Bob Seger & the Silver Bullet Band - Against the Wind (1980)

Bob Seger & the Silver Bullet Band - Against the Wind, Capitol Records, 1980.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. The Horizontal Bop 4:03
02. You'll Accomp'ny Me 4:00
03. Her Strut 3:51
04. No Man's Land 3:43
05. Long Twin Silver Line 4:18
06. Against the Wind 5:34
07. Good for Me 4:03
08. Betty Lou's Gettin' Out Tonight 2:52
09. Fire Lake 3:30
10. Shinin' Brightly 4:30 

Producători: Bob Seger, Punch Andrews, Muscle Shoals Rhythm Section, Bill Szymczyk.
Toate piesele sunt compuse de Bob Seger, care le și interpretează (vocal, dar și la chitară).

El este acompaniat de the Silver Bullet Band pe piesele 1, 2, 3, 6 și 8 și de Muscle Shoals Rhythm Section pe piesele 4, 5, 7, 9 și 10.

The Silver Bullet Band (pe acest album):

Drew Abbott - chitară
Chris Campbell - chitară bas
Alto Reed - saxofon
David Teegarden - percuție 

Muscle Shoals Rhythm Section (pe acest album):

Barry Beckett - pian
Pete Carr - chitară
Roger Hawkins - percuție
David Hood - chitară bas
Jimmy Johnson - chitară
Randy McCormick - clape 

Numeroși alți artiști și instrumentiști au contribuit de asemenea pe anumite piese. 

Premiul Grammy pentru cel mai album rock al unui duet sau al unei formații cu solist vocal (1981). 

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,43/5; Amazon: 4,8/5.

Bob Seger este unul din acei muzicieni americani de care în Europa s-a auzit mai puțin, dar care, alături de Bruce Springsteen și de alții, a creat un anumit stil de rock, azi numit ”heartland rock”, specific american, și care a avut un maxim de popularitate în anii 1970 și 1980. Bob Seger, originar din Detroit, și-a început cariera muzicală încă din anii 1960, dar abia la jumătatea anilor 1970 se asociază cu trupa the Silver Bullet Band, cu care va cunoaște succesul, începând cu albumul Night Moves (1976). Popularitatea sa a crescut cu albumul Stranger in Town (1978) și a atins apogeul odată cu Against the Wind (1980), singurul album al lui Bob Seger care a ajuns pe locul 1 în Billboard și care i-a adus totodată și un premiu Grammy. Este al 11-lea album al lui Bob Seger, dar doar al treilea împreună cu The Silver Bullet Band. Pe lângă trupa sa obișnuită, pe acest album Bob Seger a beneficiat de colaborarea băieților de la Muscle Shoals Rhythm Section (pe jumătate din melodii) și de asemenea de cea a unor muzicieni de prestigiu, care și-au adus aportul la anumite cântece, de exemplu Glenn Frey, Don Henley și Timothy Bruce Schmit (toți trei de la The Eagles) au cântat alături de Bob pe piesa Fire Lake.

Albumul începe însă neinspirat, cu The Horizontal Bop, o melodie vintage de rock'n'roll, cu rezonanță a anilor 1950, și care sună în stilul caracteristic lui Chuck Berry și Little Richard. Doar versurile sunt mai moderne, cu aluzii mai fără perdea cu privire la sex.

Odată depășit momentul penibil, muzica se îmbunătățește vizibil începând cu piesa următoare, You'll Accomp'ny Me, una dintre cele mai reușite de pe album. Este un cântec de dragoste, interpretat magistral, într-un ritm soft, specific pentru heartland rock. Muzicianul își exprimă speranța că, deși acum este refuzat, în viitor persoana iubită va fi totuși alături de el.

Ritmul se îmbunătățește pe Her Strut, melodia cea mai apropiată de hard rock de pe acest album. E posibil ca, în mâinile unui compozitor de heavy metal, această piesă să fie ”tunată” și să sune și mai bine. Ea se continuă cu No Man's Land, o altă compoziție de tip heartland rock, bine interpretată, cu versuri care sugerează solitudinea, melancolia singurătății.

Prima parte a albumului se încheie într-o notă de voioșie, cu o altă piesă foarte ritmată de rock-and-roll, Long Twin Silver Line. Îmi imaginez că era o piesă dansabilă pe la petrecerile din acea vreme, și probabil intens folosită în concerte, mai ales că ea evocă o călătorie cu trenul prin toată America, cu menționarea orașelor și statelor pe unde trece, și cu o interpretare comică a ultimei silabe din fiecare vers, pe un ton mai sus decât restul versului.

Piesa care dă titlul albumului este prima de pe a doua jumătate a acestuia. Against the Wind este într-adevăr melodia cea mai reprezentativă de pe album, cea mai frumoasă, cea care reține cel mai mult atenția, atât muzical, cât și liric. Ca un rocker adevărat, Bob Seger își formulează concepția anti-sistem, de a ”alerga împotriva vântului” (în română se spune puțin altfel), care l-a definit întreaga sa viață, versurile evocând diferite momente din adolescență, din tinerețe, din perioada maturității, cu nostalgia aferentă omului mai în vârstă, care totuși continuă să ”alerge”, să își vadă de drumul său, chiar și împotriva curentului. Piesa beneficiază și de un excepțional acompaniament la pian din partea lui Paul Harris.

Cea mai lentă melodie de pe întreg albumul, o baladă în adevăratul sens al cuvântului, este Good for Me. Văzută de unii critici ca o piesă mai slăbuță, un filler, mie mi se pare o melodie reușită, care, un pic lucrată, putea chiar să devină un hit. De altfel, cred că și altcineva a mai avut această idee. Mi se pare că piesa seamănă foarte bine, la partea introductivă, cu Purple Rain a lui Prince. Oare asemănarea este pur întâmplătoare?

De la o piesă foarte lentă, la una foarte rapidă, ne mutăm urgent într-un alt registru odată cu Betty Lou's Gettin' Out Tonight. Din nou, Bob Seger demonstrează că știe să cânte ca în anii 50. Probabil o piesă de party și atât. 

Penultima piesă de pe album, Fire Lake, este una dintre cele mai interesante, mai ales că este interpretată, așa cum am menționat, alături de trei băieți de la The Eagles. A fost și primul single de pe acest album, intens promovat. Mie mi se pare însă că melodic și liric e undeva mai pe la mijlocul clasamentului, raportându-ne strict la cântecele de pe acest album.

Totul se încheie cu o notă pozitivă, pe Shinin' Brightly, ultima piesă de pe album, care are darul de a lăsa ascultătorului o impresie plăcută, oarecum în contrast cu lirica mai pesimistă de pe alte melodii.

Albumul a consolidat poziția lui Bob Seger între marii muzicieni americani ai anilor 70-80, reprezentând totodată momentul său de apogeu din punct de vedere al popularității, inclusiv din perspectiva vânzărilor, a pieții. Din păcate pentru Bob Seger, producțiile următoare nu au mai avut același succes și, încet-încet, el a ieșit de pe scena principală a muzicii americane, la fel ca și muzica promovată de el. În următoarele decenii, Bob Seger a continuat să cânte, să compună, să producă noi albume, totalizând 18 albume de studio (ultimul în 2017). La sfârșitul anului 2019 s-a retras din activitatea muzicală, după ultimul său concert. În 2023 a mai avut o scurtă apariție, în care a interpretat două piese. Deși a trecut de 80 de ani, în 2026 Bob Seger a (re)lansat albumul Face the Promise: Expanded Edition, marcând 20 de ani de la lansarea albumului Face the Promise (2006), incluzând însă și patru piese noi, ceea ce înseamnă că Bob Seger tot mai compune!

Whitesnake - Good to Be Bad (2008)

Whitesnake - Good to Be Bad, SPV/Steamhammer, 2008.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Best Years 5:16
02. Can You Hear the Wind Blow 5:03
03. Call on Me 5:01
04. All I Want, All I Need 5:40
05. Good to Be Bad 5:13
06. All for Love 5:13
07. Summer Rain 6:10
08. Lay Down Your Love 6:01
09. A Fool in Love 5:50
10. Got What You Need 4:15
11. 'Til the End of Time 5:32

Toate melodiile au fost compuse de David Coverdale și Doug Aldrich.
Producători: The Brutal Brothers (David Coverdale, Doug Aldrich și Michael McIntyre).

Whitesnake (pe acest album):

David Coverdale - solist vocal, liderul trupei
Doug Aldrich - chitară
Reb Beach - chitară
Timothy Drury - clape
Uriah Duffy - chitară bass
Chris Frazier - tobe 

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,30/5; Amazon: 4,6/5.

Whitesnake a fost una din trupele mele preferate din copilărie și adolescență, una din formațiile care mi-au format și consolidat gustul pentru hard rock și heavy metal. La fel ca și multe alte formații care au ajuns la apogeu în a doua jumătate a anilor 1980 (albumul Whitesnake, apărut în 1987, este unanim recunoscut ca cel mai bun), Whitesnake a cam dispărut de pe scenă în anii 1990, cu o singură revenire, cam lipsită de succes, albumul Restless Heart (menit inițial să fie un album solo al lui David Coverdale), din 1997. Whitesnake este, în esență, David Coverdale și băieții care cântă alături de el; și, ca atare, nu poate să dispară atât timp cât David Coverdale încă își mai dorește să apară pe scenă. În anii 2000, David Coverdale a revenit, și a adus alături de el câțiva instrumentiști de foarte bună calitate, între care chitariștii Doug Aldrich și Reb Beach, cu care a reformat trupa. Deși inițial ei s-au limitat la a cânta în concerte, în 2006 a apărut și un album, intitulat Live... in the Shadow of the Blues, care conținea și câteva piese noi, dovadă că băieții pot mai mult decât doar să interpreteze melodiile mai vechi ale trupei. Astfel, David Coverdale și Doug Aldrich s-au apucat de treabă și, cu sprijinul întregii echipe, au reușit să scoată un nou album Whitesnake după mai bine de 10 ani de pauză, Good to Be Bad (2008).

Deși trupa din anii 2000 este diferită de cea din anii 1980, cu excepția lui David Coverdale, bineînțeles, albumul sună extraordinar de similar cu albumele Whitesnake din anii 1980, în special Slide It In (1984), Whitesnake (1987) și Slip of the Tongue (1989). Efectiv am avut impresia unei călătorii în timp, una total neașteptată aș putea spune, având în vedere că mai toate trupele care au revenit la viață după o perioadă mai îndelungată au încercat să aducă ceva în plus, să inoveze, să schimbe ceva față de ceea ce cântau cu ani în urmă. La Whitesnake, în schimb, notăm contrariul: ei se străduiesc și chiar reușesc să sune aproape la fel ca și în anii 1980. Albumul este foarte bun, nu doar decent, și este solid, în sensul că este destul de uniform, cu piese la fel de atractive de la început până la final, fără niciun filler, diferențierea valorică dintre melodii fiind mai degrabă în funcție de preferințele personale ale ascultătorului. Chiar și luând în calcul câțiva parametri statistici, se observă aceeași omogenitate: toate piesele au 5-6 minute (una singură coboară sub 5 minute, la 4 minute și 15 secunde), se încadrează stilistic în același gen muzical, hard rock, cu mici variațiuni, plus trei balade - un raport destul de obișnuit pentru Whitesnake, cu 8 piese ”în viteză” și 3 mai lente din totalul de 11, și un timp total de aproximativ 1 oră (fără câteva secunde!), deci o precizie aproape matematică cu care bifează fiecare obiectiv.

Revin la ideea că preferințele personale pot să joace un rol mai semnificativ în cazul acestui album, fiindcă nu există melodii care să iasă cu adevărat foarte mult în evidență. Și ca să îmi exprim și propria opinie, aș sublinia, pentru început, singurul aspect care mi se pare ușor ciudat, poate chiar negativ: nici prima piesă, Best Years, nici piesa care dă titlul albumului, Good to Be Bad, nu mi se par a fi de referință, ba chiar mai mult, conform preferințelor mele personale, nu sunt nici măcar în prima jumătate din punct de vedere valoric dintre piesele de pe album. Este ciudat fiindcă, de obicei, prima melodie de pe orice album ar trebui să fie una reprezentativă, cea mai bună sau măcar printre cele mai bune, ca să atragă atenția ascultătorului și să-i mențină curiozitatea și în privința restului albumului. Altfel, riști să pierzi ”clientul” de la prima melodie. La fel și melodia care dă titlul albumului, nu ar trebui să fie una oarecare. Poate că titlul albumului a fost ales pe alte considerente, ca să atragă atenția prin cuvintele pe care le conține, cam asta ar fi singura explicație, pentru că piesa în sine cu același titlu este mediocră, poate chiar slăbuță în raport cu altele de pe acest album.

Albumul debutează cu o secvență de trei melodii în forță, Best Years, Can You Hear the Wind Blow și Call on Me. Încă de la prima audiție am fost impresionat de cea de-a doua melodie, Can You Hear the Wind Blow, iar impresia s-a consolidat cu fiecare audiție suplimentară. Este incredibil ce poate face Doug Aldrich la chitară, cum piesa se naște practic dintr-un simplu riff la chitară, și o schimbare de ritm și de riff la refren, și ce impact poate să aibă asupra ascultătorului. Vocea lui Coverdale aici este ușor schimbată față de celelalte două melodii, dovadă că el încă își poate modula vocea în funcție de cerințele melodiei. Call on Me este la rândul său o melodie foarte bună, cu o dinamică excepțională, peste Best Years ca și compoziție și interpretare.

Această secvență cu un ritm năucitor este întreruptă de prima baladă de pe album, All I Want, All I Need, menită să rupă un pic ritmul și să ofere un moment mai liniștit, creând o atmosferă romantică, plină de emoții pozitive (oarecum în opoziție cu versurile, care sugerează mai degrabă neliniște, nesiguranță). Este o încercare de revitalizare a baladei tipice pentru Whitesnake, de genul Is This Love (din 1987). 

Urmează piesa care dă titlul albumului, Good to Be Bad, care, în ciuda unui start foarte bombastic și a unui ritm destul de bun, nu livrează atunci când trebuie, mai exact la refren. 

Sunt însă foarte impresionat de următoarele două piese, All for Love și Summer Rain. Situate chiar la mijlocul albumului, mi se par a fi chiar elemente centrale ale acestuia (deși de obicei aceste melodii se pun mai pe la început sau, dimpotrivă, la sfârșit). All for Love este o piesă ritmată, dinamică, dar totuși foarte diferită stilistic de celelalte de pe acest album sunând mai degrabă ca o melodie a celor de la Thin Lizzy decât una Whitesnake. Iarăși, este de remarcat versatilitatea de care dau dovadă David Coverdale și Doug Aldrich, care au reușit aici să compună și un refren ușor de reprodus, de înțeles, cu care lumea se poate asocia, și care, în ciuda repetiției aparent excesive, nu ajunge să satureze. Vocea și chitara se combină aproape de perfecțiune și pe următoarea melodie, Summer Rain, o baladă mai degrabă atipică pentru Whitesnake, dar care ne aduce aminte de rădăcinile din muzica blues ale lui David Coverdale. Un plus și pentru versurile romantice, de data aceasta în consonanță cu conținutul melodic.

Partea de final a albumului este mai ”experimentală”, în măsura în care Whitesnake pare să încerce și alte genuri de melodii decât cele consacrate, fără însă a se îndepărta prea mult de la formulele melodice de bază. Lay Down Your Love sună destul de bine, este dinamică, are un ritm bun și, din punct de vedere al interpretării la chitară sau al refrenului, seamănă cu unele melodii ale celor de la AC/DC sau Led Zeppelin. 

Și revenind la preferințe personale, cea mai bună melodie de pe album mi se pare A Fool in Love. Fără îndoială, atât melodic, cât și liric, este o piesă fundamentată pe compoziții mai vechi (Fool for Your Loving, o melodie care a apărut pe două albume Whitesnake în două versiuni puțin diferite), dar care sună excelent și chiar reușește să surprindă, având în vedere startul neobișnuit, și apoi felul în care melodia se ”construiește” pas cu pas pentru a atinge un extaz greu de anticipat după primele acorduri. Am ascultat-o de nenumărate ori și încă nu m-am plictisit!

Ultimele două melodii de pe album m-au impresionat însă mai puțin, dar este posibil să fie și efectul piesei A Fool in Love, care lasă ce urmează în umbră. Got What You Need este ritmată, și este totodată cea mai scurtă piesă de pe întreg albumul. Una dintre puținele melodii de pe acest album de care îmi amintesc mai greu, nu mi-a rămas în memorie. 'Til the End of Time este melodia care încheie albumul, una mai lentă, o baladă mai aproape de stilul Led Zeppelin, și cu un mesaj liric de natură simbolică, vădit și în titlu. Este bine aleasă la final din perspectiva mesajului transmis, deși este un pic riscant să închei un album predominant ritmat cu o melodie lentă, visătoare, care te duce cu gândul la universul infinit.

Albumul este foarte bun din punct de vedere melodic. Totuși, liric, se poate observa că David Coverdale nu reușește (și probabil nici nu vrea) să se dezbare de tematicile abordate în anii 1970 și 1980, și care sună un pic cam învechite în prezent. Dragostea este omniprezentă în toate melodiile, explicit sau implicit. E un pic ciudat pentru un album hard rock din secolul 21 să abordeze doar această temă, dar putem trece peste. Un alt lucru demn de remarcat este faptul că perspectiva lui David Coverdale asupra dragostei n-a suferit nici o modificare în cei 30 de ani de când există Whitesnake. El este îndrăgostitul etern, dar totodată victima eternă, pentru că aproape niciodată partenera sa potențială nu-i răspunde pozitiv la chemări, la rugăminți, la declarații. Dragostea este astfel văzută ca un sentiment frustrant, iar femeia (ca obiect al dragostei) este mereu vinovată pentru că nu împărtășește același sentiment, deși îi place să fie admirată, adulată, iubită (însă doar de la distanță). Frustrarea aceasta a compozitorului se transmite într-o oarecare măsură și audienței, mai ales dacă aceasta ia mai în serios versurile. Sunt totuși și unele melodii care lasă o umbră de speranță, chiar conțin un mesaj eminamente pozitiv, cum ar fi primele două de pe album, Best Years și Can You Hear the Wind Blow.

După acest album, Whitesnake a mai scos încă trei albume de studio, Forevermore (2011), The Purple Album (2015) și Flesh & Blood (2019). Din păcate, odată cu pandemia, a intervenit o pauză, care s-a prelungit și ulterior, deși în 2022 a avut loc un turneu, care însă nu s-a finalizat, din cauza problemelor de sănătate cu care s-au confruntat diverși membri ai trupei, în frunte cu solistul vocal David Coverdale. În noiembrie 2025, David Coverdale (ajuns la vârsta de 74 de ani) a anunțat că se retrage definitiv din activitate. Fără el practic nu mai există nici Whitesnake, deși este oricând posibil ca formația să fie revitalizată, plecând de la principiul că speranța moare ultima.

Koichi Domoto - Playful (2021)

Koichi Domoto - Playful, Johnny's Entertainment, 2021.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză producătorii și compozitorii:

01. Tik Tik Tik 3:58 (Sean Alexander, Drew Ryan Scott, Yoon Woo Seok, Kim Ki-wook, Kang Myeong-sin, Hiroaki Takeuchi, Komei Kobayashi)
02. I Want Your Love 3:59 (Scott Russell Stoddart, Mark Angelico Thomson, MiNE, Ko-saku, EMI K. Lynn)
03. Time To Go 4:20 (Hiroaki Takeuchi, Andreas Stone Johansson, Steven Lee, Andreas Öberg, Fredrik Hult, Yuhki Shirai, Mika Arata)
04. Rewind 3:44 (Hiroaki Takeuchi, Kevin Charge, Ami, HIKARI)
05. V 2:45 (Naoshi Mizuta)
06. Melody 4:21 (Hiroaki Takeuchi, Andreas Stone Johansson, Ryo Saito, Komei Kobayashi)
07. Mutual 3:57 (Hiroaki Takeuchi, Albin Nordqvist, Marcus Lindberg, Yuhki Shirai, Mika Arata)
08. Day By Day 3:38 (Ko-saku, Figge Boström, Pontus Söderqvist, Susumu Kawaguchi, Lars Säfsund, MiNE)
09. Animal 3:32 (Hiroaki Takeuchi, Didrik Thott, Sebastian Thott, J-Son, MiNE)
10. Foxy Dominator 4:24 (Hiroaki Takeuchi, Ami, Benny Jansson, Kevin Borg, Thomas G:son, EMI K. Lynn)
11. Back To You 4:41 (Ko-saku, Christofer Erixon, Josef Melin, Komei Kobayashi)
12. Way To Dark 4:00 (Kohei Dojima, Shinya Saito)
13. Loving You Slowly 4:31 (Christopher Semelius, Tony Ferrari, Susumi Kawaguchi, Ko-saku, Yoji Kubota)

Amazon.co.jp: 4,8/5.

 

Koichi Domoto este un artist japonez, foarte cunoscut în țara lui, atât ca solist vocal, cât și ca show-man (în cel mai pur sens al cuvântului), actor, dar și ca parte a duetului Domoto (mai cunoscut cu vechiul nume, Kinki Kids), alături de Tsuyoshi Domoto, cu care nu este înrudit în ciuda coincidenței de nume.

A avut succes cu Kinki Kids încă din anii 1990, iar din 2000 Koichi Domoto este actorul principal și regizorul show-ului muzical SHOCK (Endless Shock din 2005), care a fost pus în scenă la Teatrul Imperial din Tokyo și care în 2021 a ajuns la peste 1800 de interpretări, depășind între timp 2000 de spectacole.

În paralel, Koichi Domoto scoate și albume solo, între care al cincilea este Playful (2021), produs la cel mai mare interval de timp față de un album precedent, mai exact 6 ani de la Spiral (2015). Toate albumele lui Koichi Domoto au un titlu format dintr-un singur cuvânt sau un acronim; ultimul album este Raise (2025). Ca și toate celelalte albume, și Playful a beneficiat de o promovare masivă în Japonia, ajungând pe locul 1 în topurile din această țară, la care a contribuit și un amplu turneu live de promovare.

Aș minți dacă aș spune că pot să-mi dau cu părerea în mod obiectiv despre valoarea muzicală a acestui album. Muzica pop nu este neapărat favorita mea, dar este atât de auzită peste tot încât aproape oricine are dreptul la o părere. Genul acesta din Japonia se numește J-pop, așa cum confratele său ceva mai cunoscut din Coreea de Sud se numește K-pop. Mărturisesc că până la PSY și Gangnam Style habar n-am avut de muzica asiatică pop și nici acum nu sunt vreun cunoscător. De altfel, acest album, Playful, este cam tot ce am auzit în materie de J-pop până acum, dar având în vedere că am o fiică obsedată de limba și cultura japoneză (inclusiv muzică), cred că mă mai așteaptă și altele.

Albumul în sine este foarte divers muzical și stilistic, chiar și liric. Deși el poate fi definit ca J-pop la modul general, cred că termenul ăsta este un fel de ”umbrelă” care acoperă o mulțime de stiluri muzicale specifice, și care se regăsesc și pe acest album. Pe românește, acest album poate fi caracterizat ca un fel de ”ghiveci” muzical cu de toate pentru toți. Predomină muzica de dans, de club, dar sunt și melodii mai ritmate, care bat spre pop-rock, și altele mai lente, care duc spre soul și R&B. Cea mai evidentă trăsătură specifică este dată de versuri, care sunt un amalgam de japoneză și engleză, într-o formă dubioasă, dar pe care am întâlnit-o la multe popoare asiatice (K-pop, India, etc). Albumul și melodiile au titlurile în engleză, dar versurile sunt parțial în japoneză. Asta, desigur, împiedică înțelegerea completă a ceea ce spune artistul, dar bucățile în engleză sunt suficiente pentru a ne face o idee. Oricum, tematica lirică este una obișnuită, totul se învârte în jurul sentimentelor de dragoste și asociate acesteia.

Prima melodie, Tik Tik Tik, este cea mai cunoscută de pe album, a fost lansată și ca single, cu un videoclip aferent. E un cântec decent, cu un refren bun, e dansabil, și cam atât. Următoarea melodie, I Want Your Love, continuă aceeași linie melodică, cu unele mici schimbări de ritm și cu un refren interesant.

Partea cea mai bună a albumului, pentru mine, este următoarea, care include melodiile de la 3 (Time to Go) la 6 (Melody). Este partea mai ritmată, în care muzica pop intră mai mult în contact cu muzica electronică și chiar pe alocuri cu muzica rock, ceea ce o face mai digerabilă (repet, pentru mine). Momentul de maxim al albumului este paradoxal melodia intitulată V, cea de-a cincea, o piesă strict instrumentală, fără voce, deci practic fără Koichi Domoto, și care este de fapt o melodie tehno-rave ce ar face mândru orice DJ de pe o scenă europeană. Unele secvențe melodice mi-au adus aminte de niște compoziții ale trupei de metal progresiv Dream Theater.

Partea a doua a albumului este ceva mai slăbuță, deși sunt unele piese decente, dansabile, altele au ruperi de ritm interesante (care te trezesc din somn) și refrene ușor de reținut și de fredonat. Cred că pe asta se și bazează Koichi Domoto: o muzică simplă, pe care orice tânăr să o poată reține și fredona. După câteva ascultări, îți rămân pe creier acordurile, de nu mai scapi de ele. Piesa Animal mi-a adus în minte o melodie asemănătoare, ca titlu măcar, Animals, a celor de la Maroon 5.

Ultima piesă, Loving You Slowly, schimbă din nou registrul, de data aceasta în sensul negativ, al diminuării ritmului până spre zero, pentru a scoate în evidență emoții și sentimente pe care artistul dorește să le exprime într-o manieră lentă. 

Este remarcabil că albumul este de fapt puternic americanizat și europenizat, dacă judecăm după compozitori și producători, în rândul cărora se observă un număr mare de americani și scandinavi (suedezi, în special). Latura japoneză se rezumă doar la interpret, alături de vasta sa echipă (vizibilă în videoclipuri și la concerte), și la unele contribuții la partea lirică, o singură melodie fiind compusă efectiv de un japonez: Way to Dark, de Kohei Dojima. În ceea ce-l privește pe Hiroaki Takeuchi, care este implicat în majoritatea cântecelor, rolul său a fost acela de producător, nu de compozitor. Și mai interesant este că însuși Koichi Domoto nu apare decât ca interpret, el neavând așadar nici o contribuție la compunerea vreunei melodii, deși el este, la rândul său, un cunoscut compozitor.

În ciuda unei vârste destul de înaintate pentru muzica pe care o propune (peste 40 de ani), Koichi Domoto rămâne încă valabil ca artist pop de succes, chiar dacă nu mai poate juca rolul de adolescent teribilist cu care s-a lansat în anii 1990. Creativitatea sa rămâne neștirbită, iar partea muzicală este întotdeauna însoțită de un bogat complex de imagini foarte bine inserate pentru a crea iluzia unui univers specific acestui artist, univers care în acest album pare inspirat parcă din Pirații din Caraibe sau ceva asemănător.

Led Zeppelin - Celebration Day (2012)

Led Zeppelin - Celebration Day, Swan Song / Atlantic Records, 2012.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorul sau compozitorii:

01. Good Times Bad Times 3:45 (John Bonham, John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
02. Ramble On 5:53 (Jimmy Page și Robert Plant) 
03. Black Dog 5:53 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
04. In My Time of Dying 11:41 (John Bonham, John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
05. For Your Life 6:50 (Jimmy Page și Robert Plant)
06. Trampled Under Foot 6:28 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
07. Nobody's Fault but Mine 6:49 (Jimmy Page și Robert Plant)
08. No Quarter 11:22 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
09. Since I've Been Loving You 8:52 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
10. Dazed and Confused 13:04 (Jimmy Page, inspirat de Jake Holmes)
11. Stairway to Heaven 8:49 (Jimmy Page și Robert Plant)
12. The Song Remains the Same 5:57 (Jimmy Page și Robert Plant)
13. Misty Mountain Top 5:38 (John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
14. Kashmir 10:00 (John Bonham, Jimmy Page și Robert Plant)
15. Whole Lotta Love 9:16 (John Bonham, Willie Dixon, John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)
16. Rock and Roll 4:55 (John Bonham, John Paul Jones, Jimmy Page și Robert Plant)

Producător: Jimmy Page
Regizor (al filmului cu concertul): Dick Carruthers
Producători ai filmului: Dick Carruthers și Jim Parsons.

Led Zeppelin (varianta originală):

Robert Plant - solist vocal
Jimmy Page - chitară
John Paul Jones - chitară bass, clape
John Bonham ”Bonzo” - tobe

Led Zeppelin (pe acest album):

Robert Plant - solist vocal
Jimmy Page - chitară
John Paul Jones - chitară bass, clape
Jason Bonham - tobe

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,80/5; Metacritic: 85%

Înainte ca eu să înțeleg muzica, în general, și muzica rock, în special, Led Zeppelin dispăruseră deja demult de pe scenă. Erau în categoria ”oldies but goldies”, și-i ascultam foarte rar spre deloc; abia pe la sfârșitul anilor 90 mi-am cumpărat (sau am primit, nu mai îmi amintesc exact) un CD cu o compilație de genul ”The Best of...”, care mi-a dat impresia, pe moment, că deja cam știu despre ce e vorba în muzica lor. Nimic mai fals, de altfel, după cum aveam să descopăr mai târziu, când accesul la muzica de orice fel a devenit oarecum universal: muzica celor de la Led Zeppelin este suficient de diversă ca să poată fi inclusă în mai multe genuri, deși, evident, la modul simplu și eficient, i se poate spune ”rock” și atât. Cred că e destul de exagerat să-i spui ”hard rock” și cu atât mai puțin i se potrivește ”heavy metal”, cum am mai auzit pe la unii, puțini, ce-i drept. Eu, ca fan al heavy metal-ului îndeosebi, nu am avut niciodată o afinitate aparte pentru Led Zeppelin și nici pentru celelalte trupe de rock celebre ale anilor 70, precum The Rolling Stones, Deep Purple sau Black Sabbath (RIP Ozzy, by the way), toate de sorginte britanică. Le-am mai ascultat din când în când, dar fără să devin vreodată cu adevărat un ”fan” - atunci când crești cu Iron Maiden, Metallica, Savatage sau Dream Theater, e cam greu să simți ”vibe”-ul generației precedente. Led Zeppelin au fost niște ”monștri sacri” pentru generația părinților mei, care erau tineri în anii 70, dar care nu aveau însă acces cu adevărat la acest gen muzical, din cauza restricțiilor impuse de regimul comunist.

Deși trupa s-a destrămat în 1980, odată cu moartea toboșarului John Bonham ”Bonzo”, Led Zeppelin a mai scos un album (din cauza obligațiilor contractuale) în 1982, ”Coda”, după care au cam dispărut aproape complet din peisaj. Spre deosebire de alte trupe ale anilor 70 și 80, Led Zeppelin și-a păstrat intactă componența - au fost aceiași de la început (1968) până la sfârșit (1980 sau 1982, dacă vreți, pentru că și albumul din 1982 cuprinde piese cu John Bonham, de pe vremea când acesta trăia). Cert este că momentul lor de apogeu a fost la începutul anilor 70 (Led Zeppelin IV, 1971), după care a urmat o lungă, dar iremediabilă scădere de formă și popularitate, mai vizibilă în a doua parte a anilor 70, astfel că decesul nefericit al lui Bonzo a fost doar picătura care a umplut paharul. După 12 ani de activitate (1968-1980), membrii trupei erau secătuiți din toate punctele de vedere: fizic, mental și muzical. Sigur că ei au rămas, și individual, niște nume de referință în rock-ul mondial, în special vocalistul Robert Plant și chitaristul Jimmy Page, care au fost implicați în diverse proiecte muzicale ulterioare, unele de succes, inclusiv împreună.

Led Zeppelin, cu acest nume, s-au mai reunit de câteva ori, în 1986 (la ”Live Aid”), în 1988 la aniversarea de 40 de ani a casei de discuri Atlantic Records, în 1995, când au fost incluși în Rock and Roll Hall of Fame, și la unele evenimente private, cum ar fi nunta lui Jason Bonham, fiul lui Bonzo. De altfel, Jason Bonham l-a înlocuit pe tatăl său la baterie la toate aceste evenimente, cu excepția concertului din 1986. Mai trebuie spus că de fiecare dată, Led Zeppelin a cântat destul de puțin, cam 20-30 de minute, iar prestația lor a fost una destul de modestă, mai ales în raport cu așteptările.

Astfel că așteptările nu erau prea mari nici în 10 decembrie 2007, când, după câteva amânări, a avut loc un concert Led Zeppelin la Londra, în memoria fostului director executiv al casei de discuri Atlantic Records (cu care Led Zeppelin a colaborat), Ahmet Ertegun, decedat în 2006. De data aceasta nu mai era vorba de un show de 20-30 de minute, ci de unul de 2 ore. Membrii trupei au luat foarte în serios toată treaba și au exersat și au repetat împreună, ca să nu se mai facă de râs, mai ales că interesul în rândul fanilor și al publicului era unul uriaș. Ca și la celelalte reuniri, Jason Bonham a cântat la tobe în locul tatălui său. Cu excepția acestuia, ceilalți membri (originali) ai lui Led Zeppelin erau deja la o vârstă relativ înaintată pentru un star rock, adică pe la vreo 60 de ani, și concertul a trebuit pregătit ținând cont totodată de limitările inerente ale membrilor trupei, odată cu înaintarea în vârstă. De altfel, una dintre limitări era dată chiar de vocea lui Robert Plant, care, de ceva timp, nu mai era aceeași cu cea din anii 70, solistul vocal fiind incapabil (din păcate) să mai atingă notele foarte înalte pentru care devenise faimos cândva. Pe de altă parte, nici Jimmy Page (surprinzător, aș zice) nu mai avea versatilitatea și abilitatea din tinerețe, chestiune vizibilă în unele pasaje mai tehnice la chitară. Dacă tot au repetat atâta și au reușit să se sincronizeze, ar fi fost poate o idee bună ca Led Zeppelin să mai facă și un turneu, nu doar un singur concert - cu siguranță ar fi avut un succes deosebit. Robert Plant n-a dorit, fiindcă avea deja alte planuri, un turneu cu Alison Krauss. Când a vrut el, n-au mai vrut ceilalți, așa că totul a rămas la stadiul de ”proiect”, care însă n-a mai fost pus niciodată în aplicare.

Concertul din 10 decembrie 2007 a fost însă înregistrat și filmat, iar în toamna anului 2012 a fost lansat filmul, apoi albumul live cu concertul, cu titlul Celebration Day. Ca și în cazul altor albume, deși există o melodie Celebration Day interpretată de Led Zeppelin, aceasta nu a fost inclusă în concert, deci nu e nici pe album, rezultând paradoxul de a avea un album care nu conține melodia din titlu (situație similară cu Houses of the Holy, albumul din 1973, melodia cu acest titlu apărând pe următorul album, în 1975).

A durat așadar aproape 5 ani ca evenimentul live să fie transformat într-un album live, respectiv un film, care este de altfel disponibil integral pe YouTube, unde l-am văzut și eu. Varianta de pe YouTube, care include și unele momente de dinainte și de după concert, are 2 ore și 4 minute; înțeleg că albumul propriu-zis are doar 1 oră și 55 de minute. Între melodii, Robert Plant mai vorbește uneori cu publicul, nu știu dacă aceste pasaje sunt surprinse pe album, și cum anume au fost considerate, ca făcând parte din melodia care urmează, de exemplu, sau din cea de dinainte.

Concertul începe cât se poate de bine, cu Good Times Bad Times, prima melodie de pe primul lor album, Led Zeppelin (1969). Urmează alte două melodii foarte cunoscute, Ramble On și (mai ales) Black Dog, acesta din urmă fiind de altfel unul din cântecele definitorii ale trupei. De la a patra melodie, In My Time of Dying, se trece într-un alt registru, atât din punct de melodic, cât și liric. Melodiile acestea foarte lungi și cam repetitive sunt, din punctul meu de vedere, ușor plictisitoare. Nivelul de energie scade, pentru aproape 12 minute. For Your Life a fost o surpriză, deoarece este o melodie care nu a mai fost niciodată cântată live în anii de glorie. Pentru toate există un început. Au urmat alte melodii mai lungi sau foarte lungi, Trampled Under Foot, Nobody's Fault but Mine și, cea mai lungă din acest șir, No Quarter.

Se ajunge în sfârșit și la partea mai interesantă a concertului. Am apreciat dintotdeauna baladele (blues-urile) celor de la Led Zeppelin, iar în acest concert a fost prezent Since I've Been Loving You, unul dintre preferatele mele. Păcat că interpretarea de pe acest album nu mai este la nivelul din anii 70. Dazed and Confused este de asemenea una dintre cele mai bune melodii Led Zeppelin. În cazul acesta, nu m-au deranjat cele 13 minute. Momentul cel mai așteptat al concertului a fost însă Stairway to Heaven, în primul rând nu se știa dacă melodia va fi cântată sau nu, așa că toată lumea a fost în extaz când s-au auzit primele acorduri. Interpretarea a fost chiar peste așteptări, s-a văzut că membrii trupei și-au dat interesul ca măcar pe cea mai cunoscută melodie a lor să nu se facă de minune. Și nu s-au făcut, ba chiar dimpotrivă, a ieșit foarte bine.

După alte două melodii obișnuite pentru un concert Led Zeppelin, The Song Remains the Same și Misty Mountain Top, a doua piatră de încercare pentru trupă a fost Kashmir, unul dintre cântecele lor de referință. Și de data aceasta interpretarea a ieșit foarte bine, aproape de perfecțiune. Aceasta era ultima piesă de pe varianta ”standard”, dar, evident, având în vedere numeroasele ”bis”-uri, trupa a mai ieșit pe scenă de două ori pentru a cânta alte două piese de referință, Whole Lotta Love și Rock and Roll, finalizând cu succes un concert fără îndoială dificil, dar care va rămâne în memoria fanilor, mai ales că e ultimul concert Led Zeppelin. Îmi vine greu să-mi imaginez că acum, la aproximativ 80 de ani, membrii trupei ar mai în stare de o reunire în care să mai și cânte ceva, poate maxim o melodie; și oricum, o astfel de reunire nu este deocamdată programată sau măcar discutată.

Pentru mine, fără a fi vreun fan Led Zeppelin, așa cum am subliniat, albumul (concertul) a fost totuși o surpriză plăcută, o dovadă că trupa încă mai trăiește, încă mai are suflu, încă mai poate oferi ceva publicului. Aproape toate piesele de referință sunt pe acest album live, lipsesc poate câteva, dar e clar că nu puteau fi cântate toate într-un singur concert. De exemplu, mie mi-ar fi plăcut să intre pe listă și Immigrant Song sau Communication Breakdown. Sau unele blues-uri. N-au intrat, asta e. Sunt însă melodii de pe primele 7 albume, doar ultimele două albume (cele mai slabe) nu sunt reprezentate, iar cele mai multe melodii (4) sunt de pe albumul care a avut cel mai mare succes de public, Led Zeppelin IV (1971). Deci e clar că trupa s-a orientat și după preferințele publicului, dar publicul este atât de divers încât n-ai cum să-i mulțumești pe toți.

Cât despre interpretare, eu nu sunt tocmai specialist, dar mi s-a părut OK. Vocea lui Robert Plant nu mai este aceeași, dar trupa s-a adaptat așa cum a putut. Jimmy Page este în continuare un chitarist desăvârșit, pare ireal ce face la chitară. N-o mai fi chiar ca în tinerețe, dar încă poate. John Paul Jones pare mai tânăr decât cei doi și are o vitalitate ieșită din comun, iar la bass sau la clape pare fără greșeală. Iar Jason Bonham - se vede că este fiul tatălui său, la tobe. Genetica și-a spus cuvântul.

Peste câțiva ani, sperăm cât mai mulți, membrii Led Zeppelin își vor lua, rând pe rând, adio de la noi, cei care temporar vom mai rămâne o vreme pe aici. Dar muzica lor va dăinui, cred. Fanii lor originali au cam aceeași vârstă cu membrii trupei, dar se pare că ei au și fani noi, după cum demonstrează și acest concert. 

The Weeknd - After Hours (2020)

The Weeknd - After Hours, XO / Republic Records, 2020.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorii și, după linia oblică, producătorii:

01. Alone Again 4:10 (Abel Tesfaye, Jason Quenneville, Carlo Montagnese, Adam Feeney / The Weeknd, Illangelo, DaHeala, Frank Dukes)
02. Too Late 3:59 (Abel Tesfaye, Jason Quenneville, Carlo Montagnese, Eric Burton Frederic / The Weeknd, Illangelo, Ricky Reed, DaHeala, Nate Mercereau)
03. Hardest to Love 3:31 (Abel Tesfaye, Max Martin, Oscar Holter / The Weeknd, Max Martin, Oscar Holter)
04. Scared to Live 3:11 (Abel Tesfaye, Ahmad Balshe, Max Martin, Oscar Holter, Daniel Lopatin, Elton John, Bernard Taupin / The Weeknd, Max Martin, Oscar Holter)
05. Snowchild 4:07 (Abel Tesfaye, Jason Quenneville, Ahmad Balshe, Carlo Montagnese / The Weeknd, Illangelo, DaHeala)
06. Escape from LA 5:55 (Abel Tesfaye, Carlo Montagnese, Leland Tyler Wayne, Mike McTaggart / The Weeknd, Metro Boomin, Illangelo)
07. Heartless 3:18 (Abel Tesfaye, Leland Tyler Wayne, Carlo Montagnese, Andre Proctor / The Weeknd, Metro Boomin, Illangelo, Dre Moon)
08. Faith 4:43 (Abel Tesfaye, Ahmad Balshe, Carlo Montagnese, Leland Tyler Wayne / The Weeknd, Metro Boomin, Illangelo)
09. Blinding Lights 3:20 (Abel Tesfaye, Ahmad Balshe, Jason Quenneville, Max Martin, Oscar Holter / The Weeknd, Max Martin, Oscar Holter)
10. In Your Eyes 3:57 (Abel Tesfaye, Ahmad Balshe, Max Martin, Oscar Holter / The Weeknd, Max Martin, Oscar Holter)
11. Save Your Tears 3:35 (Abel Tesfaye, Ahmad Balshe, Jason Quenneville, Max Martin, Oscar Holter / The Weeknd, Max Martin, Oscar Holter)
12. Repeat After Me (Interlude) 3:15 (Abel Tesfaye, Kevin Parker, Daniel Lopatin / Kevin Parker, OPN)
13. After Hours 6:01 (Abel Tesfaye, Jason Quenneville, Ahmad Balshe, Carlo Montagnese, Mario Winans / The Weeknd, Illangelo, DaHeala, Mario Winans)
14. Until I Bleed Out 3:10 (Abel Tesfaye, Leland Tyler Wayne, Daniel Lopatin, Mejdi Rhars, Notinbed / The Weeknd, Metro Boomin, OPN, Prince 85, Notinbed)

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,60/5; Metacritic: 80%.

Cântărețul canadian de origine etiopiană Abel Tesfaye, cunoscut mult mai bine după numele ”de scenă” the Weeknd, este în prezent unul dintre cei mai populari soliști pe plan mondial. Desigur, el a fost popular și în anii 2010, când a avut câteva albume de succes, între care Starboy (2016), dar notorietatea actuală se datorează în primul rând albumului After Hours, lansat chiar la începutul perioadei de pandemie, în martie 2020, câteva melodii fiind însă lansate anterior, în scopul promovării albumului, încă de la sfârșitul anului 2019. Dintre cântecele de pe album, Blinding Lights și Save Your Tears au ajuns hituri globale, care l-au transformat pe the Weeknd într-un adevărat star la nivel mondial.

Sincer, eu personal niciodată nu m-am dat în vânt după genul acesta de muzică, și pe the Weeknd l-am văzut în anii 2010 ca pe o curiozitate muzicală mai atipică, dar încadrat tot în curentul R&B și pop, cu mici diferențe față de alții, dar nimic ieșit din comun. Vocea aproape feminină, cu tonuri înalte, în contrast cu fizicul său de gangster de la colțul străzii, nu mi l-au făcut cu nimic mai simpatic, deși unele melodii ieșeau în evidență, fiind încă de atunci bine înfipt pe toate canalele de muzică mainstream.

Odată cu After Hours, mi-am schimbat un pic părerea, poate nu neapărat din cauza albumului în ansamblu, ci din cauza câtorva melodii care sună bine și care cumva fac apel la o anumită nostalgie pe care o resimt (fără voia mea) cu privire la muzica disco din anii 1980, care mi-a fost atât de familiară în copilărie. Multe din melodiile lui the Weeknd s-ar putea include pe un album disco din anii 1980, cu deosebirea că atunci acest gen de melodii erau interpretate de niște domnișoare frumoase, adevărate sex-simboluri ale perioadei, și nu de un afro-american cu aspect (voit) de criminal / canibal, menținut inclusiv în videoclipurile asociate melodiilor.

Ordinea melodiilor este destul de ciudată, dar să nu uităm că aproape totul la the Weeknd este ciudat, și lui îi place mereu să șocheze, să facă lucrurile altfel sau chiar invers decât alții, creându-și un ”univers” propriu, în care trăiește el (o parte din el, ca să fim mai corecți) și fanii săi cei mai înrăiți. De altfel, the Weeknd este nu doar un nume de scenă, ci și una din ”personalitățile” lui Abel Tesfaye, care la rândul său are mai multe personalități, o întreagă nebunie, pentru cine dorește să intre în aceste detalii psihologice și psihanalitice. Cert este că, nu demult, Abel Tesfaye a declarat că s-ar putea să renunțe la numele de scenă The Weeknd (cel cu care este de altfel cunoscut peste tot în lume). Nu știm exact dacă își va alege alt nume de scenă, va cânta cu numele său real, sau pur și simplu e doar marketing.

Lui the Weeknd (sau lui Abel Tesfaye, nu știm sigur) îi plac trilogiile. De altfel, și acest album, After Hours, este primul dintr-o nouă trilogie, care mai include albumele Dawn FM (2022) și Hurry Up Tomorrow (2025), și care ar cuprinde, cronologic, o zi sau o noapte din viața artistului, mai exact After Hours ar reprezenta partea nocturnă, urmată de răsărit (Dawn FM) și de ziua de după (Hurry Up Tomorrow). Așadar, tonul albumului After Hours, în ansamblu, este unul nocturn, cu o atmosferă de visare care caracterizează aproape toate melodiile. De altfel, albumul este și un excelent somnifer: am adormit de nenumărate ori ascultându-l, de cele mai multe ori înainte de a ajunge la jumătate.

Revenind la ordinea melodiilor, să remarcăm faptul (ciudat, repet) că primele șase melodii sunt dintre cele mai slabe de pe album și că porțiunea cea mai grozavă a albumului e pe la jumătatea părții secunde, respectiv pozițiile 9, 10 și 11 (din 14), Blinding Lights, In Your Eyes și Save Your Tears, localizate în zona unde se introduceau de obicei melodiile mai slăbuțe de pe un album, așa-numitele filler-e. 

Așadar, primele șase melodii nu rup gura târgului. Aici, The Weeknd își expune talentul său de vocalist mai degrabă R&B, pe niște melodii lente, fără ritm, și în care se vaită în mod caracteristic, jucând rolul de victimă, pe de o parte, și cerându-și scuze la modul cel mai penibil, pe de altă parte. Văicăreala asta se produce pe fondul unor sunete care aduc mai degrabă a muzică electronică, synth-pop sau cum i-o mai fi spunând, care, pentru mine cel puțin, este mai interesantă decât jelania în sine.

Melodiile se pot grupa, aproximativ, câte două. Alone Again și Too Late sunt destul de asemănătoare. Ambele devin mai interesante în a doua jumătate, când și ritmul se mai schimbă, iar vocea lui the Weeknd devine aproape artificială. Too Late este un fel de doină de jale, ceva mai bine interpretată decât Alone Again.

Hardest to Love este o baladă, cântată destul de curat, cu un refren bun, ușor de reținut, doar că versurile sunt stupide și arogante (putem face însă abstracție de ele și ne concentrăm doar pe conținutul melodic). Este cea mai bună melodie de pe prima jumătate a albumului. Scared to Live este tot o baladă, atât de asemănătoare cu cealaltă la început încât am crezut că e aceeași melodie. Se schimbă un pic la refren, care e mai puțin reușit. Include și o ”interpolare” din cântecul Your Song al lui Elton John din 1970 (ca să vedeți cam la ce epocă se raportează melodiile astea). Finalul e însă interesant.

Snowchild și Escape from LA sunt melodii ceva mai lungi decât celelalte de până acum, dar nu neapărat mai reușite, ba dimpotrivă. Pe Snowchild artistul se apucă să ne povestească aproape în manieră hip-hop cât de grea i-a fost viața lui în copilărie și câte a mai pătimit. Și aici ritmul se mai schimbă, devine mai interesant pe final. Escape from LA este una dintre melodiile cele mai puțin reușite de pe album, e salvată de partea a doua, care pare să fie efectiv un alt cântec comparativ cu lălăiala de la început. Tema asta despre cum vrea să fugă artistul de muncă și să meargă la distracție (inclusiv femei și droguri, din câte se înțelege) este una repetitivă, apare pe mai multe melodii. Cântărețul își toarnă cenușă în cap pentru erorile trecutului, de unde deducem că în prezent este băiat cuminte și așezat.

Tocmai pe când ne pregăteam să-l credem, apare cu melodia Heartless, în care ne explică exact contrariul. Dacă e să vedem jumătatea plină a paharului, deja am ajuns la melodia a șaptea, și de aici avem muzică de ceva mai bună calitate, cu un ritm mai bun, dansabilă. Heartless a fost primul single de pe album, lansat încă de la sfârșitul anului 2019. Este urmat de Faith, o altă melodie cu un ritm bunicel, și o schimbare mai dramatică din punct de vedere melodic spre final. Dar aș zice că, în comparație cu alte melodii de pe partea a doua, aceasta este mai degrabă un filler.

Și ajungem, iată, la cele trei cântece care sunt definitorii (din punctul meu de vedere) pentru acest album, și pentru The Weeknd, ca artist. Una după alta, plasate strategic, având cam aceeași structură melodică, aliniate după același tipar: Blinding Lights, In Your Eyes și Save Your Tears. Dintre acestea, Blinding Lights este probabil cea mai celebră și totodată mai dansabilă decât celelalte, este genul de cântec pe care mi l-aș putea imagina într-o discotecă din anii 80. Ritmul este bun, vocea suavă (aș fi preferat o femeie care să interpreteze, dar asta e), refrenul excepțional, versurile OK. In Your Eyes, mai puțin cunoscută decât celelalte două, este totuși o melodie aproape la fel de bună, și cu un mesaj romantic mai de impact. Videoclipul horror, în contrast total cu mesajul cântecului, scade un pic din valoarea melodiei din punctul meu de vedere, dar nu suntem obligați să urmărim videoclipul, din fericire. Save Your Tears este o melodie foarte bună, excepțională, are chiar și niște versuri bune, care vizează de data asta nu personalitățile multiple ale lui the Weeknd, ci ale fetei cu care se vede, și care, deși îndrăgostită, nu-l bagă în seamă și se comportă dubios, plângând atunci când pleacă. Cred că aici the Weeknd a nimerit-o mai bine din punct de vedere liric, fiindcă mulți băieți nu prea reușesc să înțeleagă dedesubturile psihologiei feminine. Videoclipul, deși mai puțin horror decât cel al melodiei anterioare, este de asemenea nerecomandat. Versiunea acestei melodii, cântată în duet de the Weeknd cu Ariana Grande, este o variantă îmbunătățită a originalului de pe album. Dacă tot suntem aici, să remarcăm și faptul că toate cântecele de pe album sunt interpretate exclusiv de the Weeknd în varianta standard a albumului (ceea ce este o raritate în ceea ce-l privește pe the Weeknd).

După suita asta de melodii extraordinare, vine Repeat After Me (Interlude), care nu merită nici măcar o propoziție, fiind un filler prin definiție, aș putea spune. Penultima piesă, After Hours, este cea care dă titlul albumului și este totodată cea mai lungă. Înțeleg că, după unii, este o melodie reușită, are un refren interesant. Este cântată într-un stil diferit de celelalte melodii de pe album, are unele calități, nu e la fel de dansabilă, și nici n-aș remarca-o în mod special. E poate prea lungă, liric încearcă să abordeze niște teme complicate, e și prost plasată, aproape de final. Cine mai are răbdare să asculte așa ceva? Și dacă tot suntem la final, să menționăm că nici ultima piesă, Until I Bleed Out, nu este ceva remarcabil, ba chiar este slăbuță, având în vedere că încheie totuși un album de mare succes. Aici mai este un aspect: the Weeknd a ales ordinea aceasta pentru că el avea în minte o ”poveste”, un story, așa că melodia aceasta este de fapt finalul poveștii, cumva logic, după cum arată versurile. Nu este însă neapărat ca logica asta să aibă și un echivalent melodic. Astfel, albumul se încheie în aceeași notă de jale cu care a și început, de altfel. Păcat. Nu contest calitățile de bocitoare ale lui the Weeknd, dar, după cum demonstrează și vânzările, melodiile sale cele mai populare, cele mai cunoscute, cele mai vândute, nu sunt cele lente și văicărelile, ci cele ritmate și dansabile.

Altfel, rămân la părerea că After Hours este cel mai bun album al lui the Weeknd, probabil momentul de apogeu al carierei sale. 

INXS - Kick (1987)

INXS - Kick, WEA / Mercury Records / Atlantic Records, 1987.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorul sau compozitorii:

01. Guns in the Sky 2:21 (Michael Hutchence)
02. New Sensation 3:39 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
03. Devil Inside 5:14 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
04. Need You Tonight 3:01 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
05. Mediate 2:36 (Andrew Farriss)
06. The Loved One 3:37 (Ian Clyne, Gerry Humphries, Rob Lovett)
07. Wild Life 3:10 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
08. Never Tear Us Apart 3:05 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
09. Mystify 3:17 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
10. Kick 3:14 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
11. Calling All Nations 3:02 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
12. Tiny Daggers 3:29 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)

Producător: Chris Thomas.

INXS (în 1987):

Michael Hutchence - solist vocal
Andrew Farriss - clape
Tim Farriss - chitară
Kirk Pengilly - chitară, saxofon
Garry Gary Beers - chitară bass
Jon Farriss - tobe

AllMusic: 4,5/5; Rate Your Music: 3,57/5; Amazon: 4,8/5. 

Albumul Kick al australienilor de la INXS (se pronunță ”in excess”) este una dintre cele mai bune (și faimoase) producții muzicale ale anilor 80, și totodată albumul de referință al acestei trupe, apărut în 1987. Este adevărat că eu, probabil la fel ca și mulți alții, nu am avut acces la el decât după 1990, așa că pentru mine este mai reprezentativ pentru perioada de început de ani 90 decât pentru anii 80. De altfel, la sfârșitul anului 1991 / începutul anului 1992, eu personal am trecut printr-o dublă ”revoluție” (poate chiar triplă): am avut pentru prima dată un televizor color, și, aproape în același timp cu televizorul color, au venit și băieții de la firma de cablu TV ca să instaleze cablul. Astfel, că am trecut de la 3-4 programe TV prinse cu antena de cameră (”românii” - TVR, ”ungurii” - televiziunea maghiară de stat, și ”sârbii” - care se vedeau cu pureci și fără sunet, la care după 1990 s-a mai adăugat TVR2 și programul 2 al televiziunii maghiare), la vreo 10 canale de televiziune, care se vedeau impecabil la noul televizor color CONTEC (care a supraviețuit, funcțional vorbind, până relativ recent). Pe lângă canalele obișnuite (”românii” și ”ungurii”), mai prindeam, dintr-odată, posturi germane (PRO7, Sat1, RTL), italiene (Rai1) și, cele mai importante și vizionate, Eurosport și MTV (Music Television).

La MTV mă uitam foarte des, aproape non-stop, și am constatat că riff-ul melodiei I Need You Tonight de pe acest album INXS era folosit de cei de la această televiziune pentru a introduce diverse programe, pentru pauze... și acum îmi aduc aminte perfect, mi s-a instalat în creier: pam-pam-pam, di-di-di-di-di-dam! 

Și acum, trecând la albumul propriu-zis, el a avut un atât de mare succes la public deoarece a reușit să fuzioneze mai multe stiluri care erau la modă în acea perioadă: rock (Rolling Stones, în special), funk (Prince, mai ales), new wave (Depeche Mode), pop... O muzică rock pe care se putea dansa, la discotecă! Și, în plus față de toate acestea, INXS avea și un solist vocal de calibru, Michael Hutchence, care ”livra” la un nivel nemaipomenit, și, ceea ce trebuie chiar subliniat, era ca un magnet în special pentru audiența feminină, în extaz la concerte (și nu numai). Păcat, mare păcat, că faima și probabil și multe alte probleme l-au trimis pe lumea cealaltă mult mai devreme decât ar fi fost cazul... RIP Michael Hutchence!

Albumul conține câteva piese de rezistență, care nu sunt însă nici la început, nici la sfârșit. Aș zice că, atipic pentru orice producție muzicală, prima piesă, Guns in the Sky, este una dintre cele mai slabe de pe album. Conține un mesaj cu conotații politice, opunându-se înarmării (foarte bine), dar melodia în sine e slăbuță, repetitivă. Este însă singura piesă compusă exclusiv de Michael Hutchence de pe acest album. Aproape toate celelalte au fost compuse de duetul Andrew Farriss - Michael Hutchence.

După acest început dezamăgitor, urmează o secvență cu melodiile cele mai grozave, una după alta: New Sensation (care e foarte dansabilă, dar poate prea lungă), Devil Inside și I Need You Tonight. Devil Inside are ca temă lirică excesele care îi pun în pericol pe tineri. Ritmul este unul foarte bun, vocea lui Michael Hutchence maiestuoasă, acordurile de chitară excelent introduse și impresia este că melodia poate continua la nesfârșit. I Need You Tonight este probabil melodia cea mai cunoscută și totodată emblematică a celor de la INXS, cea care l-a consacrat pe Michael Hutchence ca star rock și sexy în același timp. Aici el joacă rolul unui bărbat ”în călduri”, care are nevoie de partenera sa la noapte, ați ghicit restul. Versurile sunt aproape explicite, videoclipul completează în mod fericit mesajul textului. 

Practic fără pauză, urmează Mediate, nu știu dacă să-i spun melodie, pentru că este o chestie ”vorbită” în stilul acela al lui Bob Dylan. O improvizație interesantă, stilistic, dar prea puțin atrăgătoare, muzical, care face trecerea spre alte două melodii mai puțin reprezentative. The Loved One este un cover, cântat însă foarte bine. Wild Life este o piesă decentă, dar pe acest album dă senzația de filler.

Ajungem la următoarea secvență de melodii super-tari, care începe cu Never Tear Us Apart, singura baladă de pe album. Dar ce baladă! Chiar dacă n-ați auzit niciodată de INXS, mi se pare imposibil ca cineva să nu cunoască această melodie. E foarte ”actuală”, în sensul că ar putea fi și azi interpretată de oricine fără să-și piardă din puterea de seducție. Videoclipul, filmat la Praga (în timpul războiului rece!), oferă și o conotație politică versurilor, care în mod normal pot fi interpretate în cheie romantică. Saxofonul intervine pentru a oferi o notă de unicitate suplimentară unei melodii foarte frumoase și excepțional interpretate.

Următoarea piesă este Mystify, și recunosc că este una dintre piesele mele preferate de pe acest album. Dacă celelalte melodii reprezentative le-am tot auzit, aceasta a fost oarecum o noutate și totodată o surpriză plăcută. Pianul conduce melodia, mai lentă la început și apoi tot mai rapidă și totodată mai complexă, pe măsură ce și celelalte instrumente intră în scenă, acompaniind vocea lui Michael Hutchence, care, și de data aceasta, este ceea ce trebuie.

Din păcate, ultimele trei cântece de pe album, din punctul meu de vedere, intră la categoria filler. Este interesant că primul dintre ele, Kick, dă titlul albumului. Poate că e interesant ca titlu, dar melodia în sine este slăbuță. Titlul următoarei melodii, Calling All Nations, a fost folosit și ca titlu pentru turneele pe care INXS le-a făcut în lume pentru promovarea albumului. Din nou, cuvintele în sine sunt OK și sună bine un tur intitulat așa, dar piesa în sine lasă de dorit. M-aș fi așteptat ca un astfel de album să se încheie apoteotic cu o piesă ”tare”, dar, din păcate, Tiny Daggers nu corespunde nici pe departe unei astfel de cerințe.

În concluzie, un album foarte bun, cu câteva melodii extraordinare, emblematice pentru INXS și pentru muzica de la finalul anilor 80.

The Thrills - So Much for the City (2003)

The Thrills - So Much for the City, Virgin, 2003.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Santa Cruz (You're Not That Far) 4:12
02. Big Sur 3:07
03. Don't Steal Our Sun 2:50
04. Deckchairs and Cigarettes 4:56
05. One Horse Town 3:14
06. Old Friends, New Lovers 4:00
07. Say It Isn't So 2:43
08. Hollywood Kids 5:33
09. Just Travelling Through 3:21
10. Your Love is Like Las Vegas 2:22
11. 'Till the Tide Creeps In 5:04
12. Plans (hidden track) 4:01

Toate melodiile au fost compuse de Conor Deasy și The Thrills.

Producător: Tony Hoffer.

The Thrills:

Conor Deasy - solist vocal, muzicuță
Daniel Ryan - chitară, banjo, voce
Pádraic McMahon - chitară bass, muzicuță, voce
Kevin Horan - clape, voce
Ben Carrigan - tobe

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,26/5; Amazon: 4,2/5.

N-am fost niciodată în California, dar trebuie să fie foarte frumos acolo, dacă ar fi să judecăm după irlandezii de la The Thrills, cărora le-a fost suficientă o ședere de câteva luni în acest stat american ca să scoată acest album de debut al lor, atât de... californian. Inspirați de muzica anilor 60 și 70, în special de trupe precum Beach Boys, The Thrills sună foarte retro, ca niște Beatleși reîncarnați sau reveniți în prim-plan în secolul 21. Paradoxurile nu se opresc însă aici: deși trupa se străduiește, piesă cu piesă, să aducă un omagiu Californiei (inclusiv prin menționarea obsesivă, de multe chiar în titlu sau în refren, a unor orașe sau regiuni din acest stat sau din apropiere: Santa Cruz, Big Sur, San Diego, Hollywood, Las Vegas), succesul major nu a fost în Statele Unite, ci tot în Irlanda și în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Probabil că și irlandezii și britanicii au clipele lor de visare, care includ, printre altele, peisajele californiene.

Muzica este un fel de rock, în varianta sa cea mai ”cuminte”, apropiat de pop și cu influențe country, ceea ce, venind de la o trupă irlandeză, e puțin iritant. Dar, ca să fim onești, această muzică nu are pretenții de complexitate, ci este menită să creeze o atmosferă de liniște, de visare, de contemplare a naturii (Big Sur), a mării, a soarelui (Don't Steal Our Sun) și a plajei, a fluxului și refluxului ('Till the Tide Creeps In), de călătorie (Just Travelling Through), parțial umbrită de unele versuri mai corozive, parcă în contrast cu linia melodică. Dar, este de înțeles, băieții erau tineri, și versurile nu puteau fi despre altceva decât despre iubiri, dezamăgiri, emoții și trăiri, mai vesele sau mai triste, mai mult sau mai puțin armonizate cu conținutul melodic. Eu personal am căutat să fac abstracție de versuri, atât cât am putut; vocea lui Conor Deasy domină totuși fondul muzical, într-un mod plăcut și agreabil, chiar și atunci când lirica nu este la fel de agreabilă. Dacă muzica în ansamblu nu este una deosebit de complexă, aș zice că, surprinzător, instrumentația este. Băieții ăștia știu bine să cânte la instrumente, și uneori aduc un plus de armonie, un plus de sunet, apelând și la instrumente mai puțin convenționale (muzicuță, banjo), reușind să îmbogățească și chiar să transforme pe alocuri o linie melodică relativ simplă. Vocile instrumentiștilor, reunite sub formă de cor, vin la rândul lor să completeze fondul sonor și să-l ajute pe Conor Deasy în redarea mesajului liric.

Albumul nu este însă foarte egal, începe foarte bine și se termină relativ prost. Piese cele mai bune, cele mai reprezentative, și cu cel mai mare succes la public sunt grupate, cum este obiceiul, la început. Nu vreau să fiu rău, dar acestea sunt de fapt doar primele două: Santa Cruz (You're Not That Far) și Big Sur. N-aș putea să decid care este mai bună dintre acestea două, sunt foarte asemănătoare în multe privințe și la fel de bine concepute și redate. Privind retrospectiv (ne permitem acum asta), aceste două piese nu sunt doar cele mai bune de pe acest album, ci de pe toate albumele celor de la The Thrills (mai ales că n-au avut multe: doar trei). Pentru audiență, este cât se poate de util ca piesele bune sau reprezentative să fie la început: dacă astea nu vă plac, n-are rost să mergeți mai departe.

Partea proastă este că, și dacă vă plac primele două piese, s-ar putea să fiți dezamăgiți la următoarele. Don't Steal Our Sun este cam în același stil și în același ritm cu primele două melodii, dar e mai scurtă și cu un refren mai puțin reușit. Atmosfera se schimbă radical la Deckchairs and Cigarettes, ritmul devine unul mult mai lent, muzica e aproape depresivă, melancolică. Ritmul rapid revine însă pe următoarea melodie, One Horse Town, una dintre cele mai bune de pe album, care mie mi-a plăcut în mod deosebit. Este interesant de remarcat că, deși titlul sugerează un conținut specific muzicii country, conținutul liric este diferit de ceea ce te-ai putea aștepta, o mișcare inteligentă din partea artiștilor.

De la a șasea melodie, Old Friends, New Lovers, asistăm la un declin generalizat al calității pieselor, cu mici excepții care, însă, cred eu, țin mai degrabă de gusturile muzicale ale fiecăruia. Deși cam toate melodiile de pe a doua jumătate a albumului pot fi caracterizate peiorativ ca fiind ”fillere”, ele au totuși o anumită valoare a lor și contribuie (cu puțin, e drept) la valoarea de ansamblu a albumului. Mai remarcabil mi se pare faptul că aceste piese nu sunt tocmai unitare din punct de vedere stilistic și muzical: ele rezultă, la o primă vedere, din niște experimente pe care trupa le-a făcut, în încercarea de a crea și un alt fel de muzică, ceea ce nu e rău, pentru că din astfel de experimente poate să și iasă ceva. Bun, e adevărat, aici nu prea a ieșit, dar, cum spuneam, depinde de gusturile fiecăruia. De exemplu, s-a aflat la un moment dat că domnului președinte (de atunci) al SUA, George W. Bush, îi plăcea piesa Say It Isn't So. Frumos din partea lui, cred că reclamă mai bună pentru The Thrills în Statele Unite nici nu se putea. Interesantă alegere. Hollywood Kids este o melodie ciudată, lentă, depresivă, în contrast cumva cu restul melodiilor, fiind totodată și cea mai lungă, dar și cea mai ”modernă” (dacă se poate spune așa) piesă de pe tot albumul. Mie mi se pare foarte reușită Your Love Is Like Las Vegas. Cea mai scurtă de pe album, directă, la subiect, cu un ritm bun, care susține linia melodică de la început până la final fără fragmentări inutile. Dintre piesele lente, 'Till the Tide Creeps In este cea mai generoasă, mai profundă, inclusiv sub aspect liric. Ea se combină cumva artificial cu ultima melodie de pe album, Plans, a cărei prezență (ca hidden track) nu o pot înțelege decât prin prisma unor subtilități contractuale, pentru că altfel nu are nici un fel de logică includerea sa aici, la finalul albumului. Sau poate este și ăsta un mesaj subliminal: ”Everybody has plans”, adică sa încheiem albumul cu ideea că ar trebui (sau n-ar trebui, depinde cum înțelegem versurile) să ne facem niște planuri pentru viitor.

Băieții de la The Thrills și-au făcut cu siguranță niște planuri pentru viitor atunci, doar că planurile lor (ca trupă) nu prea le-au ieșit. Următoarele două albume, Let's Bottle Bohemia (2003) și Teenager (2007), nu au mai avut succesul albumului lor de debut și trupa practic s-a desființat din 2008, fiecare dintre membri continuând ulterior pe cont propriu.

Fergie - The Dutchess (2006)

Fergie - The Dutchess, A&M Records / will.i.am Music Group, 2006.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorii și, după linia oblică, producătorul sau producătorii:

01. Fergalicious 4:52 (William Adams, Stacy Ferguson, Dania Maria Birks, Juana Michelle Burns, Juanita A. Lee, Kim Nazel, Fatima Shaheed, Derrick Rahming / will.i.am)
02. Clumsy 4:00 (William Adams, Stacy Ferguson, Bobby Troup / will.i.am)
03. All That I Got (The Make Up Song) (featuring will.i.am) 4:05 (William Adams, Stacy Ferguson, Keith Harris, Lionel Richie, Ronald LaPread Sr. / Keith Harris, will.i.am, Ron Fair)
04. London Bridge 4:01 (Stacy Ferguson, Jamal Jones, Sean Garrett, Mike Hartnett / Polow da Don)
05. Pedestal 3:22 (Stacy Ferguson, Printz Board / Printz Board)
06. Voodoo Doll 4:23 (Stacy Ferguson, William Adams / will.i.am)
07. Glamorous (featuring Ludacris) 4:08 (Stacy Ferguson, Jamal Jones, William Adams, Elvis Williams, Christopher Bridges / Polow da Don)
08. Here I Come (featuring will.i.am) 3:21 (William Adams, Stacy Ferguson, William Robinson Jr. / will.i.am)
09. Velvet 4:53 (Stacy Ferguson, George Pajon Jr., Michael Fratantuno / will.i.am, George Pajon Jr.)
10. Big Girls Don't Cry 4:28 (Stacy Ferguson, Toby Gad / will.i.am, Ron Fair)
11. Mary Jane Shoes (featuring Rita Marley and I-Three) 3:55 (Stacy Ferguson, Vincent Ford, William Adams / will.i.am)
12. Losing My Ground 4:08 (Stacy Ferguson, Stefanie Ridel, Renee Sandstrom, Rob Boldt / Rob Boldt, Ron Fair)
13. Finally (featuring John Legend) 4:52 (John Stephens, Stacy Ferguson, Stefanie Ridel / John Legend, Ron Fair, Stefanie Ridel)

Producătorul executiv al abumului este will.i.am.

AllMusic: 2/5; Rate Your Music: 2,70/5; Metacritic: 58%.

O mulțime de blonde au fost lansate pe scena americană, începând poate chiar cu Marilyn Monroe, și continuând cu Madonna, cele mai reprezentative artiste și sex-simboluri din secolul trecut. Lăsând la o parte faptul că Madonna este încă activă, de prin anii 2000 încoace (ba poate chiar de mai demult), o grămadă de fete talentate și (bineînțeles) blonde și sexy, au încercat să devină o nouă senzație în America și, totodată, în lume; multe dintre ele au și reușit. Cred că putem enumera cu ușurință câteva: Britney Spears, Gwen Stefani, Paris Hilton, Christina Aguilera, Lady Gaga, Taylor Swift, Miley Cyrus. Pe lista asta s-ar mai putea adăuga și alte artiste, între care și Fergie.

Stacy Ferguson (adică, mai pe scurt, Fergie) a fost o starletă încă de mic copil; de la vârsta de 9 ani a făcut parte din show-ul de televiziune Kids Incorporated, din 1984 până în 1989, fiind cea care a ”rezistat” cel mai mult pe platourile de televiziune dintre toți copiii invitați (șase sezoane). Din 1990 a fondat grupul NRG, alături de fosta colegă de show Renee Sandstrom și de prietena lor, Stefanie Ridel. Din 1992, grupul și-a schimbat numele în Wild Orchid, iar primul lor album, cu același titlu, Wild Orchid, a apărut abia în 1997, având un succes moderat. După încă un album mai puțin reușit, Oxygen (1998), și eșecul lansării albumului Fire (2001), era destul de clar că trupa de fete nu avea impactul scontat pe piața muzicală americană. Fergie a părăsit Wild Orchid în 2001 și s-a alăturat în anul următor trupei Black Eyed Peas, cu care a cunoscut gloria. Albumele Elephunk (2003) și Monkey Business (2005) ale celor de la Black Eyed Peas, cu Fergie în postura de solist vocal, au avut un succes comercial important pe piața americană și cea mondială. Cântece precum My Humps au transformat-o pe Fergie într-o vedetă și un sex-simbol pe piața internațională. Era imposibil ca o astfel de imagine să nu fie imediat valorificată, și astfel s-a născut ideea unui album solo, și anume The Dutchess (2006).

Melodiile de pe The Dutchess au fost compuse și produse, în bună parte, în 2005, în perioada de promovare a albumului Monkey Business a celor de la Black Eyed Peas, iar Fergie a colaborat strâns cu membrii trupei, în special cu William Adams (mai cunoscut cu numele de scenă will.i.am), pentru albumul ei solo. Ea apare ca și compozitor principal sau secundar pe toate melodiile, dar will.i.am a avut la rândul lui o contribuție decisivă la album, în special din postura de producător executiv. În plus, Fergie a adăugat și unele melodii compuse mai demult, inclusiv din perioada Wild Orchid, precum Losing My Ground, unde pe lista compozitorilor apar toate cele trei fete de la Wild Orchid. De asemenea, producătorul de la Wild Orchid, Ron Fair, a fost la rândul său implicat în realizarea a patru melodii de pe acest album solo.

Albumul a avut un succes răsunător, iar trei dintre single-uri, London Bridge, Big Girls Don't Cry și Glamorous au ajuns pe locul 1 în topul Billboard, în vreme ce Fergalicious a ajuns pe locul 2 iar Clumsy pe locul 5. Al șaselea single, Finally, nu a ajuns în topuri și nu a beneficiat de un videoclip.

Stilistic, albumul este unul destul de divers. Cu toate acestea, cântecele cele mai cunoscute, și majoritatea celor care au fost și lansate ca single-uri, sunt dansabile și provocatoare, consolidând imaginea lui Fergie ca și sex-simbol. Vocea senzuală, versurile lascive și (pentru cine se uită și la videoclipuri) dansurile provocatoare sunt toate încărcate de tensiune erotică, care domină atmosfera de la început și până la sfârșit, cu mici suișuri și coborâșuri. Fergie își dezlănțuie sexualitatea pe toate căile posibile, adresându-se unei generații care avea așteptări în această direcție, fără a face însă rabat de la calitatea actului artistic și muzical.

Chiar prima piesă de pe album, Fergalicious, este definitorie în acest sens. Practic este o melodie preluată parțial de la fetele de la J.J. Fad (Supersonic) din anii 80 și transformată într-o piesă de rezistență a albumului, în care Fergie se autodefinește ca fiind ”delicioasă”, titlul melodiei fiind o combinație între Fergie și Delicious. Nici piesa a doua, Clumsy, nu face excepție. De data asta, Fergie joacă la modul sarcastic rolul unei fete care devine ”împiedicată” din cauza emoțiilor atunci când se îndrăgostește. În background sună acorduri ale unui refren dintr-un cântec vechi al lui Little Richard (The Girl Can't Help It). Urmează o piesă mai lentă, All That I Got (The Make Up Song), în care din nou Fergie își schimbă ”caracterul”, interpretând rolul unei fete care ar face orice ca să-și recapete prietenul. Nici această melodie nu e chiar originală, având la bază un cântec al lui Lionel Richie și The Commodores.

Primul single de pe acest album, lansat chiar cu câteva luni înainte de acesta, este London Bridge și, pentru iubitorii muzicii de dans și de club, sunt convins că aceasta este cea mai grozavă melodie de pe album. Are un ritm foarte bun și un refren ușor de reținut, plecând de la un cântecel pentru copii (London Bridge is Falling Down, versiunea în română ar fi Podul de piatră s-a dărâmat), dar care are o cu totul altă semnificație - cu implicații erotice, evident. Este o piesă care nu-ți mai iese din minte, odată ce ai ascultat-o.

Urmează două piese mai puțin interesante, Pedestal, care este adresată criticilor, și Voodoo Doll, pentru a ajunge la a șaptea piesă de pe album, Glamorous, la care a dat o mână de ajutor și Ludacris. Este cumva un alt tip de melodie, mai degrabă sentimentală, melancolică, privind în urmă la ”ce am fost și ce-am ajuns”. Are câteva secvențe foarte reușite, în special spre final. Spre deosebire de alte piese de pe acest album, aici și versurile se potrivesc foarte bine, transformând întreaga melodie într-o confesiune a artistei, adresată fanilor.

Here I Come este poate singura melodie de dans de pe acest album care nu a ajuns să fie un single. Probabil ar fi fost, pe aproape orice alt album, dar aici... n-a mai fost loc. Melodia include și un refren din Get Ready a celor de la The Temptations din anii 60, și secvențe de rap, care i se potrivesc bine lui Fergie.

Dacă până în acest punct, albumul poate fi caracterizat ca fiind unul pop și de dans, de aici lucrurile se diversifică. Velvet este o piesă lentă, urmată apoi de neașteptata baladă Big Girls Don't Cry, poate cea mai cunoscută și apreciată melodie de pe întreg albumul. Mie nici nu mi-a venit să cred că Fergie este cea care interpretează această piesă, care este deja mai mult spre rock decât spre pop. Chitara acompaniază cu succes vocea extraordinară a artistei, care aici își dovedește din plin calitățile vocale. Probabil melodia s-a dorit a fi un experiment, dar care, uluitor, a reușit.

Tot la capitolul ”experimente” s-ar putea încadra și următoarea piesă, Mary Jane Shoes. Aceasta începe pe un ritm de reggae, preluat de pe No Woman, No Cry a lui Bob Marley, în vreme ce Rita Marley și I-Three cântă și ele alături de Fergie. Pe la jumătatea melodiei, ritmul se schimbă brusc și se trece la un fel de punk agresiv, pentru a ajunge în final la jazz. Un fel de ciorbă cu de toate, nu la fel de reușită ca și alte melodii.

Penultima piesă este Losing My Ground, care probabil aduce un omagiu trupei Wild Orchid, iar ultima este intitulată cât se poate de logic Finally, o altă baladă lentă, compusă, produsă și interpretată la pian de John Legend, și vocal de către Fergie. Din nou, artista dovedește că are vocea necesară pentru a face saltul în rândul marilor interprete din zilele noastre. Din păcate, și pe acest album, și pe cele ale celor de la Black Eyed Peas, vocea lui Fergie nu pare să fie exploatată la maxim.

Acest album a rămas o realizare aproape singulară în cariera lui Fergie, care a avut nevoie de mai bine de 10 ani ca să scoată un al doilea album solo, Double Dutchess (2017). Între timp, ea a continuat să cânte alături de Black Eyed Peas, dar încetul cu încetul trupa a dispărut din topuri, iar Fergie s-a dedicat și familiei pentru o perioadă, lăsând muzica pe plan secund. În 2013, după o decadă în care a cunoscut gloria artistică, Fergie a născut singurul ei copil. Albumul The Dutchess a reprezentat zenitul carierei muzicale a lui Fergie, după care se poate spune că, progresiv, a intervenit declinul. Albumul Double Dutchess (2017) nu a avut succesul scontat, iar din 2018 ea a părăsit definitiv trupa Black Eyed Peas, astfel că, de câțiva ani buni deja, Fergie este în afara mainstream-ului muzical.

TLC - Ooooooohhh... On the TLC Tip (1992)

TLC - Ooooooohhh... On the TLC Tip, LaFace / Arista Records, 1992.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorii și, după linia oblică, producătorii:

01. Intro 0:30
02. Ain't 2 Proud 2 Beg 5:36 (Dallas Austin, Lisa "Left Eye" Lopes / Dallas Austin)
03. Shock Dat Monkey 5:08 (L.A. Reid, Babyface, Daryl Simmons, Lisa "Left Eye" Lopes / L.A. Reid, Babyface, Daryl Simmons, Kayo)
04. Intermission I 0:19
05. Hat 2 Da Back 4:16 (Dallas Austin, Lisa "Left Eye" Lopes, Kevin Wales / Dallas Austin)
06. Das da Way We Like 'Em 5:01 (TLC, Marley Marl / Marley Marl)
07. What About Your Friends 4:53 (Dallas Austin, Lisa "Left Eye" Lopes / Dallas Austin)
08. His Story 4:23 (Dallas Austin / Dallas Austin)
09. Intermission II 0:59
10. Bad by Myself (Jermaine Dupri, Dionne Farris, Terrence Shelton, Lisa "Left Eye" Lopes / Jermaine Dupri, Da Funky Bunch)
11. Somethin' You Wanna Know 5:43 (Daryl Simmons, Babyface, L.A. Reid, Lisa "Left Eye" Lopes / Daryl Simmons, Kayo)
12. Baby-Baby-Baby 5:15 (L.A. Reid, Babyface, Daryl Simmons / L.A. Reid, Babyface, Daryl Simmons)
13. This Is How It Should Be Done 4:27 (Lisa "Left Eye" Lopes, Marley Marl / Marley Marl)
14. Depend on Myself 4:11 (Dallas Austin, Lisa "Left Eye" Lopes / Dallas Austin)
15. Conclusion 0:48

Producătorii albumului sunt: Dallas Austin, Babyface, Jermaine Dupri, Da Funky Bunch, Kayo, Marley Marl, L.A. Reid și Daryl Simmons.

TLC:

"T-Boz" Tionne Watkins
"Left-Eye" Lisa Lopes
"Chilli" Rozonda Thomas

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 3,25/5; Amazon: 4,8/5.

TLC este o trupă de trei fete din Atlanta (Statele Unite ale Americii) și, chiar dacă astăzi pare neverosimil, este încă cea mai bine ”vândută” trupă americană de fete, și a doua din lume, după Spice Girls. Trupa s-a format în 1990, numele inițial fiind 2nd Nature, după care aproape imediat s-a schimbat în TLC, după inițialele prenumelor fetelor care au făcut parte din trupă la început: Tionne Watkins, Lisa Lopes și Crystal Jones. În 1991, când au început să lucreze la primul album, fetele și managerii lor și-au dat seama că Crystal Jones nu corespundea exigențelor, așa că s-a căutat și s-a și găsit rapid o înlocuitoare, Rozonda Thomas. Problema era că deja era semnat un contract pe numele TLC, iar noua venită nu avea un prenume care să înceapă cu litera C. Soluția a fost ca Rozonda să primească numele de scenă ”Chilli” și, ca să nu fie mai prejos, și celelalte două fete și-au asumat nume de scenă, și astfel Tionne a devenit ”T-Boz” iar Lisa, ”Left Eye”. Cele trei au rămas apoi mereu împreună ca TLC, până când, din păcate, în 2002, Lisa ”Left Eye” Lopes a decedat în urma unui accident de mașină. După 2002, TLC a funcționat la ”nivel de avarie” ca un duet, format din cele două membre rămase în viață, și încă active, T-Boz și Chilli.

Fetele s-au completat foarte bine reciproc, fiecare având partea sa de melodie. Trebuie spus că TLC a început ca o trupă de new jack swing, un gen muzical în mare vogă la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, și care includea de fapt elemente din mai multe genuri muzicale: R&B, hip-hop, funk, soul, pop, fiind în principiu o muzică de dans, adresată cu precădere tinerilor americani (deși a avut succes și în alte părți ale lumii), și, aș spune fără umbră de rasism, cu predilecție celor de culoare. De altfel, mai toți artiștii care au contribuit la acest gen muzical au fost afro-americani, fetele de la TLC încadrându-se și ele în această regulă, deși originea lor este oarecum mai diversă. Primul lor album, cel de care este vorba aici, Ooooooohhh... On the TLC Tip, este mai mult orientat spre hip-hop comparativ cu albumele următoare, cu care trupa a avut mai mult succes, și care au fost mai degrabă din sfera R&B, cu o schimbare vizibilă și din punct de vedere al vestimentației și al imaginii fetelor, transformate din ”fete de pe stradă” în adevărate dive.

Munca la primul album s-a încheiat la finalul anului 1991, primul single, Ain't 2 Proud 2 Beg fiind lansat încă din noiembrie și având un succes moderat. Albumul a fost lansat în februarie 1992 și, chiar dacă astăzi este privit ca un album mai slab decât următoarele, a avut totuși darul de a face cunoscută trupa unui număr mare de fani. Ca la orice album care include și elemente de hip-hop, acestea fiind chiar foarte semnificative aici, mesajul este de asemenea important, și cred că, în acest caz, muzica și versurile sunt la egalitate din perspectiva ascultătorului. Muzica este una de dans, dar cred că TLC și-au dorit să iasă în față mai ales prin prisma mesajelor transmise, destul de radicale în contextul acelor ani. Filosofia feministă iese clar în evidență pe versurile de la aproape toate melodiile: fetele trebuie să fie respectate de băieți, ele sunt egale cu băieții în toate privințele, și orice discriminare trebuie să înceteze. Al doilea mesaj, poate și mai surprinzător, este acela că și fetele vor (să aibă parte de) sex. Bineînțeles, în anumite condiții, pe care fetele le pot impune, și cu protecția specifică, în videoclipuri cele trei membre ale trupei purtând în mod ostentativ niște prezervative pe haine, iar Lisa ”Left Eye” Lopes unul chiar pe lentila de la ochelari. Mesajul acesta apare încă de pe primul single, Ain't 2 Proud 2 Beg și este apoi repetat și pe alte melodii, în diverse feluri. Ideea de sex protejat este subliniată și în final, în ultima ”melodie”, Conclusion. Trebuie spus că, în spiritul albumelor de hip-hop din acei ani, care includeau și secvențe vorbite ”din viață”, și aici sunt incluse patru astfel de secvențe: Intro, Intermission I, Intermission II și Conclusion. Recunosc că eu, personal, nu le văd rostul, ele fiind destul de supărătoare în contextul în care cineva vrea să asculte muzică.

Melodic vorbind, fetele se completează foarte bine. T-Boz este vocea principală, ea cântă pe majoritatea melodiilor partea esențială a cântecului. Chilli este responsabilă de secvențele mai emoționale, vocea ei este mai suavă, mai înclinată spre soul, urcă mult și se evidențiază de fiecare dată. Left-Eye este rapperița de serviciu, și chiar joacă un rol foarte important aici, pentru că aproape fiecare melodie are cel puțin o secvență de rap. Ca o paranteză, rolul său a devenit tot mai puțin semnificativ pe albumele următoare, însă aici ea se remarcă nu doar ca și cântăreață, ci și ca și compozitoare, contribuind ca atare la 8 din cele 11 melodii (lăsând la o parte secvențele vorbite amintite și care, oricum, nu au asumate vreun compozitor). Se vede și munca din spate, a producătorilor, între care Dallas Austin a avut rolul decisiv. Dallas Austin era în vremea aceea și partenerul lui Chilli, și a avut contribuții semnificative și la partea de compoziție, respectiv 5 melodii din 11, dintre care una și-a asumat-o integral, His Story, iar celelalte patru sunt compuse împreună cu Lisa ”Left Eye” Lopes. Dacă analizăm și mai în profunzime, trei din cele patru hituri de pe acest album, Ain't 2 Proud 2 Beg, What About Your Friends și Hat 2 Da Back, sunt compuse de cei doi, doar la Hat 2 Da Back fiind prezent și un al treilea compozitor, Kevin Wales. Cel de-al patrulea single de pe album, de fapt al doilea dacă este să le luăm în ordine cronologică, Baby-Baby-Baby, a fost compus (și produs) de L.A. Reid, Babyface și Daryl Simmons, primii doi fiind și proprietarii casei de discuri care a lansat albumul, LaFace. Este greu de spus care din aceste melodii este cea mai bună de pe album, aceasta fiind o chestiune de gusturi; personal cred că Baby-Baby-Baby este melodia cea mai reușită, dar Ain't 2 Proud 2 Beg este cea mai reprezentativă pentru acest album. În plus, Baby-Baby-Baby  este unul dintre puținele cântece care nu includ o secvență de rap, astfel că Lisa ”Left-Eye” Lopes este exclusă (deși apare în videoclip, dansând în background). What About Your Friends este la rândul său o melodie cu largă adresabilitate din punct de vedere melodic și liric, în care însă toate fetele au partea lor, iar secvența de rap este foarte bine integrată. De altfel, deși nu sunt deloc un amator de rap și hip-hop, am constatat cu surprindere că vocea Lisei nu mă deranjează, ba dimpotrivă, mi se pare că are o anumită melodicitate intrinsecă, chiar dacă ea de fapt nu cântă, ci vorbește.

Celelalte melodii sunt relativ mediocre, deși fiecare poate fi interesantă în felul ei. Iese în evidență Das Da Way We Like 'Em, în care toate fetele au secvența lor de rap, deci și T-Boz și Chilli, pe lângă Lisa. Mi s-a părut un experiment interesant. În plus, vocea lui Chilli la rap este ceva aparte! His Story este de asemenea un cântec mai deosebit. Din partea a doua, mai slabă, pe lângă hitul Baby-Baby-Baby se mai remarcă Depend on Myself, cu un mesaj pozitiv adresat fetelor: nu trebuie să vă bazați pe alții (pe băieți, în special), sau să depindeți de alții, și trebuie să învățați să fiți independente, nu la cheremul oricui! Un mesaj care, cred eu, este la fel de actual și în prezent, și care (o spun ca reprezentant al jumătății masculine a lumii), se potrivește la fel de bine și băieților, deși cred că fetele au avut, tradițional, mai multe probleme în a fi independente decât băieții.

Albumul a avut un succes moderat în Statele Unite ale Americii, dar a pus bazele succesului ulterior al acestor fete. Imaginea aceasta a unor ”fete de pe stradă”, îmbrăcate cam țipător și cu niște haine largi, parcă ar fi echipamente de baschet, mai specifice cântăreților de hip-hop, a fost mai târziu schimbată. În treacăt fie spus, fetele aveau 20-21 de ani la momentul primului album, și nu arătau rău, așa că îmbrăcămintea aceasta nu le-a avantajat deloc, dar poate a avut rolul său în promovarea albumului (și) în straturile cele mai de jos ale societății americane. De altfel, pe unele videoclipuri, fetele chiar resping explicit statutul de ”divă sexy”. Paradoxal, ele însele s-au transformat în astfel de dive, începând cu albumul următor, sugestiv chiar prin titlu, CrazySexyCool.