Viața lui Lazarillo de Tormes

Viața lui Lazarillo de Tormes, Edit. Junimea, Iași, 1999, 84 pag., traducere, prefață și note de Irina Ilegitim (este ediția pe care am citit-o).

Ediția ”originală” (cea mai veche): La vida de Lazarillo de Tormes y de sus fortunas y adversidades, Juan de Juntas, Burgos, 1554. În același an au apărut ediții la Alcala (Salcedo), Medina del Campo (Hnos. del Canto) și Anvers (Martín Nucio). Totuși, niciuna din aceste ediții nu este cu adevărat cea originală, care probabil este mai timpurie și s-a pierdut.

Goodreads: 3,52/5; Amazon: 4,5/5.

 

Viața lui Lazarillo de Tormes este primul ”roman” picaresc și, după cum spun unii, primul ”roman” din istoria modernă a literaturii, ceea ce îi oferă o importanță cu totul aparte. Dacă este sau nu un roman, este discutabil după părerea mea, oricum există specialiști care să se pronunțe în această privință, eu aș sublinia doar faptul că, din perspectiva lungimii textului, de sub 100 de pagini, s-ar încadra mai degrabă la categoria ”nuvelă” decât la cea de ”roman”. Dincolo de importanța sa reală pentru istoria literaturii, această carte se poate citi foarte ușor, este destul de interesantă și comică, o lectură cu iz educațional și moral care încă rămâne în picioare din aceste perspective, deși au trecut aproape 500 de ani de la publicarea sa.

 

Apropo de publicare, ediția originală, așa cum am subliniat mai sus, nu se cunoaște. De altfel, nici autorul. În ambele direcții s-au făcut tot felul de studii, de speculații, mai mult sau mai puțin științifice, nu cred că e cazul să le reluăm aici. Este cert că prima ediție a cărții este anterioară anului 1554, de când se păstrează actualele ediții de la Burgos, Alcala, Medina del Campo și Anvers. Probabil cartea a apărut inițial cu un tiraj redus, a avut succes și a fost reeditată de mai multe edituri cu tiraje mult mai mari, care să satisfacă cererea, care a crescut de la un nivel strict național, adică spaniol (inițial), la unul internațional, cartea fiind tradusă în următorii ani în mai multe limbi de circulație internațională, în principal pe baza ediției din Anvers. În ceea ce privește autorul, el nu este cunoscut nici azi, deși apar mereu specialiști care afirmă (în contradictoriu cu alții) că au găsit dovezi de necontestat că x sau y este autorul. Probabil nu se va ști niciodată sau, cine știe, se va ajunge cândva la un consens în lumea literară, pe baza unor dovezi care să fie cu adevărat clare. La momentul apariției cărții, cititorii de atunci (cel puțin unii dintre ei) au luat de bună ideea că însuși Lazarillo de Tormes este autorul, deoarece cartea este scrisă la persoana întâi, de către o persoană aparent reală care își povestește propria viață. Chiar și azi mai sunt unii cititori care cad în această capcană, intenționată, a autorului. În realitate, Lazarillo de Tormes este aproape sigur un personaj fictiv. Chiar dacă, ipotetic, el ar fi existat și chiar ar fi trăit toate întâmplările descrise în carte, este imposibil ca el să fi și scris cartea, deoarece provenea dintr-o familie săracă, era analfabet, deci n-ar fi știut să scrie, și chiar dacă ar fi dictat sau ar fi povestit cuiva toate aceste întâmplări, este greu de crezut că ar fi avut capacitatea intelectuală de a folosi toate mijloacele literare pe care le vedem în carte, și care, în mod firesc, nu pot aparține decât unei persoane educate, și, mai mult decât atât, înzestrate cu un simț literar (și totodată al umorului) cu mult peste autori consacrați ai acelui timp. Este așadar destul de clar că autorul nu este chiar oricine, ci un adevărat scriitor de la jumătatea secolului al XVI-lea.

 

Faptul că autorul a preferat să rămână anonim este de înțeles în contextul epocii de care aminteam. La puțin timp după apariție, cartea a fost interzisă de Inchiziția spaniolă și, dacă autorul ar fi fost cunoscut, probabil că acesta ar fi avut mult de suferit. Ulterior, Inchiziția a admis publicarea unei ediții cenzurate, iar această ediție a fost singura admisă în Spania până în secolul al XIX-lea. Abia pe la jumătatea secolului al XIX-lea au început să reapară ediții complete, necenzurate, ale lui Lazarillo.

 

Cauza este foarte simplă: cartea face mișto de mai multe personaje, pe care le caracterizează negativ, dintre care cel puțin trei aparțin Bisericii Catolice: preotul din capitolul al doilea, vânzătorul de indulgențe din capitolul al cincilea și protopopul din capitolul al șaptelea (ultimul). Ar mai fi și călugărul din capitolul al patrulea, dar acel capitol este foarte-foarte scurt. Deci, aproximativ jumătate din carte este ”dedicată” mizeriilor comise de reprezentanții Bisericii. Evident că acest fapt era inacceptabil pentru Biserica din Spania în secolul al XVI-lea, dar și pentru Biserica Catolică în general, mai ales că în acea epocă tocmai se nășteau (sau deja se dezvoltau) curentele protestante / reformatoare în cadrul său. Aceste capitole, interpretate ca atacuri la adresa Bisericii Catolice, au condus și la ideea că autorul ar fi non-catolic (posibil evreu sau musulman convertit forțat la sfârșitul secolului al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea). Pe de altă parte, detaliile foarte sugestive și realiste oferite în aceste capitole ar indica, dimpotrivă, că autorul este un bun cunoscător al practicilor Bisericii Catolice și, deci, ar fi un membru al acesteia (preot, călugăr, episcop, etc).

 

Lazarillo este diminutivul lui Lázaro, care este numele real al personajului. Este ca și cum ai spune Ionuț, în loc de Ion. Diminutivul sugerează că este vorba de un copil. Și, într-adevăr, cea mai mare parte a ”acțiunii” se desfășoară când Lázaro este copil, deci diminutivul Lazarillo se potrivește. Mai mult, rolul diminutivului este și acela de a crea din start o relație de simpatie între cititor și personaj, care de altfel funcționează foarte bine. Cartea îmi aduce oarecum aminte de Amintiri din copilărie a lui Ion Creangă, în care, la fel, autorul ajuns la vârsta maturității, povestește de trăznăile făcute în timpul copilăriei și se bazează, la fel, pe tot felul de ”episoade”. Diferența este că, aici, soarta lui Lazarillo este mai tragică, iar trăznăile sale rezultă din lupta pentru supraviețuire atunci când era în slujba unor oameni maturi, care îl tratează iresponsabil. Asistăm, totodată, la o maturizare forțată a lui Lazarillo, care trece repede de la inocență și naivitate (vizibile doar la începutul primului capitol) la o tot mai necesară adaptare la greutățile vieții, personificate de stăpânii săi mojici, care-l obligă să comită tot felul de fapte teoretic reprobabile, dar în mare parte justificate în contextul dat.

 

Principala problemă cu care se confruntă Lazarillo, pe parcursul întregii sale vieți de copil și adolescent, poate chiar și la maturitate, este foamea. Fiecare capitol prezintă diverse strategii ale lui Lazarillo de a obține un minim de mâncare de la stăpânii săi care nu-i asigură nici măcar strictul necesar pentru supraviețuire. Primul capitol, cel în care Lazarillo este ”angajat” drept călăuză a unui orb cerșetor, este cel mai reușit din punct de vedere literar. Lazarillo este abuzat de către orb, nu primește suficientă mâncare, și în cele din urmă se răzbună. Cu toate acestea, următorul său stăpân, un popă, este și mai avar, și practic nu-i dă aproape deloc de mâncare lui Lazarillo, care este pe punctul să moară de foame, și la un moment dat chiar își dorește să moară, până când găsește o metodă de a șterpeli puțină mâncare de la stăpânul său. În cele din urmă este prins și aspru pedepsit. Următorul său stăpân este un scutier, iar aici situația se inversează de-a dreptul: Lazarillo este cel care asigură, prin cerșit, mâncarea, atât pentru el, cât și pentru stăpânul său, sărac lipit, având drept singură avere ”onoarea”, de care autorul face mișto.

 

Următoarele capitole sunt mai scurte, iar autorul trece uneori foarte rapid peste anumite perioade, în care Lazarillo este în slujba altor ”personaje”; ceva mai lung este capitolul dedicat vânzătorului de indulgențe. Ultimul capitol este poate cel mai semnificativ din întreaga carte, deoarece Lazarillo a ajuns la maturitate și la un statut pe care el îl consideră unul la care a aspirat: cel de ”crainic”, ”în plină bunăstare”. Contează aparent mai puțin faptul că s-a căsătorit cu o slujnică a unui protopop, foarte probabil amanta acelui protopop, fapt pe care Lazarillo îl trece în cele din urmă cu vederea, deoarece preferă să aibă ce mânca decât să fie un om virtuos.

 

La noi, cartea se găsește foarte greu. Am avut noroc că la bibliotecă această carte este disponibilă (în varianta tradusă de Irina Ilegitim, menționată mai sus), căci altfel pe la librării sau anticariate este aproape imposibil de găsit în limba română. Pentru cei care știu spaniolă, pe internet se găsesc mai multe variante în această limbă. Mărturisesc că am încercat să citesc și în spaniolă, fiind (cred eu) un bun cunoscător al acestei limbi, dar vocabularul de secolul al XVI-lea pune unele probleme chiar și vorbitorilor nativi, așa că în cele din urmă m-am mulțumit cu varianta în limba română.

 

Cartea se adresează cititorilor de orice vârstă. 

Italo Calvino - Baronul din copaci

Italo Calvino, Străbunii noștri (Cavalerul inexistent. Vicontele tăiat în două. Baronul din copaci), Edit. Univers, București, 1974, 360 pag, cuvânt înainte și traducere de Despina Mladoveanu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Italo Calvino, Il barone rampante, Einaudi, I Coralli (nr. 79), Torino, 1957, 288 pag.

Premiul Viareggio pentru literatură (1957).

Goodreads: 4,02/5; Amazon: 4,5/5; Barnes&Noble: 3,5/5.

Baronul din copaci este una dintre cele mai greu de găsit cărți la noi, și asta deoarece, pe de o parte, este foarte căutată, fiind deseori inclusă pe lista de lecturi obligatorii la gimnaziu, și, pe de altă parte, deoarece n-a mai fost publicată de foarte mult timp, mai exact din 1999. Deci, în secolul 21 nicio editură din România nu și-a pus problema reeditării și publicării acestui roman al lui Italo Calvino, în ciuda faptului că acesta a devenit o lucrare de referință în literatura mondială. În România, pentru prima dată cartea a fost publicată la Editura Tineretului în 1967, apoi în 1974 împreună cu Cavalerul inexistent și Vicontele tăiat în două, într-o serie pe care însuși Italo Calvino a denumit-o I nostri antenati, tradusă la noi ca Străbunii noștri, la Editura Univers (într-o ordine schimbată a romanelor față de varianta originală și într-un singur volum), iar în 1999 a apărut ultima ediție, tot la Editura Univers, practic o reeditare a celor trei romane din Străbunii noștri, însă de data aceasta fiecare a apărut separat. Întrucât oamenii caută disperați varianta în care Baronul din copaci a fost publicată separat, edițiile din 1967 și 1999 sunt aproape de negăsit, sau se găsesc la prețuri exorbitante; astfel că am apelat la Străbunii noștri, care include și Baronul din copaci, și se găsește mult mai ușor și la un preț rezonabil. Pe net se găsește și o variantă în format pdf a ediției din 1999, care este însă practic aceeași cu cea din 1974, apărând la aceeași editură (Univers) și având și același traducător (Despina Mladoveanu).

Romanul este unul interesant, captivant pe alocuri, o poveste fantastică a unui băiat de 12 ani, Cosimo Piovasco di Rondò, fiul unui baron, care se răzvrătește împotriva obligației de a mânca melci la masă și se cațără într-un copac din grădina familiei, după care se încăpățânează să ducă o viață strict arboreală, fără a mai coborî vreodată din copaci. Povestea este relatată în stilul propriu al lui Italo Calvino, apropiat de realismul magic al unor scriitori precum Jorge Luis Borges sau Gabriel García Márquez, și pare verosimilă din anumite puncte de vedere; autorul se străduiește să-i ofere permanent o aură de plauzibilitate. Naratorul este Biagio, fratele mai mic al lui Cosimo, mult mai cuminte și mai așezat, și care istorisește toate aceste întâmplări dintr-o perspectivă aproape omniscientă, cu mult după ce majoritatea personajelor au părăsit această lume, ceea ce le conferă un statut aparte, de personaje de legendă. De altfel, Biagio permanent anticipează anumite întâmplări, creând în rândul cititorilor un anumit orizont de așteptare, reducând șocul sau impactul unor evenimente și sporind credibilitatea relatărilor.

Multe aspecte sunt prezentate aproape în manieră științifică. Cartea debutează chiar cu o dată exactă: 15 iunie 1767, ziua în care Cosimo și-a luat ”zborul” în copaci, ceea ce fixează destul de clar data nașterii sale în 1754 sau 1755 (deoarece avea 12 ani la momentul respectiv), iar data morții în 1819 sau 1820 (când avea 65 de ani). Această îndepărtare în timp (față de prezent) face ca povestea să pară și mai plauzibilă, mai ales că se presupune că potențialii cititori nu sunt foarte familiarizați cu realitățile din Italia (mai exact Liguria) din a doua jumătate a secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea. Acțiunea se petrece cu precădere în orășelul (fictiv) Ombrosa, port la Marea Mediterană, și în apropierea acestuia, iar cea mai lungă călătorie întreprinsă de Cosimo a fost până în orășelul vecin (la fel de fictiv), Olivabassa, unde se întâlnește cu nobilii spanioli, obligați să trăiască în copaci, și în rândul cărora își găsește prima dragoste, Ursula. 

Am crezut până aproape de final că dragostea, dintre toate sentimentele umane, va fi cea care-l va determina la un moment dat pe Cosimo să revină ”cu picioarele pe pământ”. Acolo unde au dat greș părinții, frații, prietenii, ceilalți membri ai familiei sau ai comunității, ar fi putut reuși Ursula sau Viola. M-am înșelat. Cartea începe într-un registru destul de vesel, și la început Cosimo este ca un fel de Robinson Crusoe, care se adaptează din mers la noua sa lume, învățând să trăiască în copaci, să doarmă în anumite locuri, să vâneze, să se spele, să-și facă nevoile, să se deplaseze pe distanțe tot mai lungi fără să coboare deloc pe pământ. Printre primele sale aventuri se numără și cea din grădina vecinilor și rivalilor familiei sale, marchizii de Ondariva, unde o întâlnește pe Viola, o fetiță foarte simandicoasă, care va deveni mai târziu cea mai mare dragoste a lui Cosimo. Deși tonalitatea cărții este pozitivă în prima sa parte, despărțirea dintre Cosimo și Viola transformă povestea într-una cu accente mai degrabă dramatice, chiar tragice, pentru că niciunul din cei doi nu-și mai revine vreodată cu adevărat după ce se despart. Viața lui Cosimo, deși aproape la fel de aventuroasă ca și înainte, pare că nu mai merită să fie cu adevărat trăită. Cititorul rămâne cu un gust amar, care va persista până la ultima pagină. Protagonistul devine tot mai izolat de societate, se sugerează chiar că ar fi înnebunit, iar moartea cu totul neobișnuită vine să finalizeze un proces de declin ontologic și psihologic, care probabil oricum ar fi apărut odată cu înaintarea în vârstă, dar care a fost influențat și de această despărțire.

Dintr-o anumită perspectivă, iubirea și conflictul dintre Cosimo și Viola reflectă de fapt relațiile dintre principalele curente de gândire ale epocii. Cosimo întruchipează rațiunea specifică iluminismului; toată viața lui a fost un adept al rațiunii (în ciuda gestului irațional de a se urca în copaci), al progresului științific, al enciclopediștilor francezi cu care întreține o serioasă corespondență, al Revoluției franceze, pe care încearcă să o reproducă la Ombrosa. Viola, pe de altă parte, este exponenta romantismului, viața ei este condusă de sentimente, de emoții, și își dorește ca partenerii ei (sau candidații la acest statut) să fie mereu îndrăgostiți, să fie dispuși să facă orice sacrificii, să își dovedească prin fapte mai mult sau mai puțin mărețe și prin gesturi cât mai teatrale dragostea. Emoțiile de moment dictează și faptele, nu rațiunea; de aici și separarea complet irațională a celor doi protagoniști. Diferența dintre cei doi este simbolizată și de tipul de vegetație care predomină în grădinile celor două familii. În vreme ce în grădina familiei di Rondò se găsesc doar arbori obișnuiți, la fel ca peste tot pe coasta ligurică și în pădurile din împrejurimi, sugerând ancorarea în realitate și tradiție, grădina marchizilor d'Ondariva se caracterizează prin prezența arborilor exotici și ornamentali, aduși din diverse locuri din lume, o asociere evidentă cu mișcarea romantică. La final, lumea lui Cosimo dispare: pădurile din jur sunt defrișate, chiar și copacii din grădina familiei sunt înlocuiți; în schimb, peste tot apar acești arbori exotici și ornamentali, care inițial existau doar în grădina familiei d'Ondariva, și care, în momentul în care Biagio termină de povestit, acopereau tot litoralul, sugerând triumful romantismului asupra iluminismului, tradiționalismului și raționalității.

Cartea poate fi citită în mai multe chei de interpretare, în funcție și de vârsta cititorului. Copiii vor fi cu adevărat încântați de aventurile cu bandiți, cu hoți, și cu pirați, și vor învăța de la Cosimo cum trebuie să te descurci în orice situație, oricât de dificilă ar fi aceasta, și cum să fii bun și generos cu cei din jurul tău, să ajuți comunitatea, chiar și dintr-o postură atât de delicată precum cea în care a fost Cosimo. Baronul din copaci este și un bildungsroman, pentru că cititorul are ocazia să remarce felul cu totul extraordinar în care Cosimo își croiește propria sa soartă, independent de voința părinților sau a celorlalți membri ai familiei, se maturizează și devine un adult responsabil, iubit și respectat în propria sa comunitate, dar și în lume, unde i s-a dus vestea. El ajută de multe ori și oameni sărmani, dar și bandiți, precum Gian dei Brughi, cu care împărtășește pasiunea pentru lectură. Apropierea lui Cosimo față de toate categoriile sociale, dar și față de animale (domestice sau sălbatice), aruncă o lumină cu totul aparte asupra sa, subliniind caracterul său profund uman. Deși în permanent contact cu natura din care dorește să facă parte, pretinzând la un moment dat că este pasăre și ciripind uneori la fel ca păsările, Cosimo nu este de fapt izolat de societate, ci dimpotrivă, este poate singurul locuitor din Ombrosa care are o viziune de ansamblu asupra comunității, cunoscând îndeaproape pe mai toți membrii acesteia, și pe cei mai înstăriți, dar și pe cei marginalizați, inclusiv pe cei care locuiesc prin pădurile din jur, în condiții foarte grele, fapt care-i permite să înțeleagă în profunzime natura umană și realitatea de zi cu zi, în contrast cu alți membri ai aristocrației care trăiesc în ”turnul lor de fildeș”, departe de cei pe care îi stăpânesc și administrează.

Tennessee Williams - Menajeria de sticlă

Tennessee Williams, Teatru. Orfeu în infern (în românește de Mihnea Gheorghiu). Menajeria de sticlă (în românește de Anda Boldur). Camino real (în românește de Dana Crivăț), Editura Univers, București, 1978, 264 pag., cuvînt înainte de Mihnea Gheorghiu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Tennessee Williams, The Glass Menagerie, Random House, New York, 1945, 124 pag. Piesa de teatru s-a jucat însă încă din 1944.

Premiul Cercului Criticilor de Teatru din New York pentru cea mai bună piesă americană de teatru (1945). 

Goodreads: 3,74/5; Amazon: 4,6/5; Barnes & Noble: 3,7/5.

Dramaturgia americană a avut trei reprezentanți de seamă în secolul trecut: Eugene O'Neill, Arthur Miller și Tennessee Williams. Dintre aceștia, Tennessee Williams este poate cel mai puțin cunoscut la noi, piesele sale fiind rareori jucate și nu toate au fost publicate. Pe la mijlocul anilor 2010, editura Art a publicat însă într-o ”serie de autor” majoritatea pieselor sale reprezentative de teatru, în volume cuprinzând de obicei câte trei piese, preluând probabil obiceiul Editurii Univers care, în plină epocă ”de aur”, a publicat un volum de Teatru al lui Tennessee Williams, pe care de altfel l-am și parcurs. Nu este chiar de mirare că autoritățile comuniste au fost de acord cu publicarea, deoarece aceste drame reprezintă în esență o critică aspră a societății americane.

Menajeria de sticlă este de altfel piesa de teatru cu care Tennessee Williams s-a lansat, cea care l-a făcut celebru, deși nu a fost chiar prima sa creație literară. Jucată încă din 1944 la Chicago, a fost apreciată de criticii Ashton Stevens și Claudia Cassidy, cu ajutorul cărora a ieșit din anonimat; din 1945, piesa s-a jucat pe Broadway, iar în același an a fost și publicat textul (prima variantă, așa-numita Reading Edition), și a primit Premiul Cercului Criticilor de Teatru din New York.

Este ciudat, poate paradoxal, cum o astfel de piesă tristă a putut să aibă un asemenea succes de piață într-o perioadă încărcată de optimism, cum a fost cea de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și imediat după acesta. Se pare însă că publicul american a fost mai receptiv la drame în această epocă, având în vedere că și alte piese de teatru asemănătoare, precum Un tramvai numit dorință (1947) a aceluiași Tennessee Williams sau Moartea unui comis-voiajor (1949) a lui Arthur Miller au avut de asemenea un impact semnificativ pe scena americană, ulterior și pe cea globală.

Menajeria de sticlă este cea mai autobiografică dintre toate creațiile lui Tennessee Williams, și se bazează în mare măsură pe o povestire, Portrait of a Girl in Glass (Portretul unei fete în sticlă), scrisă între 1941 și 1943, dar care n-a fost publicată decât în 1948 într-o colecție de povestiri. Această povestire a stat și la baza unui scenariu de film, The Gentleman Caller (Pețitorul), pe care Tennessee Williams l-a înaintat în 1943 către Hollywood, dar care nu s-a materializat.

Piesa îl are ca narator pe Tom, un personaj care îl reprezintă chiar pe autor (numele real al lui Tennessee Williams a fost Thomas Williams), și care povestește întâmplări de mai demult, trecute prin propriul său filtru, subiectiv. De la bun început, cititorul (spectatorul) este avertizat că s-ar putea ca aceste întâmplări să nu se fi petrecut tocmai așa. Întreaga piesă nu este altceva decât un lung flashback al lui Tom, privind câteva evenimente marcante din viața familiei sale, care se desfășoară (destul de claustrofobic) în apartamentul din St. Louis unde aceștia locuiau, într-o perioadă dificilă, în anul 1937. Piesa nu are decât două acte și șapte scene (cinci în primul act și două în al doilea act). Ca și text, acoperă doar 67 de pagini din cartea Teatru publicată la Editura Univers.

Familia lui Tom include de altfel destul de puține persoane: pe mama sa, Amanda Wingfield, și pe sora sa, puțin mai mare, Laura. Soțul Amandei și tatăl Laurei și al lui Tom, menționat de mai multe ori, i-a abandonat. Întreținerea familiei a căzut în principal în sarcina lui Tom.

Mama, Amanda Wingfield, trăiește în trecut și, ca și mulți dintre noi, într-o realitate virtuală și chiar paralelă, la fel ca și Willy Loman, eroul din Moartea unui comis-voiajor. Ea vorbește deseori de virtuțile sale din tinerețe, se laudă cu numeroșii săi pețitori; totuși, nu se poate să nu ne întrebăm cum s-a întâmplat ca, din atâția pețitori grozavi, ea l-a ales (?) tocmai pe idiotul care și-a părăsit familia. De asemenea, Amanda are o părere mult prea bună despre copiii ei, cum au în general cam toate mamele despre copiii lor, și le fixează acestora obiective foarte înalte, dificil, dacă nu imposibil de atins. Este nemulțumită de Tom, deși acesta are, de bine, de rău, un loc de muncă, și-l cicălește constant. Tom stă cât mai puțin pe-acasă, pentru a scăpa de cicălelile mamei, și se refugiază în lumea filmelor și a alcoolului.

Eroina dramei este însă Laura Wingfield. Foarte frumoasă, dar cu o mică ”infirmitate” fizică (despre care nu se oferă prea multe detalii, așa că ne putem închipui orice), exagerat de sensibilă și de timidă, Laura evadează constant din lumea reală, chiar mai mult decât mama ei, pentru a asculta muzică și a se juca cu micile sale animale din sticlă, ”menajeria de sticlă”. Mama Amanda investește pentru început ca Laura să devină dactilografă, dar eșuează lamentabil în această direcție. Astfel că mama vine cu planul B: Laura trebuie să se mărite. Doar că nu sunt pețitori, așa că, printre altele, ea îi sugerează lui Tom să-i aducă Laurei drept pețitor pe un coleg de servici. Deși inițial sceptic, Tom îl aduce în cele din urmă la ei acasă pe Jim.

Jim acesta nu este tocmai oricine, ci (fără ca Tom să știe) este singurul băiat de care Laurei i-a plăcut vreodată, la liceu. Era pe-atunci un adolescent care avea mare succes, inclusiv la fete, și avea o prietenă, așa că practic era inaccesibil Laurei. Între timp, viața lui Jim a luat o turnură mai degrabă nefericită, dar ambițiile sale erau în continuare mari.

Interacțiunea lui Jim cu Laura este punctul culminant al dramei. Dintre toate animalele din menajeria de sticlă, Jim sparge unicornul, favoritul Laurei, și care o reprezintă, simbolic, pe Laura însăși. Ea este deosebită de celelalte fete din această lume; relația sa specială cu Jim a început încă din liceu, când Jim îi spunea ”trandafir albastru”, o floare cum nu mai există. În felul acesta, Jim a recunoscut (inconștient) unicitatea Laurei. Unicornului i s-a rupt însă doar cornul; acum, el arăta exact la fel ca și ceilalți cai din menajeria de sticlă a Laurei. Prin relația cu Jim, ”unicornul” Laura ajunge și ea în lume, ajunge și ea la fel ca și celelalte fete (”cai”), devine și ea ”normală”, cel puțin pentru moment. O poveste de dragoste minunat pusă în scenă, culminând cu un sărut.

Din păcate, totul se năruie. Povestea se încheie trist. Familia Wingfield revine la o situație chiar mai dificilă decât cea anterioară, pentru că, atunci când ajungi la înălțime, căderea este mult mai dureroasă. Amanda, Tom și Laura au dificultăți în a accepta eșecul, în a se adapta la o realitate crudă. Autorul, în loc să încheie extatic piesa, cu un happy-end, preferă varianta opusă, creând cadrul unei posibile dezbateri: care este soarta inadaptaților din societatea americană? Piesa aduce în centrul său un univers domestic dezechilibrat, în contrast cu situația ideală îndelung vehiculată de filmele holywoodiene. Ciudat, prima versiune cinematografică a acestei piese (în anii 1950) a mers până acolo încât finalul a fost schimbat, pentru a corespunde cerințelor de pe piața americană; abia în anii 1980 s-a făcut un nou film (cu Paul Newman), care a respectat măcar momentele cheie ale piesei de teatru și epilogul acesteia. Trebuie notat că și în 1944, când piesa s-a jucat fără prea mare succes la public (la început), agenții de teatru au insistat ca dramaturgul să modifice finalul, pentru a fi mai ușor de ”digerat” de către spectatorul american. Tennessee Williams a rezistat însă tentației, iar succesul ulterior a dovedit că a avut dreptate.

Personajele sunt inspirate din viața reală. Sora mai mare a autorului, Rose, este cea care a stat la baza personajului Laura. De altfel, porecla dată de Jim Laurei, ”Blue Rose” (”Trandafir Albastru”), sugerează fără echivoc această asociere. În plus, evenimentele reale, deosebit de triste, din viața lui Rose și sentimentele de vinovăție pe care Tennessee Williams le-a avut mereu pentru soarta surorii sale au reprezentat principalele elemente catalizatoare, care au declanșat și au făcut posibilă această operă literară, la fel de actuală și acum, ca și în urmă cu 80 de ani.

Jeni Acterian - Jurnalul unei fete greu de mulțumit

Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, ediție integrală, Editura Humanitas, București, 2024, 726 pag., ediție îngrijită, traduceri din franceză și engleză, prefață și note de Sándor Skultéty (este ediția pe care am citit-o).

Ediție originală: Jeni Acterian, Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, Editura Humanitas, București, 1991, 544 pag.

Goodreads: 4,15/5.

Mi-a luat foarte mult timp să citesc cartea asta, este cumva firesc, la peste 700 de pagini de jurnal, care nu sunt deloc ușor de parcurs. N-am mai citit demult jurnale, dar, la fel ca și la ultimul, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal al lui Ion D. Sîrbu, se poate spune că a meritat efortul.

De Jeni Acterian, mărturisesc, cu rușinea de rigoare, nu auzisem până acum, așa că am făcut cunoștință cu ea prin intermediul acestui jurnal intim, care, după cum scrie autoarea, nu era de fapt destinat publicului. Acesta a ajuns însă să fie publicat ca urmare a demersurilor făcute de fratele lui Jeni, Arșavir, începând încă din anii 1980, și finalizate cu publicarea unei prime ediții abia în 1991. Se poate deduce că fratele a dorit să publice jurnalul în memoria surorii sale, decedate mult prea devreme, la doar 42 de ani, în 1958. Jurnalul acoperă o perioadă destul de lungă, din 1929 până în 1953, dar în realitate primii și ultimii ani sunt foarte slab reprezentați, așa că mai corect ar fi din 1933 până în 1947. Este păcat că autoarea nu și-a continuat cu adevărat jurnalul și după 1947 (notele din 1951 și 1953 sunt foarte scurte și aproape irelevante), pentru că ne-a lăsat pe toți cititorii cu numeroase semne de întrebare legate de ceea ce s-a întâmplat după aceea, iar biografia oficială a autoarei nu prea oferă răspunsuri.

Jurnalul acoperă o bună parte din viața autoarei, mai exact anii adolescenței, apoi cei ai studenției la Facultatea de Filosofie a Universității din București, anii de război (perioadă în care autoarea a fost angajată la CAFA) și puțin după război, când autoarea are primele sale relații de dragoste, la o vârstă relativ înaintată (aproximativ 30 de ani). Partea aceasta de final a jurnalului este probabil cea mai interesantă, cea mai siropoasă, autoarea analizează cu luciditatea-i caracteristică relațiile sale amoroase, această parte m-a dus cu gândul mai degrabă la filmul Jurnalul lui Bridget Jones. Păcat, repet, că nu știm și cum s-au finalizat lucrurile, pentru că jurnalul se încheie abrupt în 1947. Sunt incluse și fotografii de epocă, cu Jeni și familia ei sau cu prietenii ei, dar și pagini fotografiate din jurnal, pentru ca cititorul să poată vedea cu ochii lui scrisul autoarei, felul în care își compune frazele (în română, franceză sau engleză), cu unele ștersături, cu expresii mai arhaice, transpuse în limbajul de astăzi în textul publicat.

Jeni este destul de obsedată de moarte, încă din adolescență, și această obsesie o va urmări (patologic) și în restul vieții. Din această perspectivă, a obsesiei morții, a lucidității cu care analizează viața de zi cu zi ca pe o deșertăciune, ea este apropiată de concepțiile lui Emil Cioran, cu care de altfel se cunoaște și corespondează. A doua constantă a cărții este lenea, comoditatea, faptul că toate lucrurile care trebuie făcute (învățate) sunt lăsate pe ultima sută de metri. Jeni învață foarte târziu pentru bac, doar când nu mai are de ales, la fel și pentru examenele din facultate. Cu toate acestea, se deduce că și le-a luat pe toate cu bine (nu prea ne spune). E interesant că autoarea sare peste informații esențiale cu privire la viața ei, cititorii fiind obligați să înțeleagă de multe ori ”printre rânduri” ce anume s-a întâmplat, sau află mai târziu. De exemplu, Jeni amintește abia cu câteva luni mai târziu despre moartea lui Nae Ionescu și, respectiv, a tatălui său (în 1940), acestea fiind cu siguranță evenimente care au marcat-o, de asemenea nu oferă nici o informație cu privire la sejurul ei la Paris, care a fost probabil cel mai interesant din întreaga sa viață, nu scrie nimic de moartea mamei și dispariția (probabil moartea) fratelui său Haig pe front în 1943, decât cu mult timp după. Din acest punct de vedere, cartea are niște minusuri evidente. Jeni nu a scris pentru public, așa că nu trebuia să explice contextul în care scria anumite lucruri, dar cei care au avut grijă ca acest jurnal să fie publicat ar fi trebuit să ofere niște informații suplimentare, pentru că altfel este greu (poate chiar imposibil) ca cititorul să înțeleagă ce anume a declanșat anumite stări de spirit.

Starea ei de spirit este în mod obișnuit melancolia, Jeni este deprimată și tristă perioade lungi de timp, cochetând chiar și cu ideea sinuciderii. Cea mai mare parte a jurnalului este ocupată cu evocarea numeroaselor lecturi (sute de pagini pe zi) și a învățămintelor oferite de acestea, la care se adaugă numeroase piese de teatru, concerte, spectacole, filme. Autoarea este un fel de ”critic literar”, dar și de teatru și film, poate chiar prea exigent, făcând praf o mulțime de autori sau artiști, unii de altfel foarte cunoscuți. Nu mai puțin critice sunt și părerile ei despre profesorii de la facultate, cu unele excepții. Poate singurul profesor pe care l-a admirat, se poate deduce chiar că l-a și iubit (la modul inocent și platonic), a fost Nae Ionescu, căruia îi aduce nenumărate elogii, mai ales în comparație cu alții. Deși s-a învârtit în cercuri cu simpatii legionare, Jeni nu a intrat în jocuri politice, ba chiar se poate spune că mai rar găsești o persoană atât de indiferentă cu privire la politică, ceea ce de fapt i-a prins bine. Odată cu arestarea fratelui său, Haig, care a fost membru al Gărzii de Fier, Jeni chiar o critică aspru pe cumnata ei, actrița Marieta Sadova, pentru asocierea familiei lui Haig cu mișcarea legionară.

În rest, însă, Jeni rămâne departe de politică. I-a cunoscut și s-a împrietenit cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Țuțea, Emil Botta și cu soțiile acestora, dar cele mai apropiate relații le-a avut cu actrița Marieta Sadova (cumnata ei), Alice Botez (prietena ei cea mai bună), Nuni Dona, Rori și Loi Nasta, Clody Bertola și Lucia Vasiliu. Multe din pasajele care vizează timpul petrecut alături de prieteni (prietene) sunt pline de haz și oferă o imagine coerentă asupra felului în care se distrau tinerii în epoca respectivă. Am rămas surprins de cât de puține diferențe sunt față de felul în care se distrează și tinerii de azi: concerte, filme, întâlniri în parc, la cofetărie sau la ștrand, convorbiri la telefon, vizite, o normalitate pe care, sincer, nu mi-o închipuiam în anii 1930 sau 1940. Alte momente luminoase ale vieții sale au fost vacanțele petrecute la mare, la Balcic, sau la munte. În schimb, experiența sa cât a stat la Dobra (județul Hunedoara), unde s-a mutat cu serviciul (CAFA) în timpul războiului, nu a fost una tocmai plăcută. 

Jurnalul nu este deloc unul ”uniform”. Unele perioade sunt mai bine reprezentate, autoarea scriind aproape zilnic. În alți ani, dimpotrivă, însemnările din jurnal sunt rare iar lacunele evidente. De exemplu, în anii războiului, Jeni scrie rar. Poate de aici și impresia că jurnalul nu este complet sau că nu a fost publicat integral. Evident că, inițial, fratele Arșavir, care a dorit ca acest jurnal să fie publicat, l-a cenzurat el însuși, pentru că este greu de crezut că în perioada comunistă (anii 1980) s-ar fi putut publica o ediție integrală. După 1990, apariția jurnalului ”incomplet” (varianta inițial cenzurată de Arșavir) a condus la unele suspiciuni că părțile lipsă ar fi ”interesante”. Această ediție integrală răspunde acestor suspiciuni. În realitate, acesta este tot jurnalul, sau tot ce a mai rămas din el, așa cum explică în prefață Sándor Skultéty.

Poate partea cea mai interesantă a jurnalului este însă, cum am subliniat deja, cea din anii 1946-1947, când (în sfârșit?), Jeni s-a îndrăgostit cu adevărat. Câteva zeci de pagini de jurnal sunt dedicate emoțiilor și sentimentelor foarte contradictorii (analizate foarte lucid), trăite de Jeni ca urmare a relației sale cu Alexandru (Sănduc) Dragomir. În această perioadă, Jeni trăiește cu adevărat: a uitat de obsesia morții, a bolii, a deșertăciunii vieții. Însă relația cu Sănduc nu e deloc una liniară, ci seamănă mai degrabă cu un roller-coaster pentru Jeni, care trece des de la agonie la extaz și invers. În mijlocul relației cu Sănduc, Jeni mai experimentează o relație, de data aceasta mai mult fizică, cu un anume Ionel, pe care l-a întâlnit în vacanța de vară petrecută la Horezu, și cu care a început acolo un flirt, pentru ca la revenirea la București relația să evolueze. Plecarea intempestivă lui Ionel înapoi la Horezu a generat o revenire la Sănduc, căruia autoarea îi găsește mii de defecte, dar și mii de scuze, pe care ba îl iubește, ba îl urăște, ca într-o veritabilă love-hate relationship. Păcat însă că nu avem și un deznodământ al acestei relații. Ar fi interesant de știut ce a gândit Alexandru (Sănduc) Dragomir când a fost publicat jurnalul lui Jeni pentru prima dată? Încă trăia! La fel, oare ce au gândit celelalte persoane care apar în jurnal, mai ales acelea care nu au fost descrise în cele mai onorabile culori?

Relația strânsă cu fratele ei Haig (teatrolog și la un moment dat chiar director al Teatrului Național) și cu soția acestuia, actrița Marieta Sadova, au fost cu siguranță factorii care au determinat-o pe Jeni să urmeze în cele din urmă o carieră în teatru, inițial ca asistent de regie, și apoi ca regizor, după cum ne arată finalul jurnalului, începând cu anul 1947. Din nefericire, această parte a carierei sale este foarte puțin reflectată în jurnal. Evenimentele de după 1953 - căsătoria nefericită și boala care a făcut-o să plece prematur dintre noi (în 1958) nu mai sunt deloc prezente. 

Jurnalul unei fete greu de mulțumit este o lectură interesantă, care oferă o imagine concretă asupra vieții din perioada interbelică și din anii 1940. Partea mai filosofică a jurnalului ar putea fi apreciată de cei care au înclinații în această direcție; există și o tranziție de la o Jeni foarte credincioasă (în anii adolescenței) la o Jeni tot mai puțin încrezătoare în existența lui Dumnezeu (încă din studenție, dar mai ales în anii 1940). Pe de altă parte, jurnalul include și numeroase note zilnice (în bloc-notesuri, diferite de caietele în care își ținea jurnalul obișnuit), în care este descrisă succint activitatea autoarei, de dimineața până seara și noaptea târziu, uneori pe ore, și care oferă un exemplu concret de felul în care ea își ducea viața (și care, de multe ori, era rezumat prin ”n-am făcut nimic” în caietele obișnuite). Și totuși, ”nimicul” acesta era atât de bogat și de interesant!

Am empatizat deseori cu Jeni pe măsură ce i-am citit jurnalul. Probabil că persoanele de sex feminin vor empatiza și mai mult, se vor regăsi și mai bine în personalitatea excepțională a lui Jeni. Este un mare păcat că a plecat atât de repede dintre noi; sunt convins că ar fi devenit o personalitate de prim rang a teatrului și filmului românesc.

Grace Metalious - Peyton Place

Grace Metalious, Peyton Place, Editura Litera, București, 2018, 512 pag., traducere din limba engleză și note de Oana-Celia Gheorghiu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Grace Metalious, Peyton Place, Julian Messner Inc., 1956, New York, 372 pag.

Goodreads: 3,81/5; Amazon: 4,3/5; Barnes & Noble: 3,9/5.

Grace Metalious este o autoare americană de origine franceză, al cărei succes literar s-a datorat aproape exclusiv romanului Peyton Place, publicat în 1956, și care a scandalizat America, fiind chiar interzis în anumite orașe sau state. Aproape imediat după apariție, romanul a fost și ecranizat, iar ulterior s-au realizat mai multe producții TV (de tip telenovelă) pe baza sa, dar mărturisesc că nu le-am văzut. Succesul nu i-a făcut însă bine autoarei, care a murit la o vârstă fragedă (39 de ani), după ce a apucat să mai scrie câte ceva, inclusiv o continuare a acestui roman, Întoarcere la Peyton Place, dar niciuna din scrierile sale ulterioare nu s-a mai bucurat de aceeași recepție.

La noi, cartea a fost pentru prima dată publicată la Editura Univers în 1970, după care a mai apărut la două edituri mai mici în anii 1990 (Editura Victoria, 1993; Editura Miron, 1995), fiind din nou readusă la rafturi de o nouă ediție, la Editura Litera, în 2018, în traducerea Oanei-Celia Gheorghiu (edițiile precedente utilizând traducerea Veronicăi Șuteu).

Cartea este scrisă de o femeie și se adresează cu precădere unui public feminin, dar pot să afirm că și eu, ca bărbat, am citit-o cu mult interes și am apreciat complexitatea firelor narative și a personajelor. Orașul însuși, Peyton Place, este atât de bine descris, stradă cu stradă și uliță cu uliță, încât senzația este că te afli realmente acolo; mai mult, orașul poate fi considerat ca fiind un personaj de sine stătător, care are o ”voce”, dată uneori de cetățeni nenumiți, care stau la taclale și care, asemenea unui cor grecesc din antichitate, bârfesc pe oricine trece prin apropierea lor. În felul acesta, cititorul face cunoștință cu mai multe personaje, văzute astfel dintr-o perspectivă a ”orașului” (a cetățenilor din oraș).

Acțiunea din prima parte a cărții (cartea 1) începe în toamna anului 1936 și se termină la începutul verii anului 1937, când are loc banchetul de sfârșit de clasa a opta, la care iau parte majoritatea personajelor principale din roman (copii în devenire adolescenți la acel moment). Această parte este cea mai ”cuminte” din întreaga carte, cititorul face cunoștință cu personajele. Partea a doua (cartea 2) se desfășoară în vara anului 1939, când copiii sunt deja adolescenți și sunt la liceu. În această parte, părinții copiilor (adolescenților) devin la rândul lor personaje foarte importante și au loc mai multe întâmplări șocante, tragice, care grăbesc maturizarea copiilor și afectează comunitatea. În ton cu evenimentele, orașul este el însuși afectat de incendiile de pe dealurile din jur, care se încheie în septembrie, odată cu venirea ploii în timpul bâlciului, unde are loc ultimul eveniment tragic al acestei părți. Ultima parte (cartea 3) se desfășoară din toamna anului 1943 până în toamna anului 1944. Foștii adolescenți bat deja la porțile vieții. Evenimente și personaje din trecut vin însă să răstoarne ordinea firească a lucrurilor, să dea din nou peste cap o comunitate atât de încercată. Cred că autoarea a greșit însă finalul. Procesul Selenei Cross (care ține cititorul cu sufletul la gură) ar fi reprezentat un final mult mai bun decât aventura lui Allison MacKenzie, care aproape că nu interesează pe nimeni. Singurul argument în favoarea acestui final este însă împăcarea definitivă dintre mamă (Connie) și fiică (Allison), după ce fiica a trecut printr-o experiență asemănătoare cu cea de care a acuzat-o până atunci pe mama ei.

Principalele personaje sunt copii, în prima parte a cărții - Allison MacKenzie (un alter-ego al scriitoarei) și Selena Cross, care provin din medii total diferite. Allison este singurul copil al lui Constance (Connie) MacKenzie, o femeie frumoasă (văduvă), bine situată financiar, deținătoarea singurului magazin de haine din oraș. Începând cu partea a doua a cărții, această familie se mărește prin apariția lui Tomas Makris, noul director al școlii, care o curtează insistent pe Connie. Pe de altă parte, Selena locuiește în cartierul sărac al orașului, având un tată vitreg abuziv (Lucas Cross, principalul personaj negativ al romanului) și o mamă, Nellie, la rândul său abuzată de soț, și care progresiv își pierde mințile. Selena are și doi frați, unul mai mare (Paul), care s-a mutat deja de acolo și apare destul de rar în carte, și unul mai mic, Joey, care este alături de Selena în toate ocaziile.

Notabilitățile orașului includ pe magnatul Leslie Harrington (personaj negativ), proprietarul fabricii din oraș și angajatorul majorității locuitorilor, pe care-i tratează destul de prost, Charles Partridge, avocat, Seth Buswell, editorul singurului ziar din oraș, și doctorul Matthew Swain, medicul orașului, și care, alături de Seth, luptă pentru drepturile locuitorilor. Doctorul Swain joacă un rol esențial în părțile 2 și 3, fiind implicat de mai multe ori în ajutorarea anumitor personaje, fiind poate singurul personaj cu adevărat pozitiv din această carte. Un rol mai puțin important (dar tot pozitiv) îl joacă și profesoara Elsie Thornton, care vede ”ceva” în Allison, anticipând, alături de Seth Buswell, viitoarea carieră de scriitoare a acesteia.

Relațiile dintre copii / adolescenți sunt foarte bine descrise. Cuplurile (foarte diferite) Allison MacKenzie - Norman Page, Selena Cross - Ted Carter, Rodney Harrington - Betty Anderson pot fi anticipate încă din partea 1, se consolidează în partea a doua, dar se destramă în partea a treia (unele chiar mai devreme), poate spre surprinderea unor cititori mai atrași de ideea unei singure relații în viață. În mod cert, autoarea nu este deloc de această părere. Totuși, există și cupluri (mai puțin importante în cadrul narațiunii) care rezistă testului timpului, de exemplu cel dintre Kathy Ellsworth și Lewis Welles, precum și majoritatea cuplurilor mature, de oameni deja căsătoriți sau pe punctul de a se căsători.

Autoarea tratează într-un mod destul de direct și de incitant principalele probleme care apar în viața unui oraș mic de provincie (în cazul acesta din New Hampshire), creând o poveste fantastică și totuși credibilă, plecând de la niște realități pe care, fără îndoială, le-a cunoscut în mod direct. Mai multe dintre temele abordate erau probabil tabu în America anilor 1950, motiv pentru care cartea a scandalizat cititorii ”decenți” din epocă. Astăzi, cartea nu mai este la fel de șocantă, dar este cu siguranță interesantă. Faptul că adolescenții se gândesc destul de mult la sex nu cred că astăzi mai surprinde pe cineva. De asemenea, sexul în afara căsătoriei nu mai este demult vreo temă de scandal. Totuși, cele mai interesante părți ale cărții nu au legătură cu sexul. Autoarea este un fin psiholog și creează personaje neobișnuite, pe care totuși le putem recunoaște cu ușurință. De exemplu, atât Constance MacKenzie, cât și Evelyn Page, sunt mame singure, care au un singur copil. Atunci când cele două află despre relația (platonică) dintre cei doi copii ai lor, ambele aruncă vina una asupra celeilalte și reacționează exagerat, cu toată intervenția lui Tomas Makris. Cunoscând la rândul meu niște mame de acest gen, nu pot să nu apreciez felul în care autoarea descrie (cu lux de amănunte) ce înseamnă să fii mamă singură a unui singur copil. Connie MacKenzie pare să fie o mamă ușor exagerată pe parcursul cărții, în schimb Evelyn Page este un personaj care duce la extrem dragostea filială, până aproape de zona incestului (după părerea lui Matthew Swain). De altfel, incestul este poate elementul cel mai tulburător al întregii cărți, având drept consecință atât avortul (care era ilegal în perioada respectivă), cât și, mai târziu, sinuciderea, respectiv crima. Spre deosebire de cititori, majoritatea cetățenilor orașului nu află decât mult mai târziu de aceste evenimente, ale căror efecte sunt tratate în partea a treia a cărții.

Cartea este importantă și din perspectivă feministă. Încă de dinainte de revoluția sexuală și de primele cărți cu tematică feministă, Grace Metalious susține, în cartea sa, drepturile femeilor la auto-determinare, la egalitate cu partenerul de viață (aproape toate personajele feminine sunt caractere puternice), dreptul la o viață sexuală activă, dreptul de a decide asupra propriului corp (dreptul la avort, de exemplu). Într-o societate încă misogină, în care femeia era văzută în primul rând ca mamă și bună gospodină, cu rol predominant de casnică, Grace Metalious trece peste tabuuri și bariere și vorbește despre femei care au sau își construiesc un rol important în societate (Constance MacKenzie, Allison MacKenzie), care luptă pentru o viață mai bună și pentru drepturile lor (Selena Cross, Betty Anderson), într-un oraș în care prejudecățile sunt încă prezente și fac ravagii. Personajele masculine sunt însă la fel de bine creionate și credibile în acțiunile lor.

Romanul, deși lung, este foarte ușor de citit și se adresează tuturor categoriilor de cititori. Succesul său a generat o întreagă literatură de acest gen, nu doar în America, ci și în alte părți ale lumii. 

Virginia Woolf - Spre far

Virginia Woolf, Spre far, Editura RAO Distribuție, Colecția RAO Clasic, București, 2023, 334 pag., traducere, prefață, cronologie și note de Mihai Miroiu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Virginia Woolf, To the Lighthouse, Hogarth Press, London, 1927, 320 pag.

Goodreads: 3,80/5; Amazon: 4,1/5; Barnes & Noble: 3,6/5.

Ăsta este genul de roman pe care în tinerețe nu l-aș fi putut citi. Cred că am avut o tentativă, nu mai îmi aduc chiar exact aminte, pentru că au fost mai multe romane ”moderniste” pe care am vrut să le citesc, dar le-am lăsat baltă după doar câteva pagini. Plictiseală maximă, nu se întâmplă nimic, da' nimic. Mie îmi plăceau romanele alea cu acțiune, care să te țină cu sufletul la gură de la început până la final. Bine, și acum îmi plac, de ce să mint. Dar iată că acum, în sfârșit, am răbdarea să citesc și un astfel de roman. Sufletește, e mai bine: o astfel de lectură este cât se poate de relaxantă, cititorul nu este permanent surprins de întorsătura situațiilor, specifice romanelor cu multă acțiune. Bine, și în acest roman sunt surprize, poate chiar mai mari, mai ales că vin cu totul pe neașteptate, după ce ai citit sute de pagini în care nu se întâmplă nimic. De exemplu, partea a doua, ”Timpul trece”, este o surpriză totală. Tonul se schimbă complet, parcă e cu totul altă carte. Parantezele șochează. Partea a treia și ultima, ”Farul”, aduce echilibrul și isprăvește povestea.

”Acțiunea” din carte se petrece într-o singură zi, în aproximativ 24 de ore. Sau în 10 ani, e la fel de adevărat. Mai exact, prima parte, ”Fereastra”, are loc într-o după-amiază și seară de septembrie, cândva între 1909 și 1913, majoritatea criticilor literari fiind de părere că primii ani ai acestui interval, 1909 și 1910, sunt cei mai probabili. A doua parte, ”Timpul trece”, are loc noaptea, la modul propriu, dar și figurat. În realitate, trec 10 ani, care includ și primul război mondial. A treia parte, ”Farul”, are loc dimineața și până pe la amiază, tot într-o zi de septembrie, cu 10 ani mai târziu decât prima parte, după război, probabil în 1919 sau 1920.

Locația este casa (vila) familiei Ramsay din insula Skye (parte din insulele Hebride, Scoția), situată la mică distanță de țărmul mării, de plajă și de un mic orășel de pe țărm. Din casă și din curte se vede un far, situat pe o insuliță la o oarecare depărtare, iar o călătorie spre far este dorită de la început de unii dintre membrii familiei Ramsay. În mod evident, atunci când a scris romanul (care are multe aspecte autobiografice), Virginia Woolf avea în vedere casa propriei sale familii din Cornwall, lângă care există și un far. Autoarea mută locația din Cornwall în Skye, făcând și unele erori, repede remarcate de cititorii scoțieni sau de cei familiarizați cu flora și fauna din insulele Hebride, unde nu sălășuiesc unele din plantele și animalele amintite de scriitoare, dar care au un rol absolut nesemnificativ în roman.

În prima parte a romanului, ”Fereastra”, casa este plină de oameni: familia Ramsay (domnul și doamna Ramsay și cei 8 copii ai lor), în calitate de gazde, și o grămadă de invitați, între care Charles Tansley, un tânăr filosof, Augustus Carmichael, poet, William Bankes, om de știință, prieten al domnului Ramsay, Lily Briscoe, pictoriță, Paul Rayley și Minta Doyle, doi tineri îndrăgostiți. Doamna Ramsay este mai mereu în centrul atenției. Ea se ocupă de toți și de toate, atât de cei din familia sa, cât și de oaspeți. Ziua se încheie cu o cină fastuoasă, dusă aproape de perfecțiune din toate punctele de vedere, spre încântarea tuturor.

A doua parte este mult mai scurtă, deși durează 10 ani. Oamenii au dispărut aproape complet din casă, au mai rămas doar doamnele care mai vin din când în când să facă curat. Cu toate acestea, casa se dărăpănează, natura își reia drepturile. Unele dintre personajele din prima parte dispar cu totul, după cum suntem anunțați în paranteze. Primul război mondial aduce moarte.

În a treia parte, unele din personajele din prima parte revin la casa familiei Ramsay. Călătoria inițiatică spre far, amânată în urmă cu 10 ani din cauza vremii nefavorabile, este impusă de domnul Ramsay copiilor săi, James și Cam. Lily Briscoe și Augustus Carmichael rămân în apropierea casei, iar Lily își finalizează în cele din urmă pictura, începută cu 10 ani în urmă. 

Autoarea ne oferă ocazia de a ne ”plimba” printre gândurile celor aflați în casa familiei Ramsay. Astfel, aflăm mai multe puncte de vedere ale unora sau altora despre unii și despre alții. În felul acesta, cititorul poate să-și facă singur o părere despre personaje, care nu sunt neapărat ”pozitive” sau ”negative”, depinde de fiecare cum interpretează, dar oricum în acest roman nu există antinomia obișnuită bine-rău.

Cele două personaje principale sunt, fără îndoială, doamna și domnul Ramsay, care sunt de fapt copiile destul de fidele ale părinților autoarei (decedați de mult timp la momentul scrierii romanului). Cu toate acestea, Virginia Woolf nu se dă în lături de la a scoate la lumină și unele aspecte mai puțin demne de laudă ale părinților săi, în speță ale celor doi Ramsay. Doamna Ramsay apare drept o mamă și soție grijulie, dar totodată o matroană orgolioasă și dominatoare, căreia nu-i scapă nimic și nimeni, și care dorește și pretinde să fie iubită și chiar adulată de toți cei din jur, ceea ce se și întâmplă, cu mici excepții. Preocupările sale intră în sfera tradițională a femeilor: să fie o mamă și soție perfectă, să întrețină casa și gospodăria, să-i ajute pe cei din jurul său, inclusiv pe cei mai nevoiași, cărora le duce de mâncare și le face unele servicii. Ea vede căsătoria ca evenimentul cel mai important din viața unei femei și îi îndeamnă în fel și chip pe cei mai tineri să se căsătorească, jucând un rol în relația dintre Paul și Minta și imaginând o relație și între Lily și William Bankes. Lily Briscoe, un alter-ego al scriitoarei, este cumva chiar opusul doamnei Ramsay: ea nu dorește să se căsătorească și crede că femeia poate juca și alte roluri decât cele tradiționale, de mamă și soție. Ea se opune și părerilor lui Charles Tansley, care crede că o femeie nu știe să scrie sau să picteze. Lily, ca pictoriță, și Virginia Woolf, ca scriitoare, nu pot fi de acord cu astfel de afirmații, venite însă des (mai ales în acea epocă) dintr-o lume dominată de bărbați, în sfera științifică și artistică.

Domnul Ramsay este descris în culori și mai sumbre decât soția lui. Chiar de la început, el este criticat pentru lipsa de diplomație, pentru felul în care îi ia orice speranță de a merge a doua zi la far fiului său de doar 6 ani, James. Pe parcursul romanului, imaginea domnului Ramsay se mai schimbă și uneori pare de-a dreptul țăcănit. La fel ca și soția lui, el își dorește să fie cât mai mult admirat, dar nu pentru înfățișarea sa sau pentru realizările sale familiale sau casnice, ci pentru opera sa științifică. Își dorește să fie iubit, însă doar de soția lui, care, culmea, nu-i întoarce neapărat sentimentele, iar relația lor pare să fie una destul de ambiguă; scriitoarea lasă să se înțeleagă că lucrurile nu merg chiar perfect între cei doi, fără a intra însă în amănunte. Ceea ce se observă foarte clar este că cei doi soți depind cumva unul de celălalt, nu pot trăi unul fără celălalt, deși nu neapărat din cele mai ”curate” sau ”nobile” motive. În ultima parte, domnul Ramsay apare ca un fel de tiran, care le impune copiilor săi, James și Cam, călătoria spre far. James, deși fusese foarte dornic de a merge acolo când avea 6 ani, nu mai dorea acest lucru când avea 16 ani, dar nu a avut de ales, și a trebuit să-și asculte tatăl. Spre final, ambii copii se împacă cu tatăl lor, iar domnul Ramsay îi predă definitiv ”ștafeta” lui James, ca viitor cap al familiei.

De altfel, finalul sugerează o împăcare universală a tuturor celor implicați cu cele întâmplate, o acceptare a destinului crud din a doua parte, ”Timpul trece”. Lily Briscoe reușește să-și termine tabloul, găsind în cele din urmă ceea ce îi lipsește acestuia. Spre deosebire de domnul și doamna Ramsay, creația lui Lily nu este una dedicată publicului larg, ci este proprie și personală; astfel, pictura nu este menită nici cititorilor, care nu află decât parțial conținutul acesteia.

Romanul a jucat un rol curativ pentru Virginia Woolf, care a suferit toată viața de depresie și a fost multă vreme obsedată de proprii părinți și mai ales de ”moștenirea” sufletească, spirituală, pe care aceștia i-au lăsat-o. Ea chiar mărturisea în jurnalul său că această carte a vindecat-o de această obsesie. La fel ca și personajele din roman, și scriitoarea a reușit astfel să accepte evenimentele din viața ei și s-a împăcat, cel puțin pe moment, cu soarta.

Arundhati Roy - Dumnezeul lucrurilor mărunte

Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022, 328 pag, traducere din engleză de Luana Stoica, note de Luana Stoica și Adelina Patrichi (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Arundhati Roy, The God of Small Things, Random House, New York, 1997, 321 pag.

Autoarea a primit Premiul Booker (1997) pentru acest roman.

Goodreads: 3,96/5; Amazon: 4,3/5; Barnes&Noble: 4,2/5.

Experiența mea cu literatura de sorginte indiană este foarte limitată; acum mai puțin de trei ani am citit Interpretul de maladii de Jhumpa Lahiri, care era însă o colecție de povestiri, iar relativ recent am văzut filmul Maica Tereza, a cărui acțiune se petrece predominant în India (da, știu, nu e carte). În rest, am mai văzut filme indiene în perioada comunistă, când nu era ce altceva să vezi, după care m-am ferit de ele, și sar cu grație peste canalele TV de genul Bollywood TV. Deci, pe scurt, nu sunt vreun fan al culturii și civilizației indiene. 

Cu toate acestea, m-am hotărât să acord o șansă romanului Dumnezeul lucrurilor mărunte de autoarea indiană Arundhati Roy - precizez, autoarea, fiindcă așa, după nume, eu n-am ghicit și probabil nici alții n-ar putea să ghicească dacă e vorba despre un autor sau o autoare.

S-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile lecturi din viața mea. Consider chiar și faptul că am terminat cartea ca fiind o reușită personală, deoarece am fost pe punctul să o abandonez de câteva ori, din mai multe motive. În primul rând, cartea este sumbră, tragică, violentă, groaznică. E foarte greu de citit fără a fi afectat de evenimentele relatate cu cruzime de autoare. Se pare că, în prezent, orice autor face tot posibilul să-și șocheze audiența, și dacă se poate, în moduri noi și neașteptate. Din acest punct de vedere, Arundhati Roy și-a făcut treaba: m-a șocat. Nu tocmai în mod plăcut, dar ce mai contează? Aș zice că moartea unui copil, molestarea (sexuală) a unui alt copil, incestul, dragostea interzisă, sau violența familială nu sunt tocmai lucruri despre care îmi face plăcere să citesc - deși cartea este mai mult despre consecințele unor astfel de evenimente, și nu atât despre evenimentele în sine.

În al doilea rând, cronologia este intenționat dată peste cap. Să nu vă imaginați că nu am habar ce e ăla un flashback, dar aici tehnica asta este dusă la extrem, până la punctul în care cititorul (adică eu) nu mai înțelege când se petrece acțiunea relatată. Autoarea sare de la un moment la altul în câteva rânduri, și apoi iar se întoarce la momentul inițial, și din nou ne trezim în trecut, revenim în prezent, și apoi în viitor, prin aluzii la ce a fost și, respectiv, ce se va întâmpla. Din punctul ăsta de vedere, cititorul are nevoie de concentrare maximă chiar și numai ca să înțeleagă de fapt șirul real al evenimentelor. Altfel, te trezești că n-ai înțeles nimic. Acțiunile (că-s două) se petrec în 1969, când personajele principale, doi frați gemeni, sunt copii, și în 1993, când cei doi frați gemeni, Rahel și Estha, se reîntâlnesc după o lungă pauză. Cu toate acestea, autoarea face referire și la momente mai îndepărtate în timp, care nu au legătură directă cu personajele principale, ci cu alți membri ai familiei acestora sau ale altora, mergând chiar până în secolul al 19-lea. De asemenea, se oferă numeroase detalii cu privire la contextul politic, religios și cultural din statul indian Kerala, foarte importante pentru a putea înțelege povestea. Tot acest du-te-vino cronologic este derutant pentru cititor; am rămas cu impresia că ar trebui să recitesc cartea de la început ca să pot să pun cu adevărat cap la cap piesele acestui monstruos puzzle pe care ni-l expune autoarea. Pe de o parte, este necesar să citești cât mai mult dintr-odată ca să înțelegi mai bine narațiunea și să nu uiți elemente, personaje și episoade care se vor dovedi esențiale mai încolo; pe de altă parte, acesta nu este genul acela de carte pe care să n-o mai lași din mână, ba dimpotrivă: lectura e foarte obositoare.

Și astfel ajungem la al treilea rând: stilul, felul în care este scrisă cartea, este unul foarte greoi. Probabil excepțional din punct de vedere literar: chiar cred că acesta este motivul pentru care autoarea a primit Premiul Booker. Romanul este încleiat de la un capăt la celălalt în figuri de stil, și îți trebuie o eternitate să o deslușești pe fiecare în parte. Cred că se pot face analize literare de zeci de pagini pentru fiecare fragment din această carte. Cum spuneam, un material excepțional din perspectiva criticii literare. Pentru cititor, în schimb, este un efort suplimentar (și uneori lipsit de rezultat) să-și dea seama ce anume dorește să zică autoarea. Nu mai vorbesc de faptul că cititorul obișnuit (adică eu) nici nu cunoaște contextul indian în care se desfășoară acțiunea, deci este probabil ca numeroase referințe culturale să-i scape cu totul. Nici acum nu știu ce e aia Dragoste în Tokyo și la ce se referă, deși apare de câteva zeci de ori. Până la finalul cărții sunt șanse ceva mai mari să înțelegi câteva din chestiile alea pe care credeai că nu le înțelegi la început, dar totodată se poate ca multe din mesajele subliminale transmise de autoare să fi trecut complet pe lângă tine, fără ca să-ți dai seama. Problema este următoarea: după ce stai o oră ca să citești o pagină, ori te lași de citit, ori treci mult mai repede peste următoarele pagini, în speranța că, de fapt, cartea nu este atât de criptică sau că esențialul nu e în paginile alea.

Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, povestea este de multe ori relatată prin intermediul copiilor, utilizând limbajul acestora. Autoarea reușește foarte bine să redea felul în care gândește un copil de șapte ani. Teoretic, ar trebui să fie simplu pentru un adult să înțeleagă. Ei bine, nu este. În plus, tragedia care se desfășoară în fața și/sau cu aportul copiilor capătă dimensiuni nebănuite, deoarece copiii, în naivitatea lor, dar și din instinct de conservare și de auto-apărare, preferă să interpreteze diferit anumite evenimente, chiar să le răstălmăcească cu totul, pentru a le potrivi în universul lor, al copilăriei. Astfel de interpretări (eronate sau copilărești) pot însă duce la alte tragedii, și asistăm la un ciclu nesfârșit al tragediei, care pare să se hrănească singură din evenimentele care curg într-o spirală a nefericirii.

Din milă pentru cititori, autoarea începe cartea cu sfârșitul. Este ca și în Cronica unei morți anunțate a lui Gabriel García Márquez: știi de la bun început cine moare, când și de ce. Toată cartea nu face altceva decât să explice (într-un mod extrem de complicat) cum s-a ajuns la tragedia descrisă în primul capitol. Dragostea intensă dintre Ammu și Velutha este singurul element pozitiv din acest roman, dar care la rândul său are consecințe tragice pentru toți cei implicați. În India, după cum ne arată autoarea, contează cine pe cine iubește, dacă ai voie să iubești, cum și cât de mult poți să iubești. Nu e vorba doar despre iubirea romantică dintre parteneri, ci și despre iubirea părintească: cei doi copii, Rahel și Estha, sunt speriați că mama lor, Ammu, îi va iubi mai puțin dacă fac greșeli, sau că Sophie Mol este și va fi iubită mai mult decât ei. Romanul critică sistemul indian de caste, care pare astfel vinovat pentru felul greșit în care acționează anumite personaje, pentru prejudecățile pe care le au.

Credeam că romanul va fi unul ”rotund”, adică se va sfârși cu ceea ce s-a descris în primul capitol. Am avut totuși o mică surpriză la final, deoarece narațiunea depășește momentul inițial și continuă, merge mai departe. Oricum, începutul cărții relatează doar sfârșitul poveștii din 1969; era de așteptat ca povestea din 1993 să se desfășoare în continuare, pe căi nebănuite și pe care n-am de gând să le dezvălui. Nici nu știu dacă finalul este sau nu unul fericit, pentru că nu cred că poate fi interpretat în această cheie, a fericirii.

Arundhati Roy a devenit celebră peste noapte cu acest roman, care a rămas pentru multă vreme singura ei realizare literară. I-a luat 20 de ani să scrie următoarea carte, Ministerul fericirii supreme, apărută în 2017 în original și tradusă de asemenea în limba română, fiind publicată la aceeași editură, Humanitas Fiction, în 2019.

Frédéric Livyns - Entrez... / Intrați...

Frédéric Livyns, Entrez..., Multivers Éditions, 2016 (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Frédéric Livyns, Entrez..., Edilivre-Aparis, Paris, 2010, 176 pag.

Cartea nu a fost tradusă în limba română.

Povestirile incluse în volumul citit de mine sunt următoarele (cu titlul original în limba franceză):

01. Venu des tréfonds
02. Présence
03. La maison d'à côté
04. Ma chérie
05. Les marionnettes
06. La penderie
07. Au bord de l'étang
08. Chère voisine
09. Les bois des ombres
10. Décorations mortelles
11. La fine bouche
12. L'antiquaire
13. La porte du gouffre
14. Éthan et Abigail
15. Adieu
16. Le départ
17. La voix
18. L'Hôtel
19. Terreur nocturne

Goodreads: 3,64/5; Amazon.fr: 4/5; Babelio: 4,22/5.

Entrez... este unul dintre volumele de povestiri horror ale autorului belgian de limbă franceză Frédéric Livyns. Recunosc că n-am auzit niciodată de acest autor până să citesc această carte, iar lectura în sine a fost atât de horror încât sper realmente să nici nu mai aud de el vreodată de acum încolo. M-am chinuit groaznic câteva luni de zile să citesc fiecare din aceste povestiri. Pe de o parte, eu nu sunt amator de horror. În adolescență, pe vremea când citeam SF, am dat peste câteva cărți horror scrise de Stephen King, și nu mi-au plăcut nici alea, dar cel puțin acelea erau bine scrise. Am decis atunci că nu e genul meu literar preferat și punct. Acum am decis să fac o nouă încercare, iar rezultatul a fost unul catastrofal. Cărțile lui Stephen King erau și suficient de lungi ca să poată să introducă cititorul mai bine în lumea cărții, în universul creat de autor. În cartea aceasta, povestirile sunt scurte, unele chiar ridicol de scurte. N-apuci bine să cunoști personajul principal, că acesta și moare în chinuri sau pățește ceva rău. Sunt 19 povestiri, iar după primele deja poți recunoaște un pattern, un model, deja poți anticipa ce se întâmplă. 

În plus, horror-ul ăsta de tip fantastic mie nu mi se pare să fie chiar atât de horror. Este ca și cum ai povesti copiilor niște întâmplări cu bau-bau sau cu Baba Cloanța. Cine te mai crede? Da, autorul creează o anumită atmosferă ”gotică”, claustrofobică, cam toate întâmplările se petrec prin case sau clădiri ciudate, recent cumpărate sau abandonate, și care au o istorie fantastică în spate. Aproape toate întâmplările groaznice se petrec noaptea, pe întuneric. Și practic toate se încheie prost pentru cineva, fie pentru personajul principal (de cele mai multe ori), fie pentru cineva apropiat acestuia. Iar în majoritatea cazurilor, de vină sunt niște creaturi fantastice, niște monștri cu apucături diabolice, care fac rău doar pentru că așa vor, sau pentru niște motive destul de obscure. Pe scurt, povestirile nu sunt suficient de credibile pentru a fi cu adevărat horror. Monștrii ăștia, deși destul de diverși ca și înfățișare, apariție și evoluție, sunt cam ridicoli, și nimeni (poate cu excepția unor copii de grădiniță) nu mai poate fi speriat de ei. Motivele lor malefice nu sunt suficient de bine explicate și nu întotdeauna sunt clare. Este mai mereu implicată ideea de destin, de fatalitate, narațiunea se desfășoară într-un univers în care domnește răul. Iarăși, mi se pare insuficient pentru a speria pe cineva. Și, în fine, mai rămâne felul în care mor (sau suferă) victimele inocente ale acestor creaturi. Autorul dă dovadă de imaginație, dar cred că doar niște oameni cu probleme psihice ar putea să fie satisfăcuți de moartea (a cel puțin) unei persoane nevinovate la finalul fiecărei povestiri. Sigur, întotdeauna există o ”vină”: de exemplu, prea multă curiozitate. Până la urmă, asta mi se pare a fi partea cea mai horror: și anume că există cititori satisfăcuți de acest gen de lectură.

Sigur, nu cred că sunt foarte mulți cititori. Din câte îmi dau seama, autorul și-a publicat pe cont propriu cărțile (nu doar pe aceasta) și apoi le-a reeditat cu ajutorul unor edituri mai degrabă necunoscute și marginale. La fiecare ediție (sunt cel puțin trei), povestirile se mai schimbă un pic, prin părțile mai puțin importante, uneori și titlul e schimbat, dar povestirea rămâne în linii mari aceeași. Ultima ediție cu același titlu (Entrez...) a fost publicată în 2019 la editura Elixyria, după cele anterioare, din 2010 și 2016, la alte edituri, la fel de puțin cunoscute. Probabil povestirile au fost ușor modificate din motive de copyright, autorul fiind însă probabil interesat să mențină volumul pe piață pentru a avea un minim de vânzări, mai ales că se laudă că trăiește exclusiv din activitatea de scriitor (bravo lui, dacă e așa).

Ar mai fi problema barierei lingvistice. Cartea se găsește exclusiv în limba franceză. Mărturisesc că am avut emoții la început, fiindcă nivelul meu de franceză este unul mediocru, dar încă de la primele rânduri mi-am dat seama că nu e nevoie de un nivel prea ridicat de limbă franceză pentru a înțelege sensul general al povestirilor. Autorul nu se remarcă prin subtilități literare sau de vocabular, limbajul este unul foarte direct și pe înțelesul tuturor.

Samuel Johnson - The History of Rasselas, Prince of Abissinia / Povestea lui Rasselas, prințul Abisiniei

Samuel Johnson, Rasselas, Prince of Abyssinia, Edited by Professor Henry Morley, Cassell's National Library no. 191, Cassell & Company, London, Paris & Melbourne, 1889, 192 p. (este ediția pe care am citit-o, disponibilă online).

Ediția originală: Samuel Johnson, The Prince of Abissinia. A Tale, vol. 1 + 2, printed for R. and J. Dodley, and W. Johnston, London, 1759.

Cartea nu a fost tradusă în limba română.

Goodreads: 3,46/5; Amazon: 4,5/5.

Deși am făcut patru ani de literatură engleză în facultate, peste secolul al 18-lea s-a sărit cu grație, asta dacă nu luăm în calcul poeții romantici, care s-au afirmat însă abia pe la sfârșitul acelui secol (și mai ales în primele decenii ale secolului al 19-lea). Norocul meu că Robinson Crusoe de Daniel Defoe și Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift fuseseră printre cărțile mele favorite încă din copilărie, căci altfel aș fi putut afirma, spre rușinea mea, că nu am citit nimic din literatura engleză a secolului luminilor!

Pe de altă parte, este la fel de adevărat că nici nu s-a scris ceva cu adevărat remarcabil, în afară de cele două titluri amintite mai sus, și care cred că sunt cunoscute de toată lumea. Totuși, una dintre figurile emblematice ale acestui secol în lumea literară britanică, în special în a doua sa jumătate, a fost Dr. Samuel Johnson. El este însă cunoscut mai ales pentru operele sale non-literare, precum Dicționarul Limbii Engleze (1755), eseurile publicate în The Rambler, critica sa literară, biografiile unor scriitori (mai ales ale unor poeți), unele jurnale de călătorii și numeroase traduceri. În afară de poezii sau scurte povestiri, singura sa operă de ficțiune de dimensiuni mai mari, aptă pentru a fi numită roman, este Rasselas (1759). În biografia lui Samuel Johnson, scrisă de James Boswell (1791), apare informația eronată că această carte ar fi fost scrisă de Dr. Johnson într-o săptămână, ca să strângă bani pentru înmormântarea mamei sale. Deși s-a demonstrat clar (având în vedere corespondența lui Johnson cu editorii) că munca la această carte începuse înainte de moartea mamei sale, ideea că romanul a fost scris într-o săptămână încă persistă și este publicată ca atare de multe site-uri, inclusiv unele care se pretind a fi de specialitate. Nici nu ar fi nevoie de dovezi ca să-ți dai seama, logic, că așa ceva nu este posibil, mai ales dacă ai și citit cartea: mie mi-a luat mai mult de o săptămână să o citesc, cum ar putea cineva să o scrie într-o săptămână? Nu mai vorbesc de ridicolul situației în sine: mi-a murit mama, ce mă fac, că nu am bani de înmormântare? Hai să scriu repede-repede ceva peste noapte, poate mă plătește cineva! Și ce să scriu? Și-așa n-am scris romane în viața mea, acum ar fi momentul, când nici n-am timp, să scriu PRIMUL meu roman! Care avea să rămână și singurul... Cred că nici astăzi, când există scriitori profesioniști, care asta fac, scriu pe bandă rulantă, un astfel de scriitor n-ar fi capabil să scrie într-o săptămână un roman, oricât de motivat ar fi. Mai degrabă aș putea să cred, dacă ar fi să speculez, că moartea mamei sale l-a întrerupt din munca la acest roman pe autor, care a fost obligat de circumstanțe să-l dea spre publicare așa cum era în acel moment, pentru că romanul se termină cam abrupt, fără un final pe măsura cuprinsului. De fapt, fără un final. Cum spune titlul ultimului capitol, ”Conclusion, in which nothing is concluded”.

Romanul a avut un mare succes în epocă, fapt oarecum explicabil. La fel ca și alte opere literare din perioada respectivă, acțiunea se petrece în Orient sau undeva foarte departe, unde se subînțelege că funcționează alte reguli. O astfel de locație exotică i-a conferit autorului mai multă libertate de expresie. Locația este menționată încă din titlul cărții, care este foarte explicit, redând numele protagonistului, Rasselas, și funcția sa de prinț al Abisiniei. Probabil mulți dintre cititorii de atunci s-au întrebat unde o fi Abisinia asta, și genul acesta de curiozitate i-ar fi putut împinge pe unii să cumpere cartea. Nici astăzi nu sunt foarte convins că toți cititorii ar ști, mai ales că între timp țara și-a schimbat numele în Etiopia. În orice caz, Samuel Johnson nu a ales chiar la întâmplare, deoarece tradusese cândva O călătorie în Abisinia de Jerónimo Lobo (1735) și probabil rămăsese cu niște impresii. Pe de altă parte, oarecum paradoxal, locația chiar nu contează.

Rasselas este un fel de bildungsroman, în care protagonistul se lansează într-o călătorie inițiatică, în căutarea fericirii și a felului de viață care să te conducă spre fericire. La început, Rasselas trăiește alături de ceilalți frați și surori într-o Vale Fericită, un fel de paradis terestru, unde tatăl lor, regele Abisiniei, i-a închis până când le-ar veni rândul la tron. Situația este evident una utopică. Copiii regelui au la dispoziție tot ce doresc în această vale, pot să se plimbe pe unde vor, sunt chemați artiști să-i distreze, profesori să-i instruiască și așa mai departe. Toți sunt foarte mulțumiți de viața pe care o duc, mai puțin Rasselas, care se plictisește. După un timp, își stabilește ca obiectiv să iasă din această vale și să cunoască lumea, în ciuda avertismentelor pe care le primește de la filosofi și profesori cu privire la problemele și mizeria care există în afara Văii Fericite. Încercările sale de evadare dau în cele din urmă roade, și el iese în lume, alături de prietenul său, filosoful și poetul Imlac (care-l călăuzește), sora sa Nekayah și însoțitoarea acesteia, Pekuah.

Imlac deja îi povestise lui Rasselas despre propria sa călătorie inițiatică prin lumea orientală, iar călătoria lui Rasselas nu se deosebește prea mult de cea a lui Imlac. Cei patru se stabilesc la Cairo, și încetul cu încetul se integrează în societatea de acolo. Rasselas, ajutat și de Imlac, caută să înțeleagă care sunt oamenii cei mai fericiți, ca să poată să-și aleagă și el drumul în viață. Rând pe rând, el se alătură unor anumite categorii de persoane, tineri sau bătrâni, săraci sau bogați, filosofi sau oameni de știință, eremiți sau petrecăreți, dar este dezamăgit de ceea ce află, și își dă seama că oamenii aceia nu sunt cu adevărat fericiți. Nekayah îl ajută și ea, povestindu-i de viața complicată a familiilor, concluzia fiind că nici prin căsătorie nu poți să devii tocmai fericit, deși, se subliniază, căsătoria este întotdeauna preferabilă unei vieți solitare. Singurătatea nu duce nicăieri, după cum a demonstrat cazul eremitului, sau poate duce la nebunie, după cum a demonstrat cazul astronomului.

Pekuah apare în poveste ceva mai pregnant doar mai spre final, când este răpită, alături de două însoțitoare, de către o ceată de arabi, în timp ce Imlac, Rasselas și Nekayah vizitau piramidele. Nekayah este foarte afectată de pierderea favoritei sale, care însă este răscumpărată în cele din urmă, fapt care permite autorului o scurtă digresiune despre viața banditească a conducătorului arab și a condițiilor existente în palatul și haremul său. Cu toată lipsa de scrupule a acestuia, comportamentul său față de Nekayah și cele două însoțitoare este unul în perfect acord cu regulile cavalerismului; ba mai mult, se sugerează că, dacă n-ar fi venit banii ceruți ca recompensă, arabul ar fi părut tentat chiar să se însoare cu Nekayah sau poate cu una dintre însoțitoarele ei, având în vedere intelectul deosebit al acestora, în comparație cu fetele din harem, cu care nu avea ce să discute și ce să împărtășească. Se scoate astfel în evidență necesitatea ca între parteneri să existe o compatibilitate și din punct de vedere intelectual, să existe comunicare și puncte de interes comun. Arabul se simte împlinit instruind-o pe Pekuah în tainele astronomiei, fapt pe care aceasta îl va folosi ulterior pentru a discuta cu astronomul din Cairo și a-l readuce pe acesta în societate și la normalitate.

O vizită la catacombe și la mumiile de acolo îi oferă prilejul lui Imlac de a povesti despre imaterialitatea și nemurirea sufletului. În viață trebuie mai degrabă să înduri, decât să te bucuri și să fii fericit; se sugerează că fericirea adevărată ar fi acolo, în viața eternă a sufletului. Samuel Johnson a fost un om profund religios, astfel că mulți au interpretat că acesta ar fi de fapt mesajul central al întregii cărți.

Cert este că romanul se încheie nu mult după această vizită. Fiecare dintre personaje își exprimă părerile cu privire la ce activitate sau ce anume i-ar face să fie fericiți; dar totodată își dau seama că aceste obiective sunt utopice, și deci fericirea adevărată nu există, cel puțin nu pe termen lung. Romanul este unul circular: la final, protagoniștii se întorc de unde au plecat, în cazul de față, în Abisinia. Nu ni se mai spune nimic altceva, cititorul e liber să înțeleagă ce vrea. 

Sunt mai multe chei de interpretare a romanului și a finalului. Pare evident că, la final, Rasselas și Nekayah au ajuns la convingerea că fericirea adevărată nu există, și că această căutare a lor nu are sens. Totodată însă, călătoriile lor și experiențele acumulate i-au ajutat să înțeleagă mai bine viața, pregătindu-i mai adecvat pentru orice viitoare roluri în societate decât dacă ar fi rămas în Valea Fericită. Astfel, evadarea din Valea Fericită a avut totuși un sens. Este o evadare similară cu cea din perioada copilăriei, când suntem cu toții (sau majoritatea) fericiți, și totuși ne dorim să fim oameni mari și să facem ce vrem, cum au copiii impresia despre adulți. Abia când ajungem adulți ne dăm seama de greutățile vieții și ne gândim cu drag la perioada copilăriei. Ne-am dori, poate, să redevenim copii, să fim iarăși inocenți și lipsiți de griji. Ne putem întoarce, uneori, acasă, în casa copilăriei noastre, dar nu mai este la fel. Rasselas și Nekayah se întorc și ei înapoi în Abisinia. Totuși, nu se precizează că s-ar întoarce în Valea Fericită. Ei nu s-ar mai potrivi acolo; acum ei sunt deja pregătiți pentru viață, pentru responsabilități specifice rangului lor de prinț și prințesă. Prin vocea lui Imlac, autorul ne-a dat și nouă, cititorilor, o mulțime de sfaturi.

Este greu de spus în ce măsură aceste sfaturi mai sunt și astăzi valabile, pentru generațiile actuale de cititori. Cartea nu prea are multă acțiune, ea este în esență o poveste moralizatoare cu un anumit iz arhaic. Totuși, și astăzi, la fel ca și atunci, oamenii sunt permanent în căutarea fericirii. Din punctul acesta de vedere, romanul își păstrează nealterat mesajul, și totodată invită la reflecție pe tema alegerii unui drum în viață, care să aducă cu sine și fericirea.

François Villon - Poezii

François Villon, Poezii. Operele complecte ale magistrului François Villon, tălmăcite, prezentate și adnotate de Neculai Chirica, Edit. Minerva, Colecția Biblioteca Pentru Toți (BPT), nr. 1144, București, 1983, 238 pag. (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: François Villon, Le Grant Testament Villon et le petit. Son codicille. Le iargon et ses ballades, Pierre Levet, Paris, 1489. Aproape întreaga sa operă cunoscută a fost scrisă între anii 1455 și 1463.

Goodreads: 4,14/5; Amazon: 4,7/5.

Așa cum am mai menționat, astăzi aproape nimeni nu mai citește poezie. Revoluția tehnologică care a început după 1990 a schimbat, încetul cu încetul, gusturile oamenilor, care sunt în prezent mult mai atrași de forme mai directe ale exprimării artistice, vizuale și auditive, accesibile prin intermediul televizorului, a telefoanelor mobile, și a altor ”device”-uri cu acces la internet, și deci la filme și la muzică. Lectura, ca atare, este tot mai rară, în special în rândul tinerilor. Chiar și cei care mai citesc preferă, evident, proza. Poezia a ajuns oarecum desuetă; dacă în urmă cu 50 de ani mai existau oameni care știau să recite poezii (pe care le învățau nu din obligație, ci din pură plăcere), astăzi doar elevii ar mai putea recita câte ceva, însă probabil strict ca urmare a rigorilor impuse de școală. Poezia mai are o șansă datorită muzicii: mulți tineri știu pe dinafară versurile melodiilor preferate. Cât despre valoarea literară a acestor versuri, cred că aceasta este o altă discuție.

Poezia este totodată și mai greu accesibilă decât proza. Spre deosebire de proză, poezia este foarte greu de tradus, deci ea se adresează aproape exclusiv celor care înțeleg limba în care a fost scrisă. Sigur, există sute de poeți importanți în literatura universală, a căror operă a fost tradusă în zeci de limbi, dar, ca traducător, pot să afirm că, în cazul poeziei, orice traducere este aproximativă, și oricât de bună ar fi, nu poate fi niciodată echivalentă cu originalul. Traducătorul trebuie să fie el însuși poet și, dincolo de sensul cuvintelor din poezie, el trebuie să găsească cuvinte care să rimeze în același fel ca și în varianta originală, să respecte numărul de silabe din versuri pentru ca rimele să și funcționeze, să mențină același ritm, să redea aceeași atmosferă, ceea ce, de multe ori, este (aproape) imposibil. De aceea, un poet care scrie într-o limbă de circulație internațională (engleză, franceză, spaniolă, germană, etc) are șanse mult mai mari de a fi înțeles de o categorie mai vastă de oameni decât unul care scrie într-o limbă mai puțin importantă, oricât de genial ar fi acesta din urmă, pentru că, oricâte traduceri s-ar face, vor fi puțini oameni care vor ști să citească și să înțeleagă varianta originală. Și mai greu este în cazul poeților care au trăit demult și care s-au exprimat în limba de atunci. Ei ar putea fi cu greu înțeleși chiar și de vorbitorii limbii cu pricina: Chaucer sau Shakespeare, în varianta originală, sunt astăzi dificil de înțeles de către vorbitorii de limbă engleză, și (cel puțin în cazul lui Chaucer), trebuie traduși în varianta actuală a limbii engleze pentru a fi accesibili cititorilor. La fel este și cazul lui François Villon, a cărui limbă franceză medievală nu mai corespunde întru totul cu limba franceză modernă. Astfel, majoritatea edițiilor actuale în limba franceză sunt ”bilingve”, prezentând atât varianta originală, cât și traducerea în franceză modernă pentru o mai bună înțelegere a originalului, la care se adaugă o serie de adnotări și explicații.

François Villon a fost (și încă este, oarecum) un poet destul de popular și în România, dacă este să ne luăm după numărul mare de ediții ale operei sale poetice apărute în traducere în limba română. Menționez doar câteva: Baladele lui François Villon, traducere de Zoe Verbiceanu, Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă (1940), François Villon - Balade și alte poeme, traducere de Dan Botta, ESPLA (1956), reeditată la Editura ICR (2006), Opurile Magistrului François Villon, adică Diata Mare și Lăsata, Adaosul, Jergul și Baladele, traducere de Romulus Vulpescu, Editura Tineretului (1958), Exerciții pe texte de Villon, în Răzvrătirea desenatorului de cercuri, traducere de Francisc Păcurariu, Editura Dacia (1974), Din operele Magistrului François Villon - Baladele, traducere de Neculai Chirica, Editura Albatros (1975), Din stihurile Jupînului François Villon, traducere de Al. Alexianu, Editura Univers (1980), François Villon - Poezii, traducere de Neculai Chirica, Editura Minerva (1983), François Villon - Balade, traducere de Dan Dănilă, Editura Hermann, Sibiu (1997), François Villon - Poeme, traducere de Petru Cărare, Editura Litera Internațional (2003), François Villon - Opera Omnia, 3 volume (I-III), traducere de Romulus Vulpescu (diferită de cea din 1958), Editura Semne (2013), François Villon - Le Lais ou Le Petit Testament - Diata sau Testamentul Mic, traducere de Dan Dănilă, ediție bilingvă, Editura Eminescu (2015), Micul și Marele testament, Baladele, Jargonul și Flecăreala Măiestrului François Villon, traducere de Cindrel Lupe, auto-editare (2019), Villon - Opere complete, traducere de Ionela Manolescu, ediție bilingvă, Editura Paideia (2020), François Villon - Testamentul Mare - Le Grand Testament, traducere de Dan Dănilă, ediție bilingvă, Editura Eikon (2021), François Villon - Balade și alte poezii, traducere de Adrian Vasiliu, Editura Tracus Arte (2022). La toate acestea se adaugă și filmul artistic François Villon - poetul vagabond, în regia lui Sergiu Nicolaescu (1987).

Popularitatea universală a lui Villon este explicabilă, dar, curios, ea nu se datorează neapărat poeziilor sale, cât mai ales vieții neobișnuite pe care a avut-o, și legendei care s-a născut în jurul său imediat după ce a dispărut complet din lume, în anul 1463, când a fost exilat din Paris și nu s-a mai aflat nimic de el după aceea. Spre deosebire de trubadurii și barzii medievali de dinaintea sa, care trăiseră în general destul de bine, fiind puternic susținuți financiar de aristocrații dornici de a fi lăudați, Villon a avut o existență măcinată de numeroase probleme, a fost asociat cu tot felul de golani și răufăcători, a fost implicat în activități infracționale și, deși nu e sigur că și-a dorit asta, imaginea sa actuală este aceea a unui poet anti-sistem, a unui rebel sau a unui răzvrătit, a unui vagabond, alcoolic și curvar, a unui geniu pustiu neînțeles de contemporanii săi. Practic, cronologic vorbind, este primul poet care face parte din această categorie, sau despre care știm că se încadrează aici; și după el, bineînțeles, urmează un șir lung de scriitori și poeți care i-au moștenit, mai mult sau mai puțin, statutul și imaginea, mai ales începând cu secolul al 19-lea, când și Villon revine în atenția criticilor literari. Chiar și în perioada comunistă, Villon a fost unul dintre autorii acceptabili pentru un regim care susținea literatura ”revoluționară”, indiferent de epocă; iar un poet medieval nu ridica, desigur, probleme ideologice deosebite.

Dintre numeroasele ediții traduse în limba română, am ales să o citesc pe cea de la Editura Minerva, din colecția ”Biblioteca Pentru Toți”, în traducerea lui Neculai Chirica, din 1983, practic ultima apărută în perioada comunistă. A fost ediția aflată, să zicem, cel mai la îndemână, deoarece s-a publicat într-un tiraj mare, și, deși au trecut patru decenii de atunci, cartea se găsește cu ușurință pe la anticariate. Nu același lucru se poate spune despre edițiile de după 1990, mai toate publicate la edituri mai puțin cunoscute, și în tiraje mici și foarte mici, dedicate aproape exclusiv unui public de nișă, de specialiști. Deși trei ediții diferite au apărut în ultimii trei ani, vizitele exhaustive pe la librării mi-au relevat că acestea se găsesc greu (sau deloc) și că prețurile sunt neobișnuit de mari, ceea ce se putea constata și la o simplă căutare pe internet. E adevărat, pe de altă parte, că, vizând un public de specialiști, aceste ediții mai recente sunt în general bilingve și oferă astfel avantajul de a citi poezia în varianta sa originală, idee deloc de neglijat pentru cine cunoaște cât de cât limba franceză (și stă bine cu ghicitul în franceza medievală). Însă variantele originale se găsesc acum cu multă ușurință și pe internet.

Revenind la ediția lui Neculai Chirica, fără a pretinde că sunt capabil de vreo analiză comparativă cu celelalte traduceri, eu cred că aceasta mai are un merit - cel mai cunoscut vers din toată creația lui Villon (mais ou sont les neiges d'antan?) este tradus așa cum îl cunoaște toată lumea: ”Dar unde sînt zăpezile de altădată?” (Balada doamnelor din alte vremuri). Traducătorul, Neculai Chirica, înțelegând probabil importanța acestei balade și în particular a acestui vers, prezintă la final și versiunile traducătorilor de dinaintea lui, pentru întreaga baladă, dar aici vom reproduce doar versul final: ”Dar zăpada celui an?” (Zoe Verbiceanu); ”Dar unde-s marile ninsori?” (Dan Botta); ”Dar unde-i neaua de mai an?” (Romulus Vulpescu); ”Dar unde-i neaua de odinioară?!” (Francisc Păcurariu); ”Dar zăpada de-astă iarnă unde-o fi?” (Al. Alexianu). Pe internet se găsesc și unele din variantele mai recente de traducere, dar rămân la părerea că cel puțin acest vers a fost cel mai bine tradus de Neculai Chirica.

Un alt merit, pe care cu siguranță îl au și alte ediții, este și prefața bine scrisă, precum și notele și adnotările de la final, foarte utile oricărui cititor. Din păcate, și în cazul acestei ediții, prefața vizează aproape exclusiv viața lui Villon, și mai puțin poezia acestuia. Este adevărat, pe de altă parte, că principalele sale poezii, ”testamentele” sale, Micul Testament și Marele Testament, să le spunem așa pentru a evita confuzii, sunt organic legate de viața și peripețiile poetului, precum și de oamenii pe care i-a cunoscut și cărora le ”lasă” câte ceva prin ”testament”. Astăzi, cu toate eforturile depuse de istorici și de alți pasionați de istorie literară, nu mai știm aproape nimic despre acei oameni, iar multe dintre glumele și subînțelesurile poeziilor lui Villon rămân astfel în totală obscuritate, ele fiind așadar deschise în continuare oricăror interpretări. Marele Testament include, pe la mijloc, și numeroase balade, care nu au neapărat legătură cu conținutul ”testamentului” și care, probabil, au și fost scrise în alt context, și ulterior incluse în această operă, cea mai consistentă a lui Villon. Aceste balade reprezintă partea cea mai interesantă și cea mai ”suculentă” a creației sale. La finalul ediției apar și alte poezii, precum și baladele scrise în jargon sau în jobelin. Unele dintre acestea sunt greu de înțeles și de către francezi, iar în ultimele decenii s-a ridicat și problema autenticității lor, și anume dacă într-adevăr au fost scrise de Villon sau de altcineva, în stilul lui Villon. De altfel, opera ”completă” a lui Villon nu este una foarte mare și aproape toate edițiile de la noi, indiferent de titlu, vizează de fapt toate poeziile atribuite în general lui Villon. Este adevărat că, din când în când, specialiștii mai elimină sau mai adaugă câte o poezie sau două, dar este vorba îndeosebi de poezii de importanță secundară; corpul principal al poeziilor lui Villon, de a cărui autenticitate nu se îndoiește nimeni, a rămas același de la sfârșitul Evului Mediu (prima ediție - 1489, la 26 de ani de la dispariția poetului) și până în prezent.