Ryna (2005)

Regizor: Ruxandra Zenide. Producători: Cătălin Mitulescu, Eric Garoyan, Xavier Ruiz.
Scenariul: Marek Epstein și Andreea Vălean.
Cu: Dorotheea Petre, Valentin Popescu, Nicolae Praida, Mathieu Rozé, Aura Călărașu.
Premiile Gopo (2007) pentru cea mai bună actriță în rol principal (Dorotheea Petre) și cea mai bună cinematografie (Marius Panduru).
Nerecomandat copiilor sub 12 ani.

IMDb: 6,9/10; Rotten Tomatoes: 59% (Popcornmeter); Letterboxd: 3/5.

Filmele românești, ca mai toate din fostele țări comuniste, au o hibă: majoritatea au un final trist, dramatic, uneori chiar tragic. Este poate o răzbunare a faptului că vreme de 40 de ani, poate chiar mai bine (1948-1989), în perioada comunistă, toate filmele trebuiau să se termine ”bine”, cu un mesaj pozitiv, din care să rezulte clar și fără echivoc că partidul veghează la bunăstarea tuturor cetățenilor. Existau și excepții, dar numai în cazul anumitor filme istorice, când eroii își dădeau viața pentru ca noi, cei din (acel) prezent, să ne bucurăm de societatea socialistă multilateral dezvoltată. Nu știu când se va termina această ”modă” a filmelor tragice la noi, dar mi-e de-a dreptul groază să mă mai uit la vreun film românesc, pentru că din start îmi imaginez cele mai negre scenarii, și nu de puține ori am dreptate. În plus, apar și clișeele, tiparele, de care deja spectatorul român s-a cam săturat. Mereu sunt scoase la lumină abuzuri oribile, politicieni corupți, și, în general, toate mizeriile, creionând astfel o societate profund bolnavă și cu neputință de vindecat. Orice astfel de film îți lasă un gust amar în gură, iar în loc de ”entertainment” ai parte de frustrare și depresie. Recunosc, ăsta e motivul pentru care tot mai rar mă uit la filme românești - avem cu toții parte de destulă frustrare în viața de zi cu zi, ca să mai culegem o doză suplimentară și după vizionarea unui astfel de film. Nu e de altfel de mirare că aceste filme nici nu au vreun succes financiar și impresia mea este că nici măcar nu își propun să aibă un astfel de succes.

Ryna se încadrează perfect în tiparul descris mai sus și e cumva păcat, pentru că este un film bine făcut, care promitea mult mai mult. Personajul principal este o adolescentă de 16 ani pe nume Ryna, senzațional interpretată de Dorotheea Petre, cu care spectatorul empatizează de la bun început. Ea este din păcate sub papucul unui tată bețiv și abuziv, care și-ar fi dorit să aibă un băiat, și care o exploatează pe Ryna, punând-o la lucru ca mecanic auto la service-ul său auto + benzinărie din Sulina (!!) și șofer de ocazie, când el e prea beat ca să mai conducă. De asemenea, în ciuda faptului că Ryna își dorește să se distreze ca orice adolescent(ă) și să arate ca o fată, tatăl insistă să o tundă zero, ceea ce face ca Ryna, fără voia ei, să arate ca Sinead O'Connor sau, dacă e să ne raportăm la filme, ca și Demi Moore în G.I. Jane. Nu am reușit să înțeleg dacă această tunsoare avea doar rolul de a o masculiniza pe Ryna în mintea tatălui ei, sau dacă, dimpotrivă, ea avea și rolul de a mai reduce potențialul interes de natură sexuală pe care Ryna îl producea asupra populației masculine din zonă. Dacă varianta a doua este cea corectă, tatăl a dat-o rău de tot în bară, pentru că Ryna, chiar și așa cheală, pare să fie suficient de atractivă pentru destul de mulți țăcăniți care apar în acest film: poștașul nătâng (Theodor Delciu), primarul corupt și pedofil (George Custură), doctorandul francez venit să cerceteze antropologia populației din Delta Dunării (Mathieu Rozé) și alții.

Filmul are un ritm lent, foarte bun, iar universul Deltei și al Sulinei invadează încetul cu încetul mintea spectatorului, care înțelege tot mai bine relațiile dintre oamenii din orășel, dar și din familia Rynei. Familia este una disfuncțională, dar pare totuși solidă, în ciuda apucăturilor lui Vasile Biriș, tatăl Rynei (Valentin Popescu), care este destul de imprevizibil, evoluând de la comportament abuziv și uneori violent în stare de beție la unele momente în care pare să-și aducă aminte care sunt responsabilitățile sale de tată și cap de familie, în stare de trezie. Prima ruptură, total neașteptată, este plecarea mamei Rynei (Aura Călărașu), care până atunci păruse docilă și total supusă soțului, de unde rezultă și șocul aferent, pe care-l suferă și spectatorul, alături de Ryna. 

Ryna reușește cu greu să-și astâmpere setea de viață, cochetând cu poștașul, fotografiind peisajele din deltă, asociindu-se cu doctorandul francez cu care experimentează și un sărut, fugind la târg, ferindu-se mereu de tatăl ei, care în cele din urmă află de această ultimă escapadă de la poștașul gelos și se răzbună în chip monstruos pe fata lui, rezolvând totodată și o problemă de business care îl măcina de ceva vreme și care a părut mai importantă decât propria sa familie. 

Singurul sprijin (tardiv, dar parțial salvator) al Rynei vine din partea bunicului său, tataie (Nicolae Praida), care, deși oarecum senil, este cumva singurul personaj masculin pozitiv din toată această poveste tristă și frustrantă, alături de medic. Așa cum tatăl Rynei se răzbună pe fata lui, și producătorii filmului se răzbună în mod sadic pe spectatorii care în mod natural suferă și ei alături de Ryna. Cred că, la câte fire narative s-au deschis în acest film, se putea găsi o variantă mai bună de final.

Un plus care merită subliniat este cinematografia lui Marius Panduru. Cadrele din Deltă, de la mare, de pe plajă și din Sulina sunt minunate, ele rezonează cu personalitatea personajului principal și cu sentimentele acestuia, și mi-au reamintit (cu plăcere și drag) de frumusețea acestui colț de țară.

Ar mai fi de spus și că filmul este de fapt o co-producție elvețiano-română, fiind totodată primul lung-metraj din cariera regizoarei Ruxandra Zenide, stabilită la Geneva, dar născută în România.