Viața lui Lazarillo de Tormes

Viața lui Lazarillo de Tormes, Edit. Junimea, Iași, 1999, 84 pag., traducere, prefață și note de Irina Ilegitim (este ediția pe care am citit-o).

Ediția ”originală” (cea mai veche): La vida de Lazarillo de Tormes y de sus fortunas y adversidades, Juan de Juntas, Burgos, 1554. În același an au apărut ediții la Alcala (Salcedo), Medina del Campo (Hnos. del Canto) și Anvers (Martín Nucio). Totuși, niciuna din aceste ediții nu este cu adevărat cea originală, care probabil este mai timpurie și s-a pierdut.

Goodreads: 3,52/5; Amazon: 4,5/5.

 

Viața lui Lazarillo de Tormes este primul ”roman” picaresc și, după cum spun unii, primul ”roman” din istoria modernă a literaturii, ceea ce îi oferă o importanță cu totul aparte. Dacă este sau nu un roman, este discutabil după părerea mea, oricum există specialiști care să se pronunțe în această privință, eu aș sublinia doar faptul că, din perspectiva lungimii textului, de sub 100 de pagini, s-ar încadra mai degrabă la categoria ”nuvelă” decât la cea de ”roman”. Dincolo de importanța sa reală pentru istoria literaturii, această carte se poate citi foarte ușor, este destul de interesantă și comică, o lectură cu iz educațional și moral care încă rămâne în picioare din aceste perspective, deși au trecut aproape 500 de ani de la publicarea sa.

 

Apropo de publicare, ediția originală, așa cum am subliniat mai sus, nu se cunoaște. De altfel, nici autorul. În ambele direcții s-au făcut tot felul de studii, de speculații, mai mult sau mai puțin științifice, nu cred că e cazul să le reluăm aici. Este cert că prima ediție a cărții este anterioară anului 1554, de când se păstrează actualele ediții de la Burgos, Alcala, Medina del Campo și Anvers. Probabil cartea a apărut inițial cu un tiraj redus, a avut succes și a fost reeditată de mai multe edituri cu tiraje mult mai mari, care să satisfacă cererea, care a crescut de la un nivel strict național, adică spaniol (inițial), la unul internațional, cartea fiind tradusă în următorii ani în mai multe limbi de circulație internațională, în principal pe baza ediției din Anvers. În ceea ce privește autorul, el nu este cunoscut nici azi, deși apar mereu specialiști care afirmă (în contradictoriu cu alții) că au găsit dovezi de necontestat că x sau y este autorul. Probabil nu se va ști niciodată sau, cine știe, se va ajunge cândva la un consens în lumea literară, pe baza unor dovezi care să fie cu adevărat clare. La momentul apariției cărții, cititorii de atunci (cel puțin unii dintre ei) au luat de bună ideea că însuși Lazarillo de Tormes este autorul, deoarece cartea este scrisă la persoana întâi, de către o persoană aparent reală care își povestește propria viață. Chiar și azi mai sunt unii cititori care cad în această capcană, intenționată, a autorului. În realitate, Lazarillo de Tormes este aproape sigur un personaj fictiv. Chiar dacă, ipotetic, el ar fi existat și chiar ar fi trăit toate întâmplările descrise în carte, este imposibil ca el să fi și scris cartea, deoarece provenea dintr-o familie săracă, era analfabet, deci n-ar fi știut să scrie, și chiar dacă ar fi dictat sau ar fi povestit cuiva toate aceste întâmplări, este greu de crezut că ar fi avut capacitatea intelectuală de a folosi toate mijloacele literare pe care le vedem în carte, și care, în mod firesc, nu pot aparține decât unei persoane educate, și, mai mult decât atât, înzestrate cu un simț literar (și totodată al umorului) cu mult peste autori consacrați ai acelui timp. Este așadar destul de clar că autorul nu este chiar oricine, ci un adevărat scriitor de la jumătatea secolului al XVI-lea.

 

Faptul că autorul a preferat să rămână anonim este de înțeles în contextul epocii de care aminteam. La puțin timp după apariție, cartea a fost interzisă de Inchiziția spaniolă și, dacă autorul ar fi fost cunoscut, probabil că acesta ar fi avut mult de suferit. Ulterior, Inchiziția a admis publicarea unei ediții cenzurate, iar această ediție a fost singura admisă în Spania până în secolul al XIX-lea. Abia pe la jumătatea secolului al XIX-lea au început să reapară ediții complete, necenzurate, ale lui Lazarillo.

 

Cauza este foarte simplă: cartea face mișto de mai multe personaje, pe care le caracterizează negativ, dintre care cel puțin trei aparțin Bisericii Catolice: preotul din capitolul al doilea, vânzătorul de indulgențe din capitolul al cincilea și protopopul din capitolul al șaptelea (ultimul). Ar mai fi și călugărul din capitolul al patrulea, dar acel capitol este foarte-foarte scurt. Deci, aproximativ jumătate din carte este ”dedicată” mizeriilor comise de reprezentanții Bisericii. Evident că acest fapt era inacceptabil pentru Biserica din Spania în secolul al XVI-lea, dar și pentru Biserica Catolică în general, mai ales că în acea epocă tocmai se nășteau (sau deja se dezvoltau) curentele protestante / reformatoare în cadrul său. Aceste capitole, interpretate ca atacuri la adresa Bisericii Catolice, au condus și la ideea că autorul ar fi non-catolic (posibil evreu sau musulman convertit forțat la sfârșitul secolului al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea). Pe de altă parte, detaliile foarte sugestive și realiste oferite în aceste capitole ar indica, dimpotrivă, că autorul este un bun cunoscător al practicilor Bisericii Catolice și, deci, ar fi un membru al acesteia (preot, călugăr, episcop, etc).

 

Lazarillo este diminutivul lui Lázaro, care este numele real al personajului. Este ca și cum ai spune Ionuț, în loc de Ion. Diminutivul sugerează că este vorba de un copil. Și, într-adevăr, cea mai mare parte a ”acțiunii” se desfășoară când Lázaro este copil, deci diminutivul Lazarillo se potrivește. Mai mult, rolul diminutivului este și acela de a crea din start o relație de simpatie între cititor și personaj, care de altfel funcționează foarte bine. Cartea îmi aduce oarecum aminte de Amintiri din copilărie a lui Ion Creangă, în care, la fel, autorul ajuns la vârsta maturității, povestește de trăznăile făcute în timpul copilăriei și se bazează, la fel, pe tot felul de ”episoade”. Diferența este că, aici, soarta lui Lazarillo este mai tragică, iar trăznăile sale rezultă din lupta pentru supraviețuire atunci când era în slujba unor oameni maturi, care îl tratează iresponsabil. Asistăm, totodată, la o maturizare forțată a lui Lazarillo, care trece repede de la inocență și naivitate (vizibile doar la începutul primului capitol) la o tot mai necesară adaptare la greutățile vieții, personificate de stăpânii săi mojici, care-l obligă să comită tot felul de fapte teoretic reprobabile, dar în mare parte justificate în contextul dat.

 

Principala problemă cu care se confruntă Lazarillo, pe parcursul întregii sale vieți de copil și adolescent, poate chiar și la maturitate, este foamea. Fiecare capitol prezintă diverse strategii ale lui Lazarillo de a obține un minim de mâncare de la stăpânii săi care nu-i asigură nici măcar strictul necesar pentru supraviețuire. Primul capitol, cel în care Lazarillo este ”angajat” drept călăuză a unui orb cerșetor, este cel mai reușit din punct de vedere literar. Lazarillo este abuzat de către orb, nu primește suficientă mâncare, și în cele din urmă se răzbună. Cu toate acestea, următorul său stăpân, un popă, este și mai avar, și practic nu-i dă aproape deloc de mâncare lui Lazarillo, care este pe punctul să moară de foame, și la un moment dat chiar își dorește să moară, până când găsește o metodă de a șterpeli puțină mâncare de la stăpânul său. În cele din urmă este prins și aspru pedepsit. Următorul său stăpân este un scutier, iar aici situația se inversează de-a dreptul: Lazarillo este cel care asigură, prin cerșit, mâncarea, atât pentru el, cât și pentru stăpânul său, sărac lipit, având drept singură avere ”onoarea”, de care autorul face mișto.

 

Următoarele capitole sunt mai scurte, iar autorul trece uneori foarte rapid peste anumite perioade, în care Lazarillo este în slujba altor ”personaje”; ceva mai lung este capitolul dedicat vânzătorului de indulgențe. Ultimul capitol este poate cel mai semnificativ din întreaga carte, deoarece Lazarillo a ajuns la maturitate și la un statut pe care el îl consideră unul la care a aspirat: cel de ”crainic”, ”în plină bunăstare”. Contează aparent mai puțin faptul că s-a căsătorit cu o slujnică a unui protopop, foarte probabil amanta acelui protopop, fapt pe care Lazarillo îl trece în cele din urmă cu vederea, deoarece preferă să aibă ce mânca decât să fie un om virtuos.

 

La noi, cartea se găsește foarte greu. Am avut noroc că la bibliotecă această carte este disponibilă (în varianta tradusă de Irina Ilegitim, menționată mai sus), căci altfel pe la librării sau anticariate este aproape imposibil de găsit în limba română. Pentru cei care știu spaniolă, pe internet se găsesc mai multe variante în această limbă. Mărturisesc că am încercat să citesc și în spaniolă, fiind (cred eu) un bun cunoscător al acestei limbi, dar vocabularul de secolul al XVI-lea pune unele probleme chiar și vorbitorilor nativi, așa că în cele din urmă m-am mulțumit cu varianta în limba română.

 

Cartea se adresează cititorilor de orice vârstă.