cauza restricțiilor impuse de regimul comunist.

Deși trupa s-a destrămat în 1980, odată cu moartea toboșarului John Bonham ”Bonzo”, Led Zeppelin a mai scos un album (din cauza obligațiilor contractuale) în 1982, ”Coda”, după care au cam dispărut aproape complet din peisaj. Spre deosebire de alte trupe ale anilor 70 și 80, Led Zeppelin și-a păstrat intactă componența - au fost aceiași de la început (1968) până la sfârșit (1980 sau 1982, dacă vreți, pentru că și albumul din 1982 cuprinde piese cu John Bonham, de pe vremea când acesta trăia). Cert este că momentul lor de apogeu a fost la începutul anilor 70 (Led Zeppelin IV, 1971), după care a urmat o lungă, dar iremediabilă scădere de formă și popularitate, mai vizibilă în a doua parte a anilor 70, astfel că decesul nefericit al lui Bonzo a fost doar picătura care a umplut paharul. După 12 ani de activitate (1968-1980), membrii trupei erau secătuiți din toate punctele de vedere: fizic, mental și muzical. Sigur că ei au rămas, și individual, niște nume de referință în rock-ul mondial, în special vocalistul Robert Plant și chitaristul Jimmy Page, care au fost implicați în diverse proiecte muzicale ulterioare, unele de succes, inclusiv împreună.

Led Zeppelin, cu acest nume, s-au mai reunit de câteva ori, în 1986 (la ”Live Aid”), în 1988 la aniversarea de 40 de ani a casei de discuri Atlantic Records, în 1995, când au fost incluși în Rock and Roll Hall of Fame, și la unele evenimente private, cum ar fi nunta lui Jason Bonham, fiul lui Bonzo. De altfel, Jason Bonham l-a înlocuit pe tatăl său la baterie la toate aceste evenimente, cu excepția concertului din 1986. Mai trebuie spus că de fiecare dată, Led Zeppelin a cântat destul de puțin, cam 20-30 de minute, iar prestația lor a fost una destul de modestă, mai ales în raport cu așteptările.

Astfel că așteptările nu erau prea mari nici în 10 decembrie 2007, când, după câteva amânări, a avut loc un concert Led Zeppelin la Londra, în memoria fostului director executiv al casei de discuri Atlantic Records (cu care Led Zeppelin a colaborat), Ahmet Ertegun, decedat în 2006. De data aceasta nu mai era vorba de un show de 20-30 de minute, ci de unul de 2 ore. Membrii trupei au luat foarte în serios toată treaba și au exersat și au repetat împreună, ca să nu se mai facă de râs, mai ales că interesul în rândul fanilor și al publicului era unul uriaș. Ca și la celelalte reuniri, Jason Bonham a cântat la tobe în locul tatălui său. Cu excepția acestuia, ceilalți membri (originali) ai lui Led Zeppelin erau deja la o vârstă relativ înaintată pentru un star rock, adică pe la vreo 60 de ani, și concertul a trebuit pregătit ținând cont totodată de limitările inerente ale membrilor trupei, odată cu înaintarea în vârstă. De altfel, una dintre limitări era dată chiar de vocea lui Robert Plant, care, de ceva timp, nu mai era aceeași cu cea din anii 70, solistul vocal fiind incapabil (din păcate) să mai atingă notele foarte înalte pentru care devenise faimos cândva. Pe de altă parte, nici Jimmy Page (surprinzător, aș zice) nu mai avea versatilitatea și abilitatea din tinerețe, chestiune vizibilă în unele pasaje mai tehnice la chitară. Dacă tot au repetat atâta și au reușit să se sincronizeze, ar fi fost poate o idee bună ca Led Zeppelin să mai facă și un turneu, nu doar un singur concert - cu siguranță ar fi avut un succes deosebit. Robert Plant n-a dorit, fiindcă avea deja alte planuri, un turneu cu Alison Krauss. Când a vrut el, n-au mai vrut ceilalți, așa că totul a rămas la stadiul de ”proiect”, care însă n-a mai fost pus niciodată în aplicare.

Concertul din 10 decembrie 2007 a fost însă înregistrat și filmat, iar în toamna anului 2012 a fost lansat filmul, apoi albumul live cu concertul, cu titlul Celebration Day. Ca și în cazul altor albume, deși există o melodie Celebration Day interpretată de Led Zeppelin, aceasta nu a fost inclusă în concert, deci nu e nici pe album, rezultând paradoxul de a avea un album care nu conține melodia din titlu (situație similară cu Houses of the Holy, albumul din 1973, melodia cu acest titlu apărând pe următorul album, în 1975).

A durat așadar aproape 5 ani ca evenimentul live să fie transformat într-un album live, respectiv un film, care este de altfel disponibil integral pe YouTube, unde l-am văzut și eu. Varianta de pe YouTube, care include și unele momente de dinainte și de după concert, are 2 ore și 4 minute; înțeleg că albumul propriu-zis are doar 1 oră și 55 de minute. Între melodii, Robert Plant mai vorbește uneori cu publicul, nu știu dacă aceste pasaje sunt surprinse pe album, și cum anume au fost considerate, ca făcând parte din melodia care urmează, de exemplu, sau din cea de dinainte.

Concertul începe cât se poate de bine, cu Good Times Bad Times, prima melodie de pe primul lor album, Led Zeppelin (1969). Urmează alte două melodii foarte cunoscute, Ramble On și (mai ales) Black Dog, acesta din urmă fiind de altfel unul din cântecele definitorii ale trupei. De la a patra melodie, In My Time of Dying, se trece într-un alt registru, atât din punct de melodic, cât și liric. Melodiile acestea foarte lungi și cam repetitive sunt, din punctul meu de vedere, ușor plictisitoare. Nivelul de energie scade, pentru aproape 12 minute. For Your Life a fost o surpriză, deoarece este o melodie care nu a mai fost niciodată cântată live în anii de glorie. Pentru toate există un început. Au urmat alte melodii mai lungi sau foarte lungi, Trampled Under Foot, Nobody's Fault but Mine și, cea mai lungă din acest șir, No Quarter.

Se ajunge în sfârșit și la partea mai interesantă a concertului. Am apreciat dintotdeauna baladele (blues-urile) celor de la Led Zeppelin, iar în acest concert a fost prezent Since I've Been Loving You, unul dintre preferatele mele. Păcat că interpretarea de pe acest album nu mai este la nivelul din anii 70. Dazed and Confused este de asemenea una dintre cele mai bune melodii Led Zeppelin. În cazul acesta, nu m-au deranjat cele 13 minute. Momentul cel mai așteptat al concertului a fost însă Stairway to Heaven, în primul rând nu se știa dacă melodia va fi cântată sau nu, așa că toată lumea a fost în extaz când s-au auzit primele acorduri. Interpretarea a fost chiar peste așteptări, s-a văzut că membrii trupei și-au dat interesul ca măcar pe cea mai cunoscută melodie a lor să nu se facă de minune. Și nu s-au făcut, ba chiar dimpotrivă, a ieșit foarte bine.

După alte două melodii obișnuite pentru un concert Led Zeppelin, The Song Remains the Same și Misty Mountain Top, a doua piatră de încercare pentru trupă a fost Kashmir, unul dintre cântecele lor de referință. Și de data aceasta interpretarea a ieșit foarte bine, aproape de perfecțiune. Aceasta era ultima piesă de pe varianta ”standard”, dar, evident, având în vedere numeroasele ”bis”-uri, trupa a mai ieșit pe scenă de două ori pentru a cânta alte două piese de referință, Whole Lotta Love și Rock and Roll, finalizând cu succes un concert fără îndoială dificil, dar care va rămâne în memoria fanilor, mai ales că e ultimul concert Led Zeppelin. Îmi vine greu să-mi imaginez că acum, la aproximativ 80 de ani, membrii trupei ar mai în stare de o reunire în care să mai și cânte ceva, poate maxim o melodie; și oricum, o astfel de reunire nu este deocamdată programată sau măcar discutată.

Pentru mine, fără a fi vreun fan Led Zeppelin, așa cum am subliniat, albumul (concertul) a fost totuși o surpriză plăcută, o dovadă că trupa încă mai trăiește, încă mai are suflu, încă mai poate oferi ceva publicului. Aproape toate piesele de referință sunt pe acest album live, lipsesc poate câteva, dar e clar că nu puteau fi cântate toate într-un singur concert. De exemplu, mie mi-ar fi plăcut să intre pe listă și Immigrant Song sau Communication Breakdown. Sau unele blues-uri. N-au intrat, asta e. Sunt însă melodii de pe primele 7 albume, doar ultimele două albume (cele mai slabe) nu sunt reprezentate, iar cele mai multe melodii (4) sunt de pe albumul care a avut cel mai mare succes de public, Led Zeppelin IV (1971). Deci e clar că trupa s-a orientat și după preferințele publicului, dar publicul este atât de divers încât n-ai cum să-i mulțumești pe toți.

Cât despre interpretare, eu nu sunt tocmai specialist, dar mi s-a părut OK. Vocea lui Robert Plant nu mai este aceeași, dar trupa s-a adaptat așa cum a putut. Jimmy Page este în continuare un chitarist desăvârșit, pare ireal ce face la chitară. N-o mai fi chiar ca în tinerețe, dar încă poate. John Paul Jones pare mai tânăr decât cei doi și are o vitalitate ieșită din comun, iar la bass sau la clape pare fără greșeală. Iar Jason Bonham - se vede că este fiul tatălui său, la tobe. Genetica și-a spus cuvântul.

Peste câțiva ani, sperăm cât mai mulți, membrii Led Zeppelin își vor lua, rând pe rând, adio de la noi, cei care temporar vom mai rămâne o vreme pe aici. Dar muzica lor va dăinui, cred. Fanii lor originali au cam aceeași vârstă cu membrii trupei, dar se pare că ei au și fani noi, după cum demonstrează și acest concert. 

Jeni Acterian - Jurnalul unei fete greu de mulțumit

Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, ediție integrală, Editura Humanitas, București, 2024, 726 pag., ediție îngrijită, traduceri din franceză și engleză, prefață și note de Sándor Skultéty (este ediția pe care am citit-o).

Ediție originală: Jeni Acterian, Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, Editura Humanitas, București, 1991, 544 pag.

Goodreads: 4,15/5.

Mi-a luat foarte mult timp să citesc cartea asta, este cumva firesc, la peste 700 de pagini de jurnal, care nu sunt deloc ușor de parcurs. N-am mai citit demult jurnale, dar, la fel ca și la ultimul, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal al lui Ion D. Sîrbu, se poate spune că a meritat efortul.

De Jeni Acterian, mărturisesc, cu rușinea de rigoare, nu auzisem până acum, așa că am făcut cunoștință cu ea prin intermediul acestui jurnal intim, care, după cum scrie autoarea, nu era de fapt destinat publicului. Acesta a ajuns însă să fie publicat ca urmare a demersurilor făcute de fratele lui Jeni, Arșavir, începând încă din anii 1980, și finalizate cu publicarea unei prime ediții abia în 1991. Se poate deduce că fratele a dorit să publice jurnalul în memoria surorii sale, decedate mult prea devreme, la doar 42 de ani, în 1958. Jurnalul acoperă o perioadă destul de lungă, din 1929 până în 1953, dar în realitate primii și ultimii ani sunt foarte slab reprezentați, așa că mai corect ar fi din 1933 până în 1947. Este păcat că autoarea nu și-a continuat cu adevărat jurnalul și după 1947 (notele din 1951 și 1953 sunt foarte scurte și aproape irelevante), pentru că ne-a lăsat pe toți cititorii cu numeroase semne de întrebare legate de ceea ce s-a întâmplat după aceea, iar biografia oficială a autoarei nu prea oferă răspunsuri.

Jurnalul acoperă o bună parte din viața autoarei, mai exact anii adolescenței, apoi cei ai studenției la Facultatea de Filosofie a Universității din București, anii de război (perioadă în care autoarea a fost angajată la CAFA) și puțin după război, când autoarea are primele sale relații de dragoste, la o vârstă relativ înaintată (aproximativ 30 de ani). Partea aceasta de final a jurnalului este probabil cea mai interesantă, cea mai siropoasă, autoarea analizează cu luciditatea-i caracteristică relațiile sale amoroase, această parte m-a dus cu gândul mai degrabă la filmul Jurnalul lui Bridget Jones. Păcat, repet, că nu știm și cum s-au finalizat lucrurile, pentru că jurnalul se încheie abrupt în 1947. Sunt incluse și fotografii de epocă, cu Jeni și familia ei sau cu prietenii ei, dar și pagini fotografiate din jurnal, pentru ca cititorul să poată vedea cu ochii lui scrisul autoarei, felul în care își compune frazele (în română, franceză sau engleză), cu unele ștersături, cu expresii mai arhaice, transpuse în limbajul de astăzi în textul publicat.

Jeni este destul de obsedată de moarte, încă din adolescență, și această obsesie o va urmări (patologic) și în restul vieții. Din această perspectivă, a obsesiei morții, a lucidității cu care analizează viața de zi cu zi ca pe o deșertăciune, ea este apropiată de concepțiile lui Emil Cioran, cu care de altfel se cunoaște și corespondează. A doua constantă a cărții este lenea, comoditatea, faptul că toate lucrurile care trebuie făcute (învățate) sunt lăsate pe ultima sută de metri. Jeni învață foarte târziu pentru bac, doar când nu mai are de ales, la fel și pentru examenele din facultate. Cu toate acestea, se deduce că și le-a luat pe toate cu bine (nu prea ne spune). E interesant că autoarea sare peste informații esențiale cu privire la viața ei, cititorii fiind obligați să înțeleagă de multe ori ”printre rânduri” ce anume s-a întâmplat, sau află mai târziu. De exemplu, Jeni amintește abia cu câteva luni mai târziu despre moartea lui Nae Ionescu și, respectiv, a tatălui său (în 1940), acestea fiind cu siguranță evenimente care au marcat-o, de asemenea nu oferă nici o informație cu privire la sejurul ei la Paris, care a fost probabil cel mai interesant din întreaga sa viață, nu scrie nimic de moartea mamei și dispariția (probabil moartea) fratelui său Haig pe front în 1943, decât cu mult timp după. Din acest punct de vedere, cartea are niște minusuri evidente. Jeni nu a scris pentru public, așa că nu trebuia să explice contextul în care scria anumite lucruri, dar cei care au avut grijă ca acest jurnal să fie publicat ar fi trebuit să ofere niște informații suplimentare, pentru că altfel este greu (poate chiar imposibil) ca cititorul să înțeleagă ce anume a declanșat anumite stări de spirit.

Starea ei de spirit este în mod obișnuit melancolia, Jeni este deprimată și tristă perioade lungi de timp, cochetând chiar și cu ideea sinuciderii. Cea mai mare parte a jurnalului este ocupată cu evocarea numeroaselor lecturi (sute de pagini pe zi) și a învățămintelor oferite de acestea, la care se adaugă numeroase piese de teatru, concerte, spectacole, filme. Autoarea este un fel de ”critic literar”, dar și de teatru și film, poate chiar prea exigent, făcând praf o mulțime de autori sau artiști, unii de altfel foarte cunoscuți. Nu mai puțin critice sunt și părerile ei despre profesorii de la facultate, cu unele excepții. Poate singurul profesor pe care l-a admirat, se poate deduce chiar că l-a și iubit (la modul inocent și platonic), a fost Nae Ionescu, căruia îi aduce nenumărate elogii, mai ales în comparație cu alții. Deși s-a învârtit în cercuri cu simpatii legionare, Jeni nu a intrat în jocuri politice, ba chiar se poate spune că mai rar găsești o persoană atât de indiferentă cu privire la politică, ceea ce de fapt i-a prins bine. Odată cu arestarea fratelui său, Haig, care a fost membru al Gărzii de Fier, Jeni chiar o critică aspru pe cumnata ei, actrița Marieta Sadova, pentru asocierea familiei lui Haig cu mișcarea legionară.

În rest, însă, Jeni rămâne departe de politică. I-a cunoscut și s-a împrietenit cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Țuțea, Emil Botta și cu soțiile acestora, dar cele mai apropiate relații le-a avut cu actrița Marieta Sadova (cumnata ei), Alice Botez (prietena ei cea mai bună), Nuni Dona, Rori și Loi Nasta, Clody Bertola și Lucia Vasiliu. Multe din pasajele care vizează timpul petrecut alături de prieteni (prietene) sunt pline de haz și oferă o imagine coerentă asupra felului în care se distrau tinerii în epoca respectivă. Am rămas surprins de cât de puține diferențe sunt față de felul în care se distrează și tinerii de azi: concerte, filme, întâlniri în parc, la cofetărie sau la ștrand, convorbiri la telefon, vizite, o normalitate pe care, sincer, nu mi-o închipuiam în anii 1930 sau 1940. Alte momente luminoase ale vieții sale au fost vacanțele petrecute la mare, la Balcic, sau la munte. În schimb, experiența sa cât a stat la Dobra (județul Hunedoara), unde s-a mutat cu serviciul (CAFA) în timpul războiului, nu a fost una tocmai plăcută. 

Jurnalul nu este deloc unul ”uniform”. Unele perioade sunt mai bine reprezentate, autoarea scriind aproape zilnic. În alți ani, dimpotrivă, însemnările din jurnal sunt rare iar lacunele evidente. De exemplu, în anii războiului, Jeni scrie rar. Poate de aici și impresia că jurnalul nu este complet sau că nu a fost publicat integral. Evident că, inițial, fratele Arșavir, care a dorit ca acest jurnal să fie publicat, l-a cenzurat el însuși, pentru că este greu de crezut că în perioada comunistă (anii 1980) s-ar fi putut publica o ediție integrală. După 1990, apariția jurnalului ”incomplet” (varianta inițial cenzurată de Arșavir) a condus la unele suspiciuni că părțile lipsă ar fi ”interesante”. Această ediție integrală răspunde acestor suspiciuni. În realitate, acesta este tot jurnalul, sau tot ce a mai rămas din el, așa cum explică în prefață Sándor Skultéty.

Poate partea cea mai interesantă a jurnalului este însă, cum am subliniat deja, cea din anii 1946-1947, când (în sfârșit?), Jeni s-a îndrăgostit cu adevărat. Câteva zeci de pagini de jurnal sunt dedicate emoțiilor și sentimentelor foarte contradictorii (analizate foarte lucid), trăite de Jeni ca urmare a relației sale cu Alexandru (Sănduc) Dragomir. În această perioadă, Jeni trăiește cu adevărat: a uitat de obsesia morții, a bolii, a deșertăciunii vieții. Însă relația cu Sănduc nu e deloc una liniară, ci seamănă mai degrabă cu un roller-coaster pentru Jeni, care trece des de la agonie la extaz și invers. În mijlocul relației cu Sănduc, Jeni mai experimentează o relație, de data aceasta mai mult fizică, cu un anume Ionel, pe care l-a întâlnit în vacanța de vară petrecută la Horezu, și cu care a început acolo un flirt, pentru ca la revenirea la București relația să evolueze. Plecarea intempestivă lui Ionel înapoi la Horezu a generat o revenire la Sănduc, căruia autoarea îi găsește mii de defecte, dar și mii de scuze, pe care ba îl iubește, ba îl urăște, ca într-o veritabilă love-hate relationship. Păcat însă că nu avem și un deznodământ al acestei relații. Ar fi interesant de știut ce a gândit Alexandru (Sănduc) Dragomir când a fost publicat jurnalul lui Jeni pentru prima dată? Încă trăia! La fel, oare ce au gândit celelalte persoane care apar în jurnal, mai ales acelea care nu au fost descrise în cele mai onorabile culori?

Relația strânsă cu fratele ei Haig (teatrolog și la un moment dat chiar director al Teatrului Național) și cu soția acestuia, actrița Marieta Sadova, au fost cu siguranță factorii care au determinat-o pe Jeni să urmeze în cele din urmă o carieră în teatru, inițial ca asistent de regie, și apoi ca regizor, după cum ne arată finalul jurnalului, începând cu anul 1947. Din nefericire, această parte a carierei sale este foarte puțin reflectată în jurnal. Evenimentele de după 1953 - căsătoria nefericită și boala care a făcut-o să plece prematur dintre noi (în 1958) nu mai sunt deloc prezente. 

Jurnalul unei fete greu de mulțumit este o lectură interesantă, care oferă o imagine concretă asupra vieții din perioada interbelică și din anii 1940. Partea mai filosofică a jurnalului ar putea fi apreciată de cei care au înclinații în această direcție; există și o tranziție de la o Jeni foarte credincioasă (în anii adolescenței) la o Jeni tot mai puțin încrezătoare în existența lui Dumnezeu (încă din studenție, dar mai ales în anii 1940). Pe de altă parte, jurnalul include și numeroase note zilnice (în bloc-notesuri, diferite de caietele în care își ținea jurnalul obișnuit), în care este descrisă succint activitatea autoarei, de dimineața până seara și noaptea târziu, uneori pe ore, și care oferă un exemplu concret de felul în care ea își ducea viața (și care, de multe ori, era rezumat prin ”n-am făcut nimic” în caietele obișnuite). Și totuși, ”nimicul” acesta era atât de bogat și de interesant!

Am empatizat deseori cu Jeni pe măsură ce i-am citit jurnalul. Probabil că persoanele de sex feminin vor empatiza și mai mult, se vor regăsi și mai bine în personalitatea excepțională a lui Jeni. Este un mare păcat că a plecat atât de repede dintre noi; sunt convins că ar fi devenit o personalitate de prim rang a teatrului și filmului românesc.

Retazo (1939)

Regizor: Elías Alippi. Producător: Alfredo P. Murúa.
Scenariul: Francisco Chiarello, după piesa de teatru a lui Dario Niccodemi.
Cu: Paulina Singerman, Alberto Vila, Perla Mary, César Fiaschi, Adolfo Meyer.
Audiență generală.

Retazo este o comedie romantică argentiniană din anul 1939, slăbuță după standardele de azi, dar care, în epocă, a fost destul de bine primită de publicul spectator, în special feminin. Este al doilea din cele doar două filme regizate de Elías Alippi, celălalt fiind Callejón sin salida (Drum fără întoarcere, 1938). 

Pe lângă tematica telenovelistică, mereu actuală, dar care pe mine nu mă atrage, filmul mai prezintă și alte dificultăți pentru spectatorul de astăzi: imagine alb-negru de slabă calitate, sunet foarte prost (deși cunosc limba spaniolă, am făcut eforturi substanțiale pentru a înțelege ce se vorbește), cinematografie arhaică, actorii și actrițele se presupune că ar fi frumoși după standardele de atunci, dar între timp standardele s-au mai schimbat. Aș spune totuși că există și părți pozitive, una dintre acestea fiind interpretarea Paulinei Singerman, care joacă rolul personajului principal, Retazo (acesta este numele personajului și totodată al filmului).

Retazo este o fată săracă din toate punctele de vedere, adică și săracă cu duhul cum s-ar spune în popor. Este de o inocență și naivitate dusă la extrem (ca să nu-i spunem prostie). De fapt, una dintre problemele filmului este că totul este exagerat: personajele pozitive sunt exagerat de pozitive, cele negative sunt exagerat de negative, cei deștepți sunt mult prea deștepți, iar proștii, exagerat de proști. Aproape niciun personaj nu poate să existe în viața reală, reprezintă doar niște caricaturi tipizate și duse la extrem ale unor oameni reali. De altfel, filmul se adresează clar unui public nu foarte perspicace, astfel că totul se oferă ”pe tavă”. Totul e foarte clar, ca să folosim o expresie la modă, de la început și până la sfârșit, cu mici momente de așa-zisă ”cumpănă”, dar un spectator cu un minim de inteligență și experiență poate ghici fără probleme ce se va întâmpla pe parcursul filmului, fiindcă surprize majore nu sunt. Din punctul acesta de vedere, filmul este un precursor al comediilor romantice de astăzi, în special a celor din sfera latino-americană.

Filmul exploatează de altfel o temă foarte comună telenovelelor de azi și dintotdeauna, și pe placul mulțimilor: o fată săracă și cinstită (și cât se poate de inocentă), Retazo, își găsește fericirea alături de un bărbat bine situat financiar, inginerul Tito Aguilar (Alberto Vila). Relația dintre cei doi se construiește în timp și înfruntă toate vicisitudinile. Prima parte a filmului este melodramatică, prezentând viața dură a fetei Retazo, care are toate atributele necesare pentru a înduioșa publicul: este orfană, este bătută de mătușa (Jacinta Diana) cu care locuiește și care o obligă să cerșească pe străzi, este furată și nedreptățită de alți oameni săraci ai străzii, are un cățel de care are grijă. Într-una din scenele mai neobișnuite ale filmului, Retazo așteaptă lângă o biserică într-o atitudine asemănătoare cu cea a statuii Fecioarei Maria aflată în fața ei, scenă menită să o asocieze pe tânăra fată cu personajul biblic.

Încetul cu încetul, norocul fetei se schimbă. Pleacă de acasă, încercând să se descurce pe cont propriu. La poliție dă peste un comisar binevoitor (Alberto Terrones), care este de fapt ”nașul” ei, pentru că el îi spune, pentru prima dată, Retazo (ea pretinzând că nu are un nume). Reușește să se angajeze alături de niște femei care calcă haine, ducând hainele gata călcate la diverși clienți, ocazie cu care îl întâlnește pe domnul inginer Tito, aflat într-un moment financiar dificil, și într-o relație neclară cu doamna Lina Pacheco (Perla Mary). Retazo își sacrifică din venituri pentru a-l ajuta pe Tito, iar acesta, drept mulțumire, o angajează ca menajeră. Doamna Lina nu vede însă cu ochi buni acest fapt și-i face zile fripte lui Retazo. Asistăm de fapt la povestea clasică a unui triunghi amoros, cu multiple suișuri și coborâșuri, dar în care, în cele din urmă, așa cum era de așteptat, Retazo iese victorioasă. Lucrurile sunt un pic mai complicate, pentru că pe Retazo o mai curtează și un alt inginer, Julio Bernini (César Fiaschi), mai bătrân, mai urât și cât se poate de căsătorit, iar Tito este gelos când pe acesta, când pe alții, așa cum și Retazo este geloasă pe Lina, dar și pe soția lui Julio (Edna Norrell), cu care Tito pare să aibă o relație ”suplimentară”. De altfel, Tito nu este chiar bărbatul ideal, având în vedere tendința sa de a ”sări din floare în floare”. Nici Retazo nu este tocmai ”femeia ideală”, deoarece nu are nici pe departe calitățile necesare unei doamne din înalta societate, dovadă fiind comportamentul său hilar de la balul unde a fost invitată și unde practic se îmbată și îl face de râs pe Tito. De altfel, titulatura de comedie pe care am atribuit-o filmului se bazează tocmai pe numeroasele scene comice, răsfirate cu generozitate pe parcursul acestuia. Paulina Singerman pare perfect capabilă de a o interpreta pe Retazo atât într-un registru tragic, cât și într-unul comic. Filmul are și o latură educațională: Retazo este analfabetă, iar principala sa preocupare, câtă vreme Tito a fost plecat (un an de zile) cu o sarcină de servici la Comodoro Rivadavia, a fost aceea de a învăța carte, motiv pentru care îl angajează pe învățătorul Don Luis (Adolfo Meyer). 

Se poate spune că nici Tito, și nici Retazo, nu sunt ”perfecți”, au minusurile lor evidente, dar spectatorii pleacă fericiți și mulțumiți la finalul unui film cu happy-end. Ar mai fi de spus că personajele negative cele mai evidente sunt femei: Lina, prietena inițială a lui Tito, care se dovedește a fi rea și răzbunătoare, respectiva mătușa lui Retazo, pe care însă o vedem doar la început. În schimb, bărbații sunt fie potențiali parteneri ai lui Retazo (Tito, Julio), fie figuri paterne (comisarul de poliție, învățătorul Don Luis), negativ fiind prezentați doar oamenii străzii cu care Retazo are de a face mai la început.

Producția moștenește și unele reminiscențe ale filmului mut: mimicile actorilor sunt exagerate - de multe ori, chiar dacă nu înțelegi ce spune un personaj, este destul de evident ce se întâmplă și care sunt sentimentele personajelor după mutrele acestora.

Filmul a avut ceva succes la momentul respectiv, beneficiind și de aportul unor actori din alte țări sud-americane (Alberto Vila din Uruguay, Hilda Sour din Chile). Pentru publicul de astăzi, o astfel de producție ar putea prezenta interes doar din perspectivă istorică. Filmul este disponibil pentru vizionare pe YouTube, în original în limba spaniolă. 

The Weeknd - After Hours (2020)

The Weeknd - After Hours, XO / Republic Records, 2020.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorii și, după linia oblică, producătorii:

01. Alone Again 4:10 (Abel Tesfaye, Jason Quenneville, Carlo Montagnese, Adam Feeney / The Weeknd, Illangelo, DaHeala, Frank Dukes)
02. Too Late 3:59 (Abel Tesfaye, Jason Quenneville, Carlo Montagnese, Eric Burton Frederic / The Weeknd, Illangelo, Ricky Reed, DaHeala, Nate Mercereau)
03. Hardest to Love 3:31 (Abel Tesfaye, Max Martin, Oscar Holter / The Weeknd, Max Martin, Oscar Holter)
04. Scared to Live 3:11 (Abel Tesfaye, Ahmad Balshe, Max Martin, Oscar Holter, Daniel Lopatin, Elton John, Bernard Taupin / The Weeknd, Max Martin, Oscar Holter)
05. Snowchild 4:07 (Abel Tesfaye, Jason Quenneville, Ahmad Balshe, Carlo Montagnese / The Weeknd, Illangelo, DaHeala)
06. Escape from LA 5:55 (Abel Tesfaye, Carlo Montagnese, Leland Tyler Wayne, Mike McTaggart / The Weeknd, Metro Boomin, Illangelo)
07. Heartless 3:18 (Abel Tesfaye, Leland Tyler Wayne, Carlo Montagnese, Andre Proctor / The Weeknd, Metro Boomin, Illangelo, Dre Moon)
08. Faith 4:43 (Abel Tesfaye, Ahmad Balshe, Carlo Montagnese, Leland Tyler Wayne / The Weeknd, Metro Boomin, Illangelo)
09. Blinding Lights 3:20 (Abel Tesfaye, Ahmad Balshe, Jason Quenneville, Max Martin, Oscar Holter / The Weeknd, Max Martin, Oscar Holter)
10. In Your Eyes 3:57 (Abel Tesfaye, Ahmad Balshe, Max Martin, Oscar Holter / The Weeknd, Max Martin, Oscar Holter)
11. Save Your Tears 3:35 (Abel Tesfaye, Ahmad Balshe, Jason Quenneville, Max Martin, Oscar Holter / The Weeknd, Max Martin, Oscar Holter)
12. Repeat After Me (Interlude) 3:15 (Abel Tesfaye, Kevin Parker, Daniel Lopatin / Kevin Parker, OPN)
13. After Hours 6:01 (Abel Tesfaye, Jason Quenneville, Ahmad Balshe, Carlo Montagnese, Mario Winans / The Weeknd, Illangelo, DaHeala, Mario Winans)
14. Until I Bleed Out 3:10 (Abel Tesfaye, Leland Tyler Wayne, Daniel Lopatin, Mejdi Rhars, Notinbed / The Weeknd, Metro Boomin, OPN, Prince 85, Notinbed)

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,60/5; Metacritic: 80%.

Cântărețul canadian de origine etiopiană Abel Tesfaye, cunoscut mult mai bine după numele ”de scenă” the Weeknd, este în prezent unul dintre cei mai populari soliști pe plan mondial. Desigur, el a fost popular și în anii 2010, când a avut câteva albume de succes, între care Starboy (2016), dar notorietatea actuală se datorează în primul rând albumului After Hours, lansat chiar la începutul perioadei de pandemie, în martie 2020, câteva melodii fiind însă lansate anterior, în scopul promovării albumului, încă de la sfârșitul anului 2019. Dintre cântecele de pe album, Blinding Lights și Save Your Tears au ajuns hituri globale, care l-au transformat pe the Weeknd într-un adevărat star la nivel mondial.

Sincer, eu personal niciodată nu m-am dat în vânt după genul acesta de muzică, și pe the Weeknd l-am văzut în anii 2010 ca pe o curiozitate muzicală mai atipică, dar încadrat tot în curentul R&B și pop, cu mici diferențe față de alții, dar nimic ieșit din comun. Vocea aproape feminină, cu tonuri înalte, în contrast cu fizicul său de gangster de la colțul străzii, nu mi l-au făcut cu nimic mai simpatic, deși unele melodii ieșeau în evidență, fiind încă de atunci bine înfipt pe toate canalele de muzică mainstream.

Odată cu After Hours, mi-am schimbat un pic părerea, poate nu neapărat din cauza albumului în ansamblu, ci din cauza câtorva melodii care sună bine și care cumva fac apel la o anumită nostalgie pe care o resimt (fără voia mea) cu privire la muzica disco din anii 1980, care mi-a fost atât de familiară în copilărie. Multe din melodiile lui the Weeknd s-ar putea include pe un album disco din anii 1980, cu deosebirea că atunci acest gen de melodii erau interpretate de niște domnișoare frumoase, adevărate sex-simboluri ale perioadei, și nu de un afro-american cu aspect (voit) de criminal / canibal, menținut inclusiv în videoclipurile asociate melodiilor.

Ordinea melodiilor este destul de ciudată, dar să nu uităm că aproape totul la the Weeknd este ciudat, și lui îi place mereu să șocheze, să facă lucrurile altfel sau chiar invers decât alții, creându-și un ”univers” propriu, în care trăiește el (o parte din el, ca să fim mai corecți) și fanii săi cei mai înrăiți. De altfel, the Weeknd este nu doar un nume de scenă, ci și una din ”personalitățile” lui Abel Tesfaye, care la rândul său are mai multe personalități, o întreagă nebunie, pentru cine dorește să intre în aceste detalii psihologice și psihanalitice. Cert este că, nu demult, Abel Tesfaye a declarat că s-ar putea să renunțe la numele de scenă The Weeknd (cel cu care este de altfel cunoscut peste tot în lume). Nu știm exact dacă își va alege alt nume de scenă, va cânta cu numele său real, sau pur și simplu e doar marketing.

Lui the Weeknd (sau lui Abel Tesfaye, nu știm sigur) îi plac trilogiile. De altfel, și acest album, After Hours, este primul dintr-o nouă trilogie, care mai include albumele Dawn FM (2022) și Hurry Up Tomorrow (2025), și care ar cuprinde, cronologic, o zi sau o noapte din viața artistului, mai exact After Hours ar reprezenta partea nocturnă, urmată de răsărit (Dawn FM) și de ziua de după (Hurry Up Tomorrow). Așadar, tonul albumului After Hours, în ansamblu, este unul nocturn, cu o atmosferă de visare care caracterizează aproape toate melodiile. De altfel, albumul este și un excelent somnifer: am adormit de nenumărate ori ascultându-l, de cele mai multe ori înainte de a ajunge la jumătate.

Revenind la ordinea melodiilor, să remarcăm faptul (ciudat, repet) că primele șase melodii sunt dintre cele mai slabe de pe album și că porțiunea cea mai grozavă a albumului e pe la jumătatea părții secunde, respectiv pozițiile 9, 10 și 11 (din 14), Blinding Lights, In Your Eyes și Save Your Tears, localizate în zona unde se introduceau de obicei melodiile mai slăbuțe de pe un album, așa-numitele filler-e. 

Așadar, primele șase melodii nu rup gura târgului. Aici, The Weeknd își expune talentul său de vocalist mai degrabă R&B, pe niște melodii lente, fără ritm, și în care se vaită în mod caracteristic, jucând rolul de victimă, pe de o parte, și cerându-și scuze la modul cel mai penibil, pe de altă parte. Văicăreala asta se produce pe fondul unor sunete care aduc mai degrabă a muzică electronică, synth-pop sau cum i-o mai fi spunând, care, pentru mine cel puțin, este mai interesantă decât jelania în sine.

Melodiile se pot grupa, aproximativ, câte două. Alone Again și Too Late sunt destul de asemănătoare. Ambele devin mai interesante în a doua jumătate, când și ritmul se mai schimbă, iar vocea lui the Weeknd devine aproape artificială. Too Late este un fel de doină de jale, ceva mai bine interpretată decât Alone Again.

Hardest to Love este o baladă, cântată destul de curat, cu un refren bun, ușor de reținut, doar că versurile sunt stupide și arogante (putem face însă abstracție de ele și ne concentrăm doar pe conținutul melodic). Este cea mai bună melodie de pe prima jumătate a albumului. Scared to Live este tot o baladă, atât de asemănătoare cu cealaltă la început încât am crezut că e aceeași melodie. Se schimbă un pic la refren, care e mai puțin reușit. Include și o ”interpolare” din cântecul Your Song al lui Elton John din 1970 (ca să vedeți cam la ce epocă se raportează melodiile astea). Finalul e însă interesant.

Snowchild și Escape from LA sunt melodii ceva mai lungi decât celelalte de până acum, dar nu neapărat mai reușite, ba dimpotrivă. Pe Snowchild artistul se apucă să ne povestească aproape în manieră hip-hop cât de grea i-a fost viața lui în copilărie și câte a mai pătimit. Și aici ritmul se mai schimbă, devine mai interesant pe final. Escape from LA este una dintre melodiile cele mai puțin reușite de pe album, e salvată de partea a doua, care pare să fie efectiv un alt cântec comparativ cu lălăiala de la început. Tema asta despre cum vrea să fugă artistul de muncă și să meargă la distracție (inclusiv femei și droguri, din câte se înțelege) este una repetitivă, apare pe mai multe melodii. Cântărețul își toarnă cenușă în cap pentru erorile trecutului, de unde deducem că în prezent este băiat cuminte și așezat.

Tocmai pe când ne pregăteam să-l credem, apare cu melodia Heartless, în care ne explică exact contrariul. Dacă e să vedem jumătatea plină a paharului, deja am ajuns la melodia a șaptea, și de aici avem muzică de ceva mai bună calitate, cu un ritm mai bun, dansabilă. Heartless a fost primul single de pe album, lansat încă de la sfârșitul anului 2019. Este urmat de Faith, o altă melodie cu un ritm bunicel, și o schimbare mai dramatică din punct de vedere melodic spre final. Dar aș zice că, în comparație cu alte melodii de pe partea a doua, aceasta este mai degrabă un filler.

Și ajungem, iată, la cele trei cântece care sunt definitorii (din punctul meu de vedere) pentru acest album, și pentru The Weeknd, ca artist. Una după alta, plasate strategic, având cam aceeași structură melodică, aliniate după același tipar: Blinding Lights, In Your Eyes și Save Your Tears. Dintre acestea, Blinding Lights este probabil cea mai celebră și totodată mai dansabilă decât celelalte, este genul de cântec pe care mi l-aș putea imagina într-o discotecă din anii 80. Ritmul este bun, vocea suavă (aș fi preferat o femeie care să interpreteze, dar asta e), refrenul excepțional, versurile OK. In Your Eyes, mai puțin cunoscută decât celelalte două, este totuși o melodie aproape la fel de bună, și cu un mesaj romantic mai de impact. Videoclipul horror, în contrast total cu mesajul cântecului, scade un pic din valoarea melodiei din punctul meu de vedere, dar nu suntem obligați să urmărim videoclipul, din fericire. Save Your Tears este o melodie foarte bună, excepțională, are chiar și niște versuri bune, care vizează de data asta nu personalitățile multiple ale lui the Weeknd, ci ale fetei cu care se vede, și care, deși îndrăgostită, nu-l bagă în seamă și se comportă dubios, plângând atunci când pleacă. Cred că aici the Weeknd a nimerit-o mai bine din punct de vedere liric, fiindcă mulți băieți nu prea reușesc să înțeleagă dedesubturile psihologiei feminine. Videoclipul, deși mai puțin horror decât cel al melodiei anterioare, este de asemenea nerecomandat. Versiunea acestei melodii, cântată în duet de the Weeknd cu Ariana Grande, este o variantă îmbunătățită a originalului de pe album. Dacă tot suntem aici, să remarcăm și faptul că toate cântecele de pe album sunt interpretate exclusiv de the Weeknd în varianta standard a albumului (ceea ce este o raritate în ceea ce-l privește pe the Weeknd).

După suita asta de melodii extraordinare, vine Repeat After Me (Interlude), care nu merită nici măcar o propoziție, fiind un filler prin definiție, aș putea spune. Penultima piesă, After Hours, este cea care dă titlul albumului și este totodată cea mai lungă. Înțeleg că, după unii, este o melodie reușită, are un refren interesant. Este cântată într-un stil diferit de celelalte melodii de pe album, are unele calități, nu e la fel de dansabilă, și nici n-aș remarca-o în mod special. E poate prea lungă, liric încearcă să abordeze niște teme complicate, e și prost plasată, aproape de final. Cine mai are răbdare să asculte așa ceva? Și dacă tot suntem la final, să menționăm că nici ultima piesă, Until I Bleed Out, nu este ceva remarcabil, ba chiar este slăbuță, având în vedere că încheie totuși un album de mare succes. Aici mai este un aspect: the Weeknd a ales ordinea aceasta pentru că el avea în minte o ”poveste”, un story, așa că melodia aceasta este de fapt finalul poveștii, cumva logic, după cum arată versurile. Nu este însă neapărat ca logica asta să aibă și un echivalent melodic. Astfel, albumul se încheie în aceeași notă de jale cu care a și început, de altfel. Păcat. Nu contest calitățile de bocitoare ale lui the Weeknd, dar, după cum demonstrează și vânzările, melodiile sale cele mai populare, cele mai cunoscute, cele mai vândute, nu sunt cele lente și văicărelile, ci cele ritmate și dansabile.

Altfel, rămân la părerea că After Hours este cel mai bun album al lui the Weeknd, probabil momentul de apogeu al carierei sale.