Viața lui Lazarillo de Tormes

Viața lui Lazarillo de Tormes, Edit. Junimea, Iași, 1999, 84 pag., traducere, prefață și note de Irina Ilegitim (este ediția pe care am citit-o).

Ediția ”originală” (cea mai veche): La vida de Lazarillo de Tormes y de sus fortunas y adversidades, Juan de Juntas, Burgos, 1554. În același an au apărut ediții la Alcala (Salcedo), Medina del Campo (Hnos. del Canto) și Anvers (Martín Nucio). Totuși, niciuna din aceste ediții nu este cu adevărat cea originală, care probabil este mai timpurie și s-a pierdut.

Goodreads: 3,52/5; Amazon: 4,5/5.

 

Viața lui Lazarillo de Tormes este primul ”roman” picaresc și, după cum spun unii, primul ”roman” din istoria modernă a literaturii, ceea ce îi oferă o importanță cu totul aparte. Dacă este sau nu un roman, este discutabil după părerea mea, oricum există specialiști care să se pronunțe în această privință, eu aș sublinia doar faptul că, din perspectiva lungimii textului, de sub 100 de pagini, s-ar încadra mai degrabă la categoria ”nuvelă” decât la cea de ”roman”. Dincolo de importanța sa reală pentru istoria literaturii, această carte se poate citi foarte ușor, este destul de interesantă și comică, o lectură cu iz educațional și moral care încă rămâne în picioare din aceste perspective, deși au trecut aproape 500 de ani de la publicarea sa.

 

Apropo de publicare, ediția originală, așa cum am subliniat mai sus, nu se cunoaște. De altfel, nici autorul. În ambele direcții s-au făcut tot felul de studii, de speculații, mai mult sau mai puțin științifice, nu cred că e cazul să le reluăm aici. Este cert că prima ediție a cărții este anterioară anului 1554, de când se păstrează actualele ediții de la Burgos, Alcala, Medina del Campo și Anvers. Probabil cartea a apărut inițial cu un tiraj redus, a avut succes și a fost reeditată de mai multe edituri cu tiraje mult mai mari, care să satisfacă cererea, care a crescut de la un nivel strict național, adică spaniol (inițial), la unul internațional, cartea fiind tradusă în următorii ani în mai multe limbi de circulație internațională, în principal pe baza ediției din Anvers. În ceea ce privește autorul, el nu este cunoscut nici azi, deși apar mereu specialiști care afirmă (în contradictoriu cu alții) că au găsit dovezi de necontestat că x sau y este autorul. Probabil nu se va ști niciodată sau, cine știe, se va ajunge cândva la un consens în lumea literară, pe baza unor dovezi care să fie cu adevărat clare. La momentul apariției cărții, cititorii de atunci (cel puțin unii dintre ei) au luat de bună ideea că însuși Lazarillo de Tormes este autorul, deoarece cartea este scrisă la persoana întâi, de către o persoană aparent reală care își povestește propria viață. Chiar și azi mai sunt unii cititori care cad în această capcană, intenționată, a autorului. În realitate, Lazarillo de Tormes este aproape sigur un personaj fictiv. Chiar dacă, ipotetic, el ar fi existat și chiar ar fi trăit toate întâmplările descrise în carte, este imposibil ca el să fi și scris cartea, deoarece provenea dintr-o familie săracă, era analfabet, deci n-ar fi știut să scrie, și chiar dacă ar fi dictat sau ar fi povestit cuiva toate aceste întâmplări, este greu de crezut că ar fi avut capacitatea intelectuală de a folosi toate mijloacele literare pe care le vedem în carte, și care, în mod firesc, nu pot aparține decât unei persoane educate, și, mai mult decât atât, înzestrate cu un simț literar (și totodată al umorului) cu mult peste autori consacrați ai acelui timp. Este așadar destul de clar că autorul nu este chiar oricine, ci un adevărat scriitor de la jumătatea secolului al XVI-lea.

 

Faptul că autorul a preferat să rămână anonim este de înțeles în contextul epocii de care aminteam. La puțin timp după apariție, cartea a fost interzisă de Inchiziția spaniolă și, dacă autorul ar fi fost cunoscut, probabil că acesta ar fi avut mult de suferit. Ulterior, Inchiziția a admis publicarea unei ediții cenzurate, iar această ediție a fost singura admisă în Spania până în secolul al XIX-lea. Abia pe la jumătatea secolului al XIX-lea au început să reapară ediții complete, necenzurate, ale lui Lazarillo.

 

Cauza este foarte simplă: cartea face mișto de mai multe personaje, pe care le caracterizează negativ, dintre care cel puțin trei aparțin Bisericii Catolice: preotul din capitolul al doilea, vânzătorul de indulgențe din capitolul al cincilea și protopopul din capitolul al șaptelea (ultimul). Ar mai fi și călugărul din capitolul al patrulea, dar acel capitol este foarte-foarte scurt. Deci, aproximativ jumătate din carte este ”dedicată” mizeriilor comise de reprezentanții Bisericii. Evident că acest fapt era inacceptabil pentru Biserica din Spania în secolul al XVI-lea, dar și pentru Biserica Catolică în general, mai ales că în acea epocă tocmai se nășteau (sau deja se dezvoltau) curentele protestante / reformatoare în cadrul său. Aceste capitole, interpretate ca atacuri la adresa Bisericii Catolice, au condus și la ideea că autorul ar fi non-catolic (posibil evreu sau musulman convertit forțat la sfârșitul secolului al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea). Pe de altă parte, detaliile foarte sugestive și realiste oferite în aceste capitole ar indica, dimpotrivă, că autorul este un bun cunoscător al practicilor Bisericii Catolice și, deci, ar fi un membru al acesteia (preot, călugăr, episcop, etc).

 

Lazarillo este diminutivul lui Lázaro, care este numele real al personajului. Este ca și cum ai spune Ionuț, în loc de Ion. Diminutivul sugerează că este vorba de un copil. Și, într-adevăr, cea mai mare parte a ”acțiunii” se desfășoară când Lázaro este copil, deci diminutivul Lazarillo se potrivește. Mai mult, rolul diminutivului este și acela de a crea din start o relație de simpatie între cititor și personaj, care de altfel funcționează foarte bine. Cartea îmi aduce oarecum aminte de Amintiri din copilărie a lui Ion Creangă, în care, la fel, autorul ajuns la vârsta maturității, povestește de trăznăile făcute în timpul copilăriei și se bazează, la fel, pe tot felul de ”episoade”. Diferența este că, aici, soarta lui Lazarillo este mai tragică, iar trăznăile sale rezultă din lupta pentru supraviețuire atunci când era în slujba unor oameni maturi, care îl tratează iresponsabil. Asistăm, totodată, la o maturizare forțată a lui Lazarillo, care trece repede de la inocență și naivitate (vizibile doar la începutul primului capitol) la o tot mai necesară adaptare la greutățile vieții, personificate de stăpânii săi mojici, care-l obligă să comită tot felul de fapte teoretic reprobabile, dar în mare parte justificate în contextul dat.

 

Principala problemă cu care se confruntă Lazarillo, pe parcursul întregii sale vieți de copil și adolescent, poate chiar și la maturitate, este foamea. Fiecare capitol prezintă diverse strategii ale lui Lazarillo de a obține un minim de mâncare de la stăpânii săi care nu-i asigură nici măcar strictul necesar pentru supraviețuire. Primul capitol, cel în care Lazarillo este ”angajat” drept călăuză a unui orb cerșetor, este cel mai reușit din punct de vedere literar. Lazarillo este abuzat de către orb, nu primește suficientă mâncare, și în cele din urmă se răzbună. Cu toate acestea, următorul său stăpân, un popă, este și mai avar, și practic nu-i dă aproape deloc de mâncare lui Lazarillo, care este pe punctul să moară de foame, și la un moment dat chiar își dorește să moară, până când găsește o metodă de a șterpeli puțină mâncare de la stăpânul său. În cele din urmă este prins și aspru pedepsit. Următorul său stăpân este un scutier, iar aici situația se inversează de-a dreptul: Lazarillo este cel care asigură, prin cerșit, mâncarea, atât pentru el, cât și pentru stăpânul său, sărac lipit, având drept singură avere ”onoarea”, de care autorul face mișto.

 

Următoarele capitole sunt mai scurte, iar autorul trece uneori foarte rapid peste anumite perioade, în care Lazarillo este în slujba altor ”personaje”; ceva mai lung este capitolul dedicat vânzătorului de indulgențe. Ultimul capitol este poate cel mai semnificativ din întreaga carte, deoarece Lazarillo a ajuns la maturitate și la un statut pe care el îl consideră unul la care a aspirat: cel de ”crainic”, ”în plină bunăstare”. Contează aparent mai puțin faptul că s-a căsătorit cu o slujnică a unui protopop, foarte probabil amanta acelui protopop, fapt pe care Lazarillo îl trece în cele din urmă cu vederea, deoarece preferă să aibă ce mânca decât să fie un om virtuos.

 

La noi, cartea se găsește foarte greu. Am avut noroc că la bibliotecă această carte este disponibilă (în varianta tradusă de Irina Ilegitim, menționată mai sus), căci altfel pe la librării sau anticariate este aproape imposibil de găsit în limba română. Pentru cei care știu spaniolă, pe internet se găsesc mai multe variante în această limbă. Mărturisesc că am încercat să citesc și în spaniolă, fiind (cred eu) un bun cunoscător al acestei limbi, dar vocabularul de secolul al XVI-lea pune unele probleme chiar și vorbitorilor nativi, așa că în cele din urmă m-am mulțumit cu varianta în limba română.

 

Cartea se adresează cititorilor de orice vârstă. 

Whitesnake - Good to Be Bad (2008)

Whitesnake - Good to Be Bad, SPV/Steamhammer, 2008.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Best Years 5:16
02. Can You Hear the Wind Blow 5:03
03. Call on Me 5:01
04. All I Want, All I Need 5:40
05. Good to Be Bad 5:13
06. All for Love 5:13
07. Summer Rain 6:10
08. Lay Down Your Love 6:01
09. A Fool in Love 5:50
10. Got What You Need 4:15
11. 'Til the End of Time 5:32

Toate melodiile au fost compuse de David Coverdale și Doug Aldrich.
Producători: The Brutal Brothers (David Coverdale, Doug Aldrich și Michael McIntyre).

Whitesnake (pe acest album):

David Coverdale - solist vocal, liderul trupei
Doug Aldrich - chitară
Reb Beach - chitară
Timothy Drury - clape
Uriah Duffy - chitară bass
Chris Frazier - tobe 

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,30/5; Amazon: 4,6/5.

Whitesnake a fost una din trupele mele preferate din copilărie și adolescență, una din formațiile care mi-au format și consolidat gustul pentru hard rock și heavy metal. La fel ca și multe alte formații care au ajuns la apogeu în a doua jumătate a anilor 1980 (albumul Whitesnake, apărut în 1987, este unanim recunoscut ca cel mai bun), Whitesnake a cam dispărut de pe scenă în anii 1990, cu o singură revenire, cam lipsită de succes, albumul Restless Heart (menit inițial să fie un album solo al lui David Coverdale), din 1997. Whitesnake este, în esență, David Coverdale și băieții care cântă alături de el; și, ca atare, nu poate să dispară atât timp cât David Coverdale încă își mai dorește să apară pe scenă. În anii 2000, David Coverdale a revenit, și a adus alături de el câțiva instrumentiști de foarte bună calitate, între care chitariștii Doug Aldrich și Reb Beach, cu care a reformat trupa. Deși inițial ei s-au limitat la a cânta în concerte, în 2006 a apărut și un album, intitulat Live... in the Shadow of the Blues, care conținea și câteva piese noi, dovadă că băieții pot mai mult decât doar să interpreteze melodiile mai vechi ale trupei. Astfel, David Coverdale și Doug Aldrich s-au apucat de treabă și, cu sprijinul întregii echipe, au reușit să scoată un nou album Whitesnake după mai bine de 10 ani de pauză, Good to Be Bad (2008).

Deși trupa din anii 2000 este diferită de cea din anii 1980, cu excepția lui David Coverdale, bineînțeles, albumul sună extraordinar de similar cu albumele Whitesnake din anii 1980, în special Slide It In (1984), Whitesnake (1987) și Slip of the Tongue (1989). Efectiv am avut impresia unei călătorii în timp, una total neașteptată aș putea spune, având în vedere că mai toate trupele care au revenit la viață după o perioadă mai îndelungată au încercat să aducă ceva în plus, să inoveze, să schimbe ceva față de ceea ce cântau cu ani în urmă. La Whitesnake, în schimb, notăm contrariul: ei se străduiesc și chiar reușesc să sune aproape la fel ca și în anii 1980. Albumul este foarte bun, nu doar decent, și este solid, în sensul că este destul de uniform, cu piese la fel de atractive de la început până la final, fără niciun filler, diferențierea valorică dintre melodii fiind mai degrabă în funcție de preferințele personale ale ascultătorului. Chiar și luând în calcul câțiva parametri statistici, se observă aceeași omogenitate: toate piesele au 5-6 minute (una singură coboară sub 5 minute, la 4 minute și 15 secunde), se încadrează stilistic în același gen muzical, hard rock, cu mici variațiuni, plus trei balade - un raport destul de obișnuit pentru Whitesnake, cu 8 piese ”în viteză” și 3 mai lente din totalul de 11, și un timp total de aproximativ 1 oră (fără câteva secunde!), deci o precizie aproape matematică cu care bifează fiecare obiectiv.

Revin la ideea că preferințele personale pot să joace un rol mai semnificativ în cazul acestui album, fiindcă nu există melodii care să iasă cu adevărat foarte mult în evidență. Și ca să îmi exprim și propria opinie, aș sublinia, pentru început, singurul aspect care mi se pare ușor ciudat, poate chiar negativ: nici prima piesă, Best Years, nici piesa care dă titlul albumului, Good to Be Bad, nu mi se par a fi de referință, ba chiar mai mult, conform preferințelor mele personale, nu sunt nici măcar în prima jumătate din punct de vedere valoric dintre piesele de pe album. Este ciudat fiindcă, de obicei, prima melodie de pe orice album ar trebui să fie una reprezentativă, cea mai bună sau măcar printre cele mai bune, ca să atragă atenția ascultătorului și să-i mențină curiozitatea și în privința restului albumului. Altfel, riști să pierzi ”clientul” de la prima melodie. La fel și melodia care dă titlul albumului, nu ar trebui să fie una oarecare. Poate că titlul albumului a fost ales pe alte considerente, ca să atragă atenția prin cuvintele pe care le conține, cam asta ar fi singura explicație, pentru că piesa în sine cu același titlu este mediocră, poate chiar slăbuță în raport cu altele de pe acest album.

Albumul debutează cu o secvență de trei melodii în forță, Best Years, Can You Hear the Wind Blow și Call on Me. Încă de la prima audiție am fost impresionat de cea de-a doua melodie, Can You Hear the Wind Blow, iar impresia s-a consolidat cu fiecare audiție suplimentară. Este incredibil ce poate face Doug Aldrich la chitară, cum piesa se naște practic dintr-un simplu riff la chitară, și o schimbare de ritm și de riff la refren, și ce impact poate să aibă asupra ascultătorului. Vocea lui Coverdale aici este ușor schimbată față de celelalte două melodii, dovadă că el încă își poate modula vocea în funcție de cerințele melodiei. Call on Me este la rândul său o melodie foarte bună, cu o dinamică excepțională, peste Best Years ca și compoziție și interpretare.

Această secvență cu un ritm năucitor este întreruptă de prima baladă de pe album, All I Want, All I Need, menită să rupă un pic ritmul și să ofere un moment mai liniștit, creând o atmosferă romantică, plină de emoții pozitive (oarecum în opoziție cu versurile, care sugerează mai degrabă neliniște, nesiguranță). Este o încercare de revitalizare a baladei tipice pentru Whitesnake, de genul Is This Love (din 1987). 

Urmează piesa care dă titlul albumului, Good to Be Bad, care, în ciuda unui start foarte bombastic și a unui ritm destul de bun, nu livrează atunci când trebuie, mai exact la refren. 

Sunt însă foarte impresionat de următoarele două piese, All for Love și Summer Rain. Situate chiar la mijlocul albumului, mi se par a fi chiar elemente centrale ale acestuia (deși de obicei aceste melodii se pun mai pe la început sau, dimpotrivă, la sfârșit). All for Love este o piesă ritmată, dinamică, dar totuși foarte diferită stilistic de celelalte de pe acest album sunând mai degrabă ca o melodie a celor de la Thin Lizzy decât una Whitesnake. Iarăși, este de remarcat versatilitatea de care dau dovadă David Coverdale și Doug Aldrich, care au reușit aici să compună și un refren ușor de reprodus, de înțeles, cu care lumea se poate asocia, și care, în ciuda repetiției aparent excesive, nu ajunge să satureze. Vocea și chitara se combină aproape de perfecțiune și pe următoarea melodie, Summer Rain, o baladă mai degrabă atipică pentru Whitesnake, dar care ne aduce aminte de rădăcinile din muzica blues ale lui David Coverdale. Un plus și pentru versurile romantice, de data aceasta în consonanță cu conținutul melodic.

Partea de final a albumului este mai ”experimentală”, în măsura în care Whitesnake pare să încerce și alte genuri de melodii decât cele consacrate, fără însă a se îndepărta prea mult de la formulele melodice de bază. Lay Down Your Love sună destul de bine, este dinamică, are un ritm bun și, din punct de vedere al interpretării la chitară sau al refrenului, seamănă cu unele melodii ale celor de la AC/DC sau Led Zeppelin. 

Și revenind la preferințe personale, cea mai bună melodie de pe album mi se pare A Fool in Love. Fără îndoială, atât melodic, cât și liric, este o piesă fundamentată pe compoziții mai vechi (Fool for Your Loving, o melodie care a apărut pe două albume Whitesnake în două versiuni puțin diferite), dar care sună excelent și chiar reușește să surprindă, având în vedere startul neobișnuit, și apoi felul în care melodia se ”construiește” pas cu pas pentru a atinge un extaz greu de anticipat după primele acorduri. Am ascultat-o de nenumărate ori și încă nu m-am plictisit!

Ultimele două melodii de pe album m-au impresionat însă mai puțin, dar este posibil să fie și efectul piesei A Fool in Love, care lasă ce urmează în umbră. Got What You Need este ritmată, și este totodată cea mai scurtă piesă de pe întreg albumul. Una dintre puținele melodii de pe acest album de care îmi amintesc mai greu, nu mi-a rămas în memorie. 'Til the End of Time este melodia care încheie albumul, una mai lentă, o baladă mai aproape de stilul Led Zeppelin, și cu un mesaj liric de natură simbolică, vădit și în titlu. Este bine aleasă la final din perspectiva mesajului transmis, deși este un pic riscant să închei un album predominant ritmat cu o melodie lentă, visătoare, care te duce cu gândul la universul infinit.

Albumul este foarte bun din punct de vedere melodic. Totuși, liric, se poate observa că David Coverdale nu reușește (și probabil nici nu vrea) să se dezbare de tematicile abordate în anii 1970 și 1980, și care sună un pic cam învechite în prezent. Dragostea este omniprezentă în toate melodiile, explicit sau implicit. E un pic ciudat pentru un album hard rock din secolul 21 să abordeze doar această temă, dar putem trece peste. Un alt lucru demn de remarcat este faptul că perspectiva lui David Coverdale asupra dragostei n-a suferit nici o modificare în cei 30 de ani de când există Whitesnake. El este îndrăgostitul etern, dar totodată victima eternă, pentru că aproape niciodată partenera sa potențială nu-i răspunde pozitiv la chemări, la rugăminți, la declarații. Dragostea este astfel văzută ca un sentiment frustrant, iar femeia (ca obiect al dragostei) este mereu vinovată pentru că nu împărtășește același sentiment, deși îi place să fie admirată, adulată, iubită (însă doar de la distanță). Frustrarea aceasta a compozitorului se transmite într-o oarecare măsură și audienței, mai ales dacă aceasta ia mai în serios versurile. Sunt totuși și unele melodii care lasă o umbră de speranță, chiar conțin un mesaj eminamente pozitiv, cum ar fi primele două de pe album, Best Years și Can You Hear the Wind Blow.

După acest album, Whitesnake a mai scos încă trei albume de studio, Forevermore (2011), The Purple Album (2015) și Flesh & Blood (2019). Din păcate, odată cu pandemia, a intervenit o pauză, care s-a prelungit și ulterior, deși în 2022 a avut loc un turneu, care însă nu s-a finalizat, din cauza problemelor de sănătate cu care s-au confruntat diverși membri ai trupei, în frunte cu solistul vocal David Coverdale. În noiembrie 2025, David Coverdale (ajuns la vârsta de 74 de ani) a anunțat că se retrage definitiv din activitate. Fără el practic nu mai există nici Whitesnake, deși este oricând posibil ca formația să fie revitalizată, plecând de la principiul că speranța moare ultima.

Ryna (2005)

Regizor: Ruxandra Zenide. Producători: Cătălin Mitulescu, Eric Garoyan, Xavier Ruiz.
Scenariul: Marek Epstein și Andreea Vălean.
Cu: Dorotheea Petre, Valentin Popescu, Nicolae Praida, Mathieu Rozé, Aura Călărașu.
Premiile Gopo (2007) pentru cea mai bună actriță în rol principal (Dorotheea Petre) și cea mai bună cinematografie (Marius Panduru).
Nerecomandat copiilor sub 12 ani.

IMDb: 6,9/10; Rotten Tomatoes: 59% (Popcornmeter); Letterboxd: 3/5.

Filmele românești, ca mai toate din fostele țări comuniste, au o hibă: majoritatea au un final trist, dramatic, uneori chiar tragic. Este poate o răzbunare a faptului că vreme de 40 de ani, poate chiar mai bine (1948-1989), în perioada comunistă, toate filmele trebuiau să se termine ”bine”, cu un mesaj pozitiv, din care să rezulte clar și fără echivoc că partidul veghează la bunăstarea tuturor cetățenilor. Existau și excepții, dar numai în cazul anumitor filme istorice, când eroii își dădeau viața pentru ca noi, cei din (acel) prezent, să ne bucurăm de societatea socialistă multilateral dezvoltată. Nu știu când se va termina această ”modă” a filmelor tragice la noi, dar mi-e de-a dreptul groază să mă mai uit la vreun film românesc, pentru că din start îmi imaginez cele mai negre scenarii, și nu de puține ori am dreptate. În plus, apar și clișeele, tiparele, de care deja spectatorul român s-a cam săturat. Mereu sunt scoase la lumină abuzuri oribile, politicieni corupți, și, în general, toate mizeriile, creionând astfel o societate profund bolnavă și cu neputință de vindecat. Orice astfel de film îți lasă un gust amar în gură, iar în loc de ”entertainment” ai parte de frustrare și depresie. Recunosc, ăsta e motivul pentru care tot mai rar mă uit la filme românești - avem cu toții parte de destulă frustrare în viața de zi cu zi, ca să mai culegem o doză suplimentară și după vizionarea unui astfel de film. Nu e de altfel de mirare că aceste filme nici nu au vreun succes financiar și impresia mea este că nici măcar nu își propun să aibă un astfel de succes.

Ryna se încadrează perfect în tiparul descris mai sus și e cumva păcat, pentru că este un film bine făcut, care promitea mult mai mult. Personajul principal este o adolescentă de 16 ani pe nume Ryna, senzațional interpretată de Dorotheea Petre, cu care spectatorul empatizează de la bun început. Ea este din păcate sub papucul unui tată bețiv și abuziv, care și-ar fi dorit să aibă un băiat, și care o exploatează pe Ryna, punând-o la lucru ca mecanic auto la service-ul său auto + benzinărie din Sulina (!!) și șofer de ocazie, când el e prea beat ca să mai conducă. De asemenea, în ciuda faptului că Ryna își dorește să se distreze ca orice adolescent(ă) și să arate ca o fată, tatăl insistă să o tundă zero, ceea ce face ca Ryna, fără voia ei, să arate ca Sinead O'Connor sau, dacă e să ne raportăm la filme, ca și Demi Moore în G.I. Jane. Nu am reușit să înțeleg dacă această tunsoare avea doar rolul de a o masculiniza pe Ryna în mintea tatălui ei, sau dacă, dimpotrivă, ea avea și rolul de a mai reduce potențialul interes de natură sexuală pe care Ryna îl producea asupra populației masculine din zonă. Dacă varianta a doua este cea corectă, tatăl a dat-o rău de tot în bară, pentru că Ryna, chiar și așa cheală, pare să fie suficient de atractivă pentru destul de mulți țăcăniți care apar în acest film: poștașul nătâng (Theodor Delciu), primarul corupt și pedofil (George Custură), doctorandul francez venit să cerceteze antropologia populației din Delta Dunării (Mathieu Rozé) și alții.

Filmul are un ritm lent, foarte bun, iar universul Deltei și al Sulinei invadează încetul cu încetul mintea spectatorului, care înțelege tot mai bine relațiile dintre oamenii din orășel, dar și din familia Rynei. Familia este una disfuncțională, dar pare totuși solidă, în ciuda apucăturilor lui Vasile Biriș, tatăl Rynei (Valentin Popescu), care este destul de imprevizibil, evoluând de la comportament abuziv și uneori violent în stare de beție la unele momente în care pare să-și aducă aminte care sunt responsabilitățile sale de tată și cap de familie, în stare de trezie. Prima ruptură, total neașteptată, este plecarea mamei Rynei (Aura Călărașu), care până atunci păruse docilă și total supusă soțului, de unde rezultă și șocul aferent, pe care-l suferă și spectatorul, alături de Ryna. 

Ryna reușește cu greu să-și astâmpere setea de viață, cochetând cu poștașul, fotografiind peisajele din deltă, asociindu-se cu doctorandul francez cu care experimentează și un sărut, fugind la târg, ferindu-se mereu de tatăl ei, care în cele din urmă află de această ultimă escapadă de la poștașul gelos și se răzbună în chip monstruos pe fata lui, rezolvând totodată și o problemă de business care îl măcina de ceva vreme și care a părut mai importantă decât propria sa familie. 

Singurul sprijin (tardiv, dar parțial salvator) al Rynei vine din partea bunicului său, tataie (Nicolae Praida), care, deși oarecum senil, este cumva singurul personaj masculin pozitiv din toată această poveste tristă și frustrantă, alături de medic. Așa cum tatăl Rynei se răzbună pe fata lui, și producătorii filmului se răzbună în mod sadic pe spectatorii care în mod natural suferă și ei alături de Ryna. Cred că, la câte fire narative s-au deschis în acest film, se putea găsi o variantă mai bună de final.

Un plus care merită subliniat este cinematografia lui Marius Panduru. Cadrele din Deltă, de la mare, de pe plajă și din Sulina sunt minunate, ele rezonează cu personalitatea personajului principal și cu sentimentele acestuia, și mi-au reamintit (cu plăcere și drag) de frumusețea acestui colț de țară.

Ar mai fi de spus și că filmul este de fapt o co-producție elvețiano-română, fiind totodată primul lung-metraj din cariera regizoarei Ruxandra Zenide, stabilită la Geneva, dar născută în România.

Italo Calvino - Baronul din copaci

Italo Calvino, Străbunii noștri (Cavalerul inexistent. Vicontele tăiat în două. Baronul din copaci), Edit. Univers, București, 1974, 360 pag, cuvânt înainte și traducere de Despina Mladoveanu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Italo Calvino, Il barone rampante, Einaudi, I Coralli (nr. 79), Torino, 1957, 288 pag.

Premiul Viareggio pentru literatură (1957).

Goodreads: 4,02/5; Amazon: 4,5/5; Barnes&Noble: 3,5/5.

Baronul din copaci este una dintre cele mai greu de găsit cărți la noi, și asta deoarece, pe de o parte, este foarte căutată, fiind deseori inclusă pe lista de lecturi obligatorii la gimnaziu, și, pe de altă parte, deoarece n-a mai fost publicată de foarte mult timp, mai exact din 1999. Deci, în secolul 21 nicio editură din România nu și-a pus problema reeditării și publicării acestui roman al lui Italo Calvino, în ciuda faptului că acesta a devenit o lucrare de referință în literatura mondială. În România, pentru prima dată cartea a fost publicată la Editura Tineretului în 1967, apoi în 1974 împreună cu Cavalerul inexistent și Vicontele tăiat în două, într-o serie pe care însuși Italo Calvino a denumit-o I nostri antenati, tradusă la noi ca Străbunii noștri, la Editura Univers (într-o ordine schimbată a romanelor față de varianta originală și într-un singur volum), iar în 1999 a apărut ultima ediție, tot la Editura Univers, practic o reeditare a celor trei romane din Străbunii noștri, însă de data aceasta fiecare a apărut separat. Întrucât oamenii caută disperați varianta în care Baronul din copaci a fost publicată separat, edițiile din 1967 și 1999 sunt aproape de negăsit, sau se găsesc la prețuri exorbitante; astfel că am apelat la Străbunii noștri, care include și Baronul din copaci, și se găsește mult mai ușor și la un preț rezonabil. Pe net se găsește și o variantă în format pdf a ediției din 1999, care este însă practic aceeași cu cea din 1974, apărând la aceeași editură (Univers) și având și același traducător (Despina Mladoveanu).

Romanul este unul interesant, captivant pe alocuri, o poveste fantastică a unui băiat de 12 ani, Cosimo Piovasco di Rondò, fiul unui baron, care se răzvrătește împotriva obligației de a mânca melci la masă și se cațără într-un copac din grădina familiei, după care se încăpățânează să ducă o viață strict arboreală, fără a mai coborî vreodată din copaci. Povestea este relatată în stilul propriu al lui Italo Calvino, apropiat de realismul magic al unor scriitori precum Jorge Luis Borges sau Gabriel García Márquez, și pare verosimilă din anumite puncte de vedere; autorul se străduiește să-i ofere permanent o aură de plauzibilitate. Naratorul este Biagio, fratele mai mic al lui Cosimo, mult mai cuminte și mai așezat, și care istorisește toate aceste întâmplări dintr-o perspectivă aproape omniscientă, cu mult după ce majoritatea personajelor au părăsit această lume, ceea ce le conferă un statut aparte, de personaje de legendă. De altfel, Biagio permanent anticipează anumite întâmplări, creând în rândul cititorilor un anumit orizont de așteptare, reducând șocul sau impactul unor evenimente și sporind credibilitatea relatărilor.

Multe aspecte sunt prezentate aproape în manieră științifică. Cartea debutează chiar cu o dată exactă: 15 iunie 1767, ziua în care Cosimo și-a luat ”zborul” în copaci, ceea ce fixează destul de clar data nașterii sale în 1754 sau 1755 (deoarece avea 12 ani la momentul respectiv), iar data morții în 1819 sau 1820 (când avea 65 de ani). Această îndepărtare în timp (față de prezent) face ca povestea să pară și mai plauzibilă, mai ales că se presupune că potențialii cititori nu sunt foarte familiarizați cu realitățile din Italia (mai exact Liguria) din a doua jumătate a secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea. Acțiunea se petrece cu precădere în orășelul (fictiv) Ombrosa, port la Marea Mediterană, și în apropierea acestuia, iar cea mai lungă călătorie întreprinsă de Cosimo a fost până în orășelul vecin (la fel de fictiv), Olivabassa, unde se întâlnește cu nobilii spanioli, obligați să trăiască în copaci, și în rândul cărora își găsește prima dragoste, Ursula. 

Am crezut până aproape de final că dragostea, dintre toate sentimentele umane, va fi cea care-l va determina la un moment dat pe Cosimo să revină ”cu picioarele pe pământ”. Acolo unde au dat greș părinții, frații, prietenii, ceilalți membri ai familiei sau ai comunității, ar fi putut reuși Ursula sau Viola. M-am înșelat. Cartea începe într-un registru destul de vesel, și la început Cosimo este ca un fel de Robinson Crusoe, care se adaptează din mers la noua sa lume, învățând să trăiască în copaci, să doarmă în anumite locuri, să vâneze, să se spele, să-și facă nevoile, să se deplaseze pe distanțe tot mai lungi fără să coboare deloc pe pământ. Printre primele sale aventuri se numără și cea din grădina vecinilor și rivalilor familiei sale, marchizii de Ondariva, unde o întâlnește pe Viola, o fetiță foarte simandicoasă, care va deveni mai târziu cea mai mare dragoste a lui Cosimo. Deși tonalitatea cărții este pozitivă în prima sa parte, despărțirea dintre Cosimo și Viola transformă povestea într-una cu accente mai degrabă dramatice, chiar tragice, pentru că niciunul din cei doi nu-și mai revine vreodată cu adevărat după ce se despart. Viața lui Cosimo, deși aproape la fel de aventuroasă ca și înainte, pare că nu mai merită să fie cu adevărat trăită. Cititorul rămâne cu un gust amar, care va persista până la ultima pagină. Protagonistul devine tot mai izolat de societate, se sugerează chiar că ar fi înnebunit, iar moartea cu totul neobișnuită vine să finalizeze un proces de declin ontologic și psihologic, care probabil oricum ar fi apărut odată cu înaintarea în vârstă, dar care a fost influențat și de această despărțire.

Dintr-o anumită perspectivă, iubirea și conflictul dintre Cosimo și Viola reflectă de fapt relațiile dintre principalele curente de gândire ale epocii. Cosimo întruchipează rațiunea specifică iluminismului; toată viața lui a fost un adept al rațiunii (în ciuda gestului irațional de a se urca în copaci), al progresului științific, al enciclopediștilor francezi cu care întreține o serioasă corespondență, al Revoluției franceze, pe care încearcă să o reproducă la Ombrosa. Viola, pe de altă parte, este exponenta romantismului, viața ei este condusă de sentimente, de emoții, și își dorește ca partenerii ei (sau candidații la acest statut) să fie mereu îndrăgostiți, să fie dispuși să facă orice sacrificii, să își dovedească prin fapte mai mult sau mai puțin mărețe și prin gesturi cât mai teatrale dragostea. Emoțiile de moment dictează și faptele, nu rațiunea; de aici și separarea complet irațională a celor doi protagoniști. Diferența dintre cei doi este simbolizată și de tipul de vegetație care predomină în grădinile celor două familii. În vreme ce în grădina familiei di Rondò se găsesc doar arbori obișnuiți, la fel ca peste tot pe coasta ligurică și în pădurile din împrejurimi, sugerând ancorarea în realitate și tradiție, grădina marchizilor d'Ondariva se caracterizează prin prezența arborilor exotici și ornamentali, aduși din diverse locuri din lume, o asociere evidentă cu mișcarea romantică. La final, lumea lui Cosimo dispare: pădurile din jur sunt defrișate, chiar și copacii din grădina familiei sunt înlocuiți; în schimb, peste tot apar acești arbori exotici și ornamentali, care inițial existau doar în grădina familiei d'Ondariva, și care, în momentul în care Biagio termină de povestit, acopereau tot litoralul, sugerând triumful romantismului asupra iluminismului, tradiționalismului și raționalității.

Cartea poate fi citită în mai multe chei de interpretare, în funcție și de vârsta cititorului. Copiii vor fi cu adevărat încântați de aventurile cu bandiți, cu hoți, și cu pirați, și vor învăța de la Cosimo cum trebuie să te descurci în orice situație, oricât de dificilă ar fi aceasta, și cum să fii bun și generos cu cei din jurul tău, să ajuți comunitatea, chiar și dintr-o postură atât de delicată precum cea în care a fost Cosimo. Baronul din copaci este și un bildungsroman, pentru că cititorul are ocazia să remarce felul cu totul extraordinar în care Cosimo își croiește propria sa soartă, independent de voința părinților sau a celorlalți membri ai familiei, se maturizează și devine un adult responsabil, iubit și respectat în propria sa comunitate, dar și în lume, unde i s-a dus vestea. El ajută de multe ori și oameni sărmani, dar și bandiți, precum Gian dei Brughi, cu care împărtășește pasiunea pentru lectură. Apropierea lui Cosimo față de toate categoriile sociale, dar și față de animale (domestice sau sălbatice), aruncă o lumină cu totul aparte asupra sa, subliniind caracterul său profund uman. Deși în permanent contact cu natura din care dorește să facă parte, pretinzând la un moment dat că este pasăre și ciripind uneori la fel ca păsările, Cosimo nu este de fapt izolat de societate, ci dimpotrivă, este poate singurul locuitor din Ombrosa care are o viziune de ansamblu asupra comunității, cunoscând îndeaproape pe mai toți membrii acesteia, și pe cei mai înstăriți, dar și pe cei marginalizați, inclusiv pe cei care locuiesc prin pădurile din jur, în condiții foarte grele, fapt care-i permite să înțeleagă în profunzime natura umană și realitatea de zi cu zi, în contrast cu alți membri ai aristocrației care trăiesc în ”turnul lor de fildeș”, departe de cei pe care îi stăpânesc și administrează.

Koichi Domoto - Playful (2021)

Koichi Domoto - Playful, Johnny's Entertainment, 2021.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză producătorii și compozitorii:

01. Tik Tik Tik 3:58 (Sean Alexander, Drew Ryan Scott, Yoon Woo Seok, Kim Ki-wook, Kang Myeong-sin, Hiroaki Takeuchi, Komei Kobayashi)
02. I Want Your Love 3:59 (Scott Russell Stoddart, Mark Angelico Thomson, MiNE, Ko-saku, EMI K. Lynn)
03. Time To Go 4:20 (Hiroaki Takeuchi, Andreas Stone Johansson, Steven Lee, Andreas Öberg, Fredrik Hult, Yuhki Shirai, Mika Arata)
04. Rewind 3:44 (Hiroaki Takeuchi, Kevin Charge, Ami, HIKARI)
05. V 2:45 (Naoshi Mizuta)
06. Melody 4:21 (Hiroaki Takeuchi, Andreas Stone Johansson, Ryo Saito, Komei Kobayashi)
07. Mutual 3:57 (Hiroaki Takeuchi, Albin Nordqvist, Marcus Lindberg, Yuhki Shirai, Mika Arata)
08. Day By Day 3:38 (Ko-saku, Figge Boström, Pontus Söderqvist, Susumu Kawaguchi, Lars Säfsund, MiNE)
09. Animal 3:32 (Hiroaki Takeuchi, Didrik Thott, Sebastian Thott, J-Son, MiNE)
10. Foxy Dominator 4:24 (Hiroaki Takeuchi, Ami, Benny Jansson, Kevin Borg, Thomas G:son, EMI K. Lynn)
11. Back To You 4:41 (Ko-saku, Christofer Erixon, Josef Melin, Komei Kobayashi)
12. Way To Dark 4:00 (Kohei Dojima, Shinya Saito)
13. Loving You Slowly 4:31 (Christopher Semelius, Tony Ferrari, Susumi Kawaguchi, Ko-saku, Yoji Kubota)

Amazon.co.jp: 4,8/5.

 

Koichi Domoto este un artist japonez, foarte cunoscut în țara lui, atât ca solist vocal, cât și ca show-man (în cel mai pur sens al cuvântului), actor, dar și ca parte a duetului Domoto (mai cunoscut cu vechiul nume, Kinki Kids), alături de Tsuyoshi Domoto, cu care nu este înrudit în ciuda coincidenței de nume.

A avut succes cu Kinki Kids încă din anii 1990, iar din 2000 Koichi Domoto este actorul principal și regizorul show-ului muzical SHOCK (Endless Shock din 2005), care a fost pus în scenă la Teatrul Imperial din Tokyo și care în 2021 a ajuns la peste 1800 de interpretări, depășind între timp 2000 de spectacole.

În paralel, Koichi Domoto scoate și albume solo, între care al cincilea este Playful (2021), produs la cel mai mare interval de timp față de un album precedent, mai exact 6 ani de la Spiral (2015). Toate albumele lui Koichi Domoto au un titlu format dintr-un singur cuvânt sau un acronim; ultimul album este Raise (2025). Ca și toate celelalte albume, și Playful a beneficiat de o promovare masivă în Japonia, ajungând pe locul 1 în topurile din această țară, la care a contribuit și un amplu turneu live de promovare.

Aș minți dacă aș spune că pot să-mi dau cu părerea în mod obiectiv despre valoarea muzicală a acestui album. Muzica pop nu este neapărat favorita mea, dar este atât de auzită peste tot încât aproape oricine are dreptul la o părere. Genul acesta din Japonia se numește J-pop, așa cum confratele său ceva mai cunoscut din Coreea de Sud se numește K-pop. Mărturisesc că până la PSY și Gangnam Style habar n-am avut de muzica asiatică pop și nici acum nu sunt vreun cunoscător. De altfel, acest album, Playful, este cam tot ce am auzit în materie de J-pop până acum, dar având în vedere că am o fiică obsedată de limba și cultura japoneză (inclusiv muzică), cred că mă mai așteaptă și altele.

Albumul în sine este foarte divers muzical și stilistic, chiar și liric. Deși el poate fi definit ca J-pop la modul general, cred că termenul ăsta este un fel de ”umbrelă” care acoperă o mulțime de stiluri muzicale specifice, și care se regăsesc și pe acest album. Pe românește, acest album poate fi caracterizat ca un fel de ”ghiveci” muzical cu de toate pentru toți. Predomină muzica de dans, de club, dar sunt și melodii mai ritmate, care bat spre pop-rock, și altele mai lente, care duc spre soul și R&B. Cea mai evidentă trăsătură specifică este dată de versuri, care sunt un amalgam de japoneză și engleză, într-o formă dubioasă, dar pe care am întâlnit-o la multe popoare asiatice (K-pop, India, etc). Albumul și melodiile au titlurile în engleză, dar versurile sunt parțial în japoneză. Asta, desigur, împiedică înțelegerea completă a ceea ce spune artistul, dar bucățile în engleză sunt suficiente pentru a ne face o idee. Oricum, tematica lirică este una obișnuită, totul se învârte în jurul sentimentelor de dragoste și asociate acesteia.

Prima melodie, Tik Tik Tik, este cea mai cunoscută de pe album, a fost lansată și ca single, cu un videoclip aferent. E un cântec decent, cu un refren bun, e dansabil, și cam atât. Următoarea melodie, I Want Your Love, continuă aceeași linie melodică, cu unele mici schimbări de ritm și cu un refren interesant.

Partea cea mai bună a albumului, pentru mine, este următoarea, care include melodiile de la 3 (Time to Go) la 6 (Melody). Este partea mai ritmată, în care muzica pop intră mai mult în contact cu muzica electronică și chiar pe alocuri cu muzica rock, ceea ce o face mai digerabilă (repet, pentru mine). Momentul de maxim al albumului este paradoxal melodia intitulată V, cea de-a cincea, o piesă strict instrumentală, fără voce, deci practic fără Koichi Domoto, și care este de fapt o melodie tehno-rave ce ar face mândru orice DJ de pe o scenă europeană. Unele secvențe melodice mi-au adus aminte de niște compoziții ale trupei de metal progresiv Dream Theater.

Partea a doua a albumului este ceva mai slăbuță, deși sunt unele piese decente, dansabile, altele au ruperi de ritm interesante (care te trezesc din somn) și refrene ușor de reținut și de fredonat. Cred că pe asta se și bazează Koichi Domoto: o muzică simplă, pe care orice tânăr să o poată reține și fredona. După câteva ascultări, îți rămân pe creier acordurile, de nu mai scapi de ele. Piesa Animal mi-a adus în minte o melodie asemănătoare, ca titlu măcar, Animals, a celor de la Maroon 5.

Ultima piesă, Loving You Slowly, schimbă din nou registrul, de data aceasta în sensul negativ, al diminuării ritmului până spre zero, pentru a scoate în evidență emoții și sentimente pe care artistul dorește să le exprime într-o manieră lentă. 

Este remarcabil că albumul este de fapt puternic americanizat și europenizat, dacă judecăm după compozitori și producători, în rândul cărora se observă un număr mare de americani și scandinavi (suedezi, în special). Latura japoneză se rezumă doar la interpret, alături de vasta sa echipă (vizibilă în videoclipuri și la concerte), și la unele contribuții la partea lirică, o singură melodie fiind compusă efectiv de un japonez: Way to Dark, de Kohei Dojima. În ceea ce-l privește pe Hiroaki Takeuchi, care este implicat în majoritatea cântecelor, rolul său a fost acela de producător, nu de compozitor. Și mai interesant este că însuși Koichi Domoto nu apare decât ca interpret, el neavând așadar nici o contribuție la compunerea vreunei melodii, deși el este, la rândul său, un cunoscut compozitor.

În ciuda unei vârste destul de înaintate pentru muzica pe care o propune (peste 40 de ani), Koichi Domoto rămâne încă valabil ca artist pop de succes, chiar dacă nu mai poate juca rolul de adolescent teribilist cu care s-a lansat în anii 1990. Creativitatea sa rămâne neștirbită, iar partea muzicală este întotdeauna însoțită de un bogat complex de imagini foarte bine inserate pentru a crea iluzia unui univers specific acestui artist, univers care în acest album pare inspirat parcă din Pirații din Caraibe sau ceva asemănător.