Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, ediție integrală, Editura Humanitas, București, 2024, 726 pag., ediție îngrijită, traduceri din franceză și engleză, prefață și note de Sándor Skultéty (este ediția pe care am citit-o).
Ediție originală: Jeni Acterian, Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, Editura Humanitas, București, 1991, 544 pag.
Goodreads: 4,15/5.
De Jeni Acterian, mărturisesc, cu rușinea de rigoare, nu auzisem până acum, așa că am făcut cunoștință cu ea prin intermediul acestui jurnal intim, care, după cum scrie autoarea, nu era de fapt destinat publicului. Acesta a ajuns însă să fie publicat ca urmare a demersurilor făcute de fratele lui Jeni, Arșavir, începând încă din anii 1980, și finalizate cu publicarea unei prime ediții abia în 1991. Se poate deduce că fratele a dorit să publice jurnalul în memoria surorii sale, decedate mult prea devreme, la doar 42 de ani, în 1958. Jurnalul acoperă o perioadă destul de lungă, din 1929 până în 1953, dar în realitate primii și ultimii ani sunt foarte slab reprezentați, așa că mai corect ar fi din 1933 până în 1947. Este păcat că autoarea nu și-a continuat cu adevărat jurnalul și după 1947 (notele din 1951 și 1953 sunt foarte scurte și aproape irelevante), pentru că ne-a lăsat pe toți cititorii cu numeroase semne de întrebare legate de ceea ce s-a întâmplat după aceea, iar biografia oficială a autoarei nu prea oferă răspunsuri.
Jurnalul acoperă o bună parte din viața autoarei, mai exact anii adolescenței, apoi cei ai studenției la Facultatea de Filosofie a Universității din București, anii de război (perioadă în care autoarea a fost angajată la CAFA) și puțin după război, când autoarea are primele sale relații de dragoste, la o vârstă relativ înaintată (aproximativ 30 de ani). Partea aceasta de final a jurnalului este probabil cea mai interesantă, cea mai siropoasă, autoarea analizează cu luciditatea-i caracteristică relațiile sale amoroase, această parte m-a dus cu gândul mai degrabă la filmul Jurnalul lui Bridget Jones. Păcat, repet, că nu știm și cum s-au finalizat lucrurile, pentru că jurnalul se încheie abrupt în 1947. Sunt incluse și fotografii de epocă, cu Jeni și familia ei sau cu prietenii ei, dar și pagini fotografiate din jurnal, pentru ca cititorul să poată vedea cu ochii lui scrisul autoarei, felul în care își compune frazele (în română, franceză sau engleză), cu unele ștersături, cu expresii mai arhaice, transpuse în limbajul de astăzi în textul publicat.
Jeni este destul de obsedată de moarte, încă din adolescență, și această obsesie o va urmări (patologic) și în restul vieții. Din această perspectivă, a obsesiei morții, a lucidității cu care analizează viața de zi cu zi ca pe o deșertăciune, ea este apropiată de concepțiile lui Emil Cioran, cu care de altfel se cunoaște și corespondează. A doua constantă a cărții este lenea, comoditatea, faptul că toate lucrurile care trebuie făcute (învățate) sunt lăsate pe ultima sută de metri. Jeni învață foarte târziu pentru bac, doar când nu mai are de ales, la fel și pentru examenele din facultate. Cu toate acestea, se deduce că și le-a luat pe toate cu bine (nu prea ne spune). E interesant că autoarea sare peste informații esențiale cu privire la viața ei, cititorii fiind obligați să înțeleagă de multe ori ”printre rânduri” ce anume s-a întâmplat, sau află mai târziu. De exemplu, Jeni amintește abia cu câteva luni mai târziu despre moartea lui Nae Ionescu și, respectiv, a tatălui său (în 1940), acestea fiind cu siguranță evenimente care au marcat-o, de asemenea nu oferă nici o informație cu privire la sejurul ei la Paris, care a fost probabil cel mai interesant din întreaga sa viață, nu scrie nimic de moartea mamei și dispariția (probabil moartea) fratelui său Haig pe front în 1943, decât cu mult timp după. Din acest punct de vedere, cartea are niște minusuri evidente. Jeni nu a scris pentru public, așa că nu trebuia să explice contextul în care scria anumite lucruri, dar cei care au avut grijă ca acest jurnal să fie publicat ar fi trebuit să ofere niște informații suplimentare, pentru că altfel este greu (poate chiar imposibil) ca cititorul să înțeleagă ce anume a declanșat anumite stări de spirit.
Starea ei de spirit este în mod obișnuit melancolia, Jeni este deprimată și tristă perioade lungi de timp, cochetând chiar și cu ideea sinuciderii. Cea mai mare parte a jurnalului este ocupată cu evocarea numeroaselor lecturi (sute de pagini pe zi) și a învățămintelor oferite de acestea, la care se adaugă numeroase piese de teatru, concerte, spectacole, filme. Autoarea este un fel de ”critic literar”, dar și de teatru și film, poate chiar prea exigent, făcând praf o mulțime de autori sau artiști, unii de altfel foarte cunoscuți. Nu mai puțin critice sunt și părerile ei despre profesorii de la facultate, cu unele excepții. Poate singurul profesor pe care l-a admirat, se poate deduce chiar că l-a și iubit (la modul inocent și platonic), a fost Nae Ionescu, căruia îi aduce nenumărate elogii, mai ales în comparație cu alții. Deși s-a învârtit în cercuri cu simpatii legionare, Jeni nu a intrat în jocuri politice, ba chiar se poate spune că mai rar găsești o persoană atât de indiferentă cu privire la politică, ceea ce de fapt i-a prins bine. Odată cu arestarea fratelui său, Haig, care a fost membru al Gărzii de Fier, Jeni chiar o critică aspru pe cumnata ei, actrița Marieta Sadova, pentru asocierea familiei lui Haig cu mișcarea legionară.
În rest, însă, Jeni rămâne departe de politică. I-a cunoscut și s-a împrietenit cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Țuțea, Emil Botta și cu soțiile acestora, dar cele mai apropiate relații le-a avut cu actrița Marieta Sadova (cumnata ei), Alice Botez (prietena ei cea mai bună), Nuni Dona, Rori și Loi Nasta, Clody Bertola și Lucia Vasiliu. Multe din pasajele care vizează timpul petrecut alături de prieteni (prietene) sunt pline de haz și oferă o imagine coerentă asupra felului în care se distrau tinerii în epoca respectivă. Am rămas surprins de cât de puține diferențe sunt față de felul în care se distrează și tinerii de azi: concerte, filme, întâlniri în parc, la cofetărie sau la ștrand, convorbiri la telefon, vizite, o normalitate pe care, sincer, nu mi-o închipuiam în anii 1930 sau 1940. Alte momente luminoase ale vieții sale au fost vacanțele petrecute la mare, la Balcic, sau la munte. În schimb, experiența sa cât a stat la Dobra (județul Hunedoara), unde s-a mutat cu serviciul (CAFA) în timpul războiului, nu a fost una tocmai plăcută.
Jurnalul nu este deloc unul ”uniform”. Unele perioade sunt mai bine reprezentate, autoarea scriind aproape zilnic. În alți ani, dimpotrivă, însemnările din jurnal sunt rare iar lacunele evidente. De exemplu, în anii războiului, Jeni scrie rar. Poate de aici și impresia că jurnalul nu este complet sau că nu a fost publicat integral. Evident că, inițial, fratele Arșavir, care a dorit ca acest jurnal să fie publicat, l-a cenzurat el însuși, pentru că este greu de crezut că în perioada comunistă (anii 1980) s-ar fi putut publica o ediție integrală. După 1990, apariția jurnalului ”incomplet” (varianta inițial cenzurată de Arșavir) a condus la unele suspiciuni că părțile lipsă ar fi ”interesante”. Această ediție integrală răspunde acestor suspiciuni. În realitate, acesta este tot jurnalul, sau tot ce a mai rămas din el, așa cum explică în prefață Sándor Skultéty.
Poate partea cea mai interesantă a jurnalului este însă, cum am subliniat deja, cea din anii 1946-1947, când (în sfârșit?), Jeni s-a îndrăgostit cu adevărat. Câteva zeci de pagini de jurnal sunt dedicate emoțiilor și sentimentelor foarte contradictorii (analizate foarte lucid), trăite de Jeni ca urmare a relației sale cu Alexandru (Sănduc) Dragomir. În această perioadă, Jeni trăiește cu adevărat: a uitat de obsesia morții, a bolii, a deșertăciunii vieții. Însă relația cu Sănduc nu e deloc una liniară, ci seamănă mai degrabă cu un roller-coaster pentru Jeni, care trece des de la agonie la extaz și invers. În mijlocul relației cu Sănduc, Jeni mai experimentează o relație, de data aceasta mai mult fizică, cu un anume Ionel, pe care l-a întâlnit în vacanța de vară petrecută la Horezu, și cu care a început acolo un flirt, pentru ca la revenirea la București relația să evolueze. Plecarea intempestivă lui Ionel înapoi la Horezu a generat o revenire la Sănduc, căruia autoarea îi găsește mii de defecte, dar și mii de scuze, pe care ba îl iubește, ba îl urăște, ca într-o veritabilă love-hate relationship. Păcat însă că nu avem și un deznodământ al acestei relații. Ar fi interesant de știut ce a gândit Alexandru (Sănduc) Dragomir când a fost publicat jurnalul lui Jeni pentru prima dată? Încă trăia! La fel, oare ce au gândit celelalte persoane care apar în jurnal, mai ales acelea care nu au fost descrise în cele mai onorabile culori?
Relația strânsă cu fratele ei Haig (teatrolog și la un moment dat chiar director al Teatrului Național) și cu soția acestuia, actrița Marieta Sadova, au fost cu siguranță factorii care au determinat-o pe Jeni să urmeze în cele din urmă o carieră în teatru, inițial ca asistent de regie, și apoi ca regizor, după cum ne arată finalul jurnalului, începând cu anul 1947. Din nefericire, această parte a carierei sale este foarte puțin reflectată în jurnal. Evenimentele de după 1953 - căsătoria nefericită și boala care a făcut-o să plece prematur dintre noi (în 1958) nu mai sunt deloc prezente.
Jurnalul unei fete greu de mulțumit este o lectură interesantă, care oferă o imagine concretă asupra vieții din perioada interbelică și din anii 1940. Partea mai filosofică a jurnalului ar putea fi apreciată de cei care au înclinații în această direcție; există și o tranziție de la o Jeni foarte credincioasă (în anii adolescenței) la o Jeni tot mai puțin încrezătoare în existența lui Dumnezeu (încă din studenție, dar mai ales în anii 1940). Pe de altă parte, jurnalul include și numeroase note zilnice (în bloc-notesuri, diferite de caietele în care își ținea jurnalul obișnuit), în care este descrisă succint activitatea autoarei, de dimineața până seara și noaptea târziu, uneori pe ore, și care oferă un exemplu concret de felul în care ea își ducea viața (și care, de multe ori, era rezumat prin ”n-am făcut nimic” în caietele obișnuite). Și totuși, ”nimicul” acesta era atât de bogat și de interesant!
Am empatizat deseori cu Jeni pe măsură ce i-am citit jurnalul. Probabil că persoanele de sex feminin vor empatiza și mai mult, se vor regăsi și mai bine în personalitatea excepțională a lui Jeni. Este un mare păcat că a plecat atât de repede dintre noi; sunt convins că ar fi devenit o personalitate de prim rang a teatrului și filmului românesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu