Tennessee Williams, Teatru. Orfeu în infern (în românește de Mihnea Gheorghiu). Menajeria de sticlă (în românește de Anda Boldur). Camino real (în românește de Dana Crivăț), Editura Univers, București, 1978, 264 pag., cuvînt înainte de Mihnea Gheorghiu (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Tennessee Williams, The Glass Menagerie, Random House, New York, 1945, 124 pag. Piesa de teatru s-a jucat însă încă din 1944.
Premiul Cercului Criticilor de Teatru din New York pentru cea mai bună piesă americană de teatru (1945).
Goodreads: 3,74/5; Amazon: 4,6/5; Barnes & Noble: 3,7/5.
Menajeria de sticlă este de altfel piesa de teatru cu care Tennessee Williams s-a lansat, cea care l-a făcut celebru, deși nu a fost chiar prima sa creație literară. Jucată încă din 1944 la Chicago, a fost apreciată de criticii Ashton Stevens și Claudia Cassidy, cu ajutorul cărora a ieșit din anonimat; din 1945, piesa s-a jucat pe Broadway, iar în același an a fost și publicat textul (prima variantă, așa-numita Reading Edition), și a primit Premiul Cercului Criticilor de Teatru din New York.
Este ciudat, poate paradoxal, cum o astfel de piesă tristă a putut să aibă un asemenea succes de piață într-o perioadă încărcată de optimism, cum a fost cea de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și imediat după acesta. Se pare însă că publicul american a fost mai receptiv la drame în această epocă, având în vedere că și alte piese de teatru asemănătoare, precum Un tramvai numit dorință (1947) a aceluiași Tennessee Williams sau Moartea unui comis-voiajor (1949) a lui Arthur Miller au avut de asemenea un impact semnificativ pe scena americană, ulterior și pe cea globală.
Menajeria de sticlă este cea mai autobiografică dintre toate creațiile lui Tennessee Williams, și se bazează în mare măsură pe o povestire, Portrait of a Girl in Glass (Portretul unei fete în sticlă), scrisă între 1941 și 1943, dar care n-a fost publicată decât în 1948 într-o colecție de povestiri. Această povestire a stat și la baza unui scenariu de film, The Gentleman Caller (Pețitorul), pe care Tennessee Williams l-a înaintat în 1943 către Hollywood, dar care nu s-a materializat.
Piesa îl are ca narator pe Tom, un personaj care îl reprezintă chiar pe autor (numele real al lui Tennessee Williams a fost Thomas Williams), și care povestește întâmplări de mai demult, trecute prin propriul său filtru, subiectiv. De la bun început, cititorul (spectatorul) este avertizat că s-ar putea ca aceste întâmplări să nu se fi petrecut tocmai așa. Întreaga piesă nu este altceva decât un lung flashback al lui Tom, privind câteva evenimente marcante din viața familiei sale, care se desfășoară (destul de claustrofobic) în apartamentul din St. Louis unde aceștia locuiau, într-o perioadă dificilă, în anul 1937. Piesa nu are decât două acte și șapte scene (cinci în primul act și două în al doilea act). Ca și text, acoperă doar 67 de pagini din cartea Teatru publicată la Editura Univers.
Familia lui Tom include de altfel destul de puține persoane: pe mama sa, Amanda Wingfield, și pe sora sa, puțin mai mare, Laura. Soțul Amandei și tatăl Laurei și al lui Tom, menționat de mai multe ori, i-a abandonat. Întreținerea familiei a căzut în principal în sarcina lui Tom.
Mama, Amanda Wingfield, trăiește în trecut și, ca și mulți dintre noi, într-o realitate virtuală și chiar paralelă, la fel ca și Willy Loman, eroul din Moartea unui comis-voiajor. Ea vorbește deseori de virtuțile sale din tinerețe, se laudă cu numeroșii săi pețitori; totuși, nu se poate să nu ne întrebăm cum s-a întâmplat ca, din atâția pețitori grozavi, ea l-a ales (?) tocmai pe idiotul care și-a părăsit familia. De asemenea, Amanda are o părere mult prea bună despre copiii ei, cum au în general cam toate mamele despre copiii lor, și le fixează acestora obiective foarte înalte, dificil, dacă nu imposibil de atins. Este nemulțumită de Tom, deși acesta are, de bine, de rău, un loc de muncă, și-l cicălește constant. Tom stă cât mai puțin pe-acasă, pentru a scăpa de cicălelile mamei, și se refugiază în lumea filmelor și a alcoolului.
Eroina dramei este însă Laura Wingfield. Foarte frumoasă, dar cu o mică ”infirmitate” fizică (despre care nu se oferă prea multe detalii, așa că ne putem închipui orice), exagerat de sensibilă și de timidă, Laura evadează constant din lumea reală, chiar mai mult decât mama ei, pentru a asculta muzică și a se juca cu micile sale animale din sticlă, ”menajeria de sticlă”. Mama Amanda investește pentru început ca Laura să devină dactilografă, dar eșuează lamentabil în această direcție. Astfel că mama vine cu planul B: Laura trebuie să se mărite. Doar că nu sunt pețitori, așa că, printre altele, ea îi sugerează lui Tom să-i aducă Laurei drept pețitor pe un coleg de servici. Deși inițial sceptic, Tom îl aduce în cele din urmă la ei acasă pe Jim.
Jim acesta nu este tocmai oricine, ci (fără ca Tom să știe) este singurul băiat de care Laurei i-a plăcut vreodată, la liceu. Era pe-atunci un adolescent care avea mare succes, inclusiv la fete, și avea o prietenă, așa că practic era inaccesibil Laurei. Între timp, viața lui Jim a luat o turnură mai degrabă nefericită, dar ambițiile sale erau în continuare mari.
Interacțiunea lui Jim cu Laura este punctul culminant al dramei. Dintre toate animalele din menajeria de sticlă, Jim sparge unicornul, favoritul Laurei, și care o reprezintă, simbolic, pe Laura însăși. Ea este deosebită de celelalte fete din această lume; relația sa specială cu Jim a început încă din liceu, când Jim îi spunea ”trandafir albastru”, o floare cum nu mai există. În felul acesta, Jim a recunoscut (inconștient) unicitatea Laurei. Unicornului i s-a rupt însă doar cornul; acum, el arăta exact la fel ca și ceilalți cai din menajeria de sticlă a Laurei. Prin relația cu Jim, ”unicornul” Laura ajunge și ea în lume, ajunge și ea la fel ca și celelalte fete (”cai”), devine și ea ”normală”, cel puțin pentru moment. O poveste de dragoste minunat pusă în scenă, culminând cu un sărut.
Din păcate, totul se năruie. Povestea se încheie trist. Familia Wingfield revine la o situație chiar mai dificilă decât cea anterioară, pentru că, atunci când ajungi la înălțime, căderea este mult mai dureroasă. Amanda, Tom și Laura au dificultăți în a accepta eșecul, în a se adapta la o realitate crudă. Autorul, în loc să încheie extatic piesa, cu un happy-end, preferă varianta opusă, creând cadrul unei posibile dezbateri: care este soarta inadaptaților din societatea americană? Piesa aduce în centrul său un univers domestic dezechilibrat, în contrast cu situația ideală îndelung vehiculată de filmele holywoodiene. Ciudat, prima versiune cinematografică a acestei piese (în anii 1950) a mers până acolo încât finalul a fost schimbat, pentru a corespunde cerințelor de pe piața americană; abia în anii 1980 s-a făcut un nou film (cu Paul Newman), care a respectat măcar momentele cheie ale piesei de teatru și epilogul acesteia. Trebuie notat că și în 1944, când piesa s-a jucat fără prea mare succes la public (la început), agenții de teatru au insistat ca dramaturgul să modifice finalul, pentru a fi mai ușor de ”digerat” de către spectatorul american. Tennessee Williams a rezistat însă tentației, iar succesul ulterior a dovedit că a avut dreptate.
Personajele sunt inspirate din viața reală. Sora mai mare a autorului, Rose, este cea care a stat la baza personajului Laura. De altfel, porecla dată de Jim Laurei, ”Blue Rose” (”Trandafir Albastru”), sugerează fără echivoc această asociere. În plus, evenimentele reale, deosebit de triste, din viața lui Rose și sentimentele de vinovăție pe care Tennessee Williams le-a avut mereu pentru soarta surorii sale au reprezentat principalele elemente catalizatoare, care au declanșat și au făcut posibilă această operă literară, la fel de actuală și acum, ca și în urmă cu 80 de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu