Whitesnake - Good to Be Bad (2008)

Whitesnake - Good to Be Bad, SPV/Steamhammer, 2008.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Best Years 5:16
02. Can You Hear the Wind Blow 5:03
03. Call on Me 5:01
04. All I Want, All I Need 5:40
05. Good to Be Bad 5:13
06. All for Love 5:13
07. Summer Rain 6:10
08. Lay Down Your Love 6:01
09. A Fool in Love 5:50
10. Got What You Need 4:15
11. 'Til the End of Time 5:32

Toate melodiile au fost compuse de David Coverdale și Doug Aldrich.
Producători: The Brutal Brothers (David Coverdale, Doug Aldrich și Michael McIntyre).

Whitesnake (pe acest album):

David Coverdale - solist vocal, liderul trupei
Doug Aldrich - chitară
Reb Beach - chitară
Timothy Drury - clape
Uriah Duffy - chitară bass
Chris Frazier - tobe 

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,30/5; Amazon: 4,6/5.

Whitesnake a fost una din trupele mele preferate din copilărie și adolescență, una din formațiile care mi-au format și consolidat gustul pentru hard rock și heavy metal. La fel ca și multe alte formații care au ajuns la apogeu în a doua jumătate a anilor 1980 (albumul Whitesnake, apărut în 1987, este unanim recunoscut ca cel mai bun), Whitesnake a cam dispărut de pe scenă în anii 1990, cu o singură revenire, cam lipsită de succes, albumul Restless Heart (menit inițial să fie un album solo al lui David Coverdale), din 1997. Whitesnake este, în esență, David Coverdale și băieții care cântă alături de el; și, ca atare, nu poate să dispară atât timp cât David Coverdale încă își mai dorește să apară pe scenă. În anii 2000, David Coverdale a revenit, și a adus alături de el câțiva băieți de foarte bună calitate, între care chitariștii Doug Aldrich și Reb Beach, cu care a reformat trupa. Deși inițial ei s-au limitat la a cânta în concerte, în 2006 a apărut și un album, intitulat Live... in the Shadow of the Blues, care conținea și câteva piese noi, dovadă că băieții pot mai mult decât doar să interpreteze melodiile mai vechi ale trupei. Astfel, David Coverdale și Doug Aldrich s-au apucat de treabă și, cu sprijinul întregii echipe, au reușit să scoată un nou album Whitesnake după mai bine de 10 ani de pauză, Good to Be Bad (2008).

Deși trupa din anii 2000 este diferită de cea din anii 1980, cu excepția lui David Coverdale, bineînțeles, albumul sună extraordinar de similar cu albumele Whitesnake din anii 1980, în special Slide It In (1984), Whitesnake (1987) și Slip of the Tongue (1989). Efectiv am avut impresia unei călătorii în timp, una total neașteptată aș putea spune, având în vedere că mai toate trupele care au revenit la viață după o perioadă mai îndelungată au încercat să aducă ceva în plus, să inoveze, să schimbe ceva față de ceea ce cântau cu ani în urmă. La Whitesnake, în schimb, notăm contrariul: ei se străduiesc și chiar reușesc să sune aproape la fel ca și în anii 1980. Albumul este foarte bun, nu doar decent, și este solid, în sensul că este destul de uniform, cu piese la fel de atractive de la început până la final, fără niciun filler, diferențierea valorică dintre melodii fiind mai degrabă în funcție de preferințele personale ale ascultătorului. Chiar și luând în calcul câțiva parametri statistici, se observă aceeași omogenitate: toate piesele au 5-6 minute (una singură coboară sub 5 minute, la 4 minute și 15 secunde), se încadrează stilistic în același gen muzical, hard rock, cu mici variațiuni, plus trei balade - un raport destul de obișnuit pentru Whitesnake, cu 8 piese ”în viteză” și 3 mai lente din totalul de 11, și un timp total de aproximativ 1 oră (fără câteva secunde!), deci o precizie aproape matematică cu care bifează fiecare obiectiv.

Revin la ideea că preferințele personale pot să joace un rol mai semnificativ în cazul acestui album, fiindcă nu există melodii care să iasă cu adevărat foarte mult în evidență. Și ca să îmi exprim și propria opinie, aș sublinia, pentru început, singurul aspect care mi se pare ușor ciudat, poate chiar negativ: nici prima piesă, Best Years, nici piesa care dă titlul albumului, Good to Be Bad, nu mi se par a fi de referință, ba chiar mai mult, conform preferințelor mele personale, nu sunt nici măcar în prima jumătate din punct de vedere valoric dintre piesele de pe album. Este ciudat fiindcă, de obicei, prima melodie de pe orice album ar trebui să fie una reprezentativă, cea mai bună sau măcar printre cele mai bune, ca să atragă atenția ascultătorului și să-i mențină curiozitatea și în privința restului albumului. Altfel, riști să pierzi ”clientul” de la prima melodie. La fel și melodia care dă titlul albumului, nu ar trebui să fie una oarecare. Poate că titlul albumului a fost ales pe alte considerente, ca să atragă atenția prin cuvintele pe care le conține, cam asta ar fi singura explicație, pentru că piesa în sine cu același titlu este mediocră, poate chiar slăbuță în raport cu altele de pe acest album.

Albumul debutează cu o secvență de trei melodii în forță, Best Years, Can You Hear the Wind Blow și Call on Me. Încă de la prima audiție am fost impresionat de cea de-a doua melodie, Can You Hear the Wind Blow, iar impresia s-a consolidat cu fiecare audiție suplimentară. Este incredibil ce poate face Doug Aldrich la chitară, cum piesa se naște practic dintr-un simplu riff la chitară, și o schimbare de ritm și de riff la refren, și ce impact poate să aibă asupra ascultătorului. Vocea lui Coverdale aici este ușor schimbată față de celelalte două melodii, dovadă că el încă își poate modula vocea în funcție de cerințele melodiei. Call on Me este la rândul său o melodie foarte bună, cu o dinamică excepțională, peste Best Years ca și compoziție și interpretare.

Această secvență cu un ritm năucitor este întreruptă de prima baladă de pe album, All I Want, All I Need, menită să rupă un pic ritmul și să ofere un moment mai liniștit, creând o atmosferă romantică, plină de emoții pozitive (oarecum în opoziție cu versurile, care sugerează mai degrabă neliniște, nesiguranță). Este o încercare de revitalizare a baladei tipice pentru Whitesnake, de genul Is This Love (din 1987). 

Urmează piesa care dă titlul albumului, Good to Be Bad, care, în ciuda unui start foarte bombastic și a unui ritm destul de bun, nu livrează atunci când trebuie, mai exact la refren. 

Sunt însă foarte impresionat de următoarele două piese, All for Love și Summer Rain. Situate chiar la mijlocul albumului, mi se par a fi chiar elemente centrale ale acestuia (deși de obicei aceste melodii se pun mai pe la început sau, dimpotrivă, la sfârșit). All for Love este o piesă ritmată, dinamică, dar totuși foarte diferită stilistic de celelalte de pe acest album sunând mai degrabă ca o melodie a celor de la Thin Lizzy decât una Whitesnake. Iarăși, este de remarcat versatilitatea de care dau dovadă David Coverdale și Doug Aldrich, care au reușit aici să compună și un refren ușor de reprodus, de înțeles, cu care lumea se poate asocia, și care, în ciuda repetiției aparent excesive, nu ajunge să satureze. Vocea și chitara se combină aproape de perfecțiune și pe următoarea melodie, Summer Rain, o baladă mai degrabă atipică pentru Whitesnake, dar care ne aduce aminte de rădăcinile din muzica blues ale lui David Coverdale. Un plus și pentru versurile romantice, de data aceasta în consonanță cu conținutul melodic.

Partea de final a albumului este mai ”experimentală”, în măsura în care Whitesnake pare să încerce și alte genuri de melodii decât cele consacrate, fără însă a se îndepărta prea mult de la formulele melodice de bază. Lay Down Your Love sună destul de bine, este dinamică, are un ritm bun și, din punct de vedere al interpretării la chitară sau al refrenului, seamănă cu unele melodii ale celor de la AC/DC sau Led Zeppelin. 

Și revenind la preferințe personale, cea mai bună melodie de pe album mi se pare A Fool in Love. Fără îndoială, atât melodic, cât și liric, este o piesă fundamentată pe compoziții mai vechi (Fool for Your Loving, o melodie care a apărut pe două albume Whitesnake în două versiuni puțin diferite), dar care sună excelent și chiar reușește să surprindă, având în vedere startul neobișnuit, și apoi felul în care melodia se ”construiește” pas cu pas pentru a atinge un extaz greu de anticipat după primele acorduri. Am ascultat-o de nenumărate ori și încă nu m-am plictisit!

Ultimele două melodii de pe album m-au impresionat însă mai puțin, dar este posibil să fie și efectul piesei A Fool in Love, care lasă ce urmează în umbră. Got What You Need este ritmată, și este totodată cea mai scurtă piesă de pe întreg albumul. Una dintre puținele melodii de pe acest album de care îmi amintesc mai greu, nu mi-a rămas în memorie. 'Til the End of Time este melodia care încheie albumul, una mai lentă, o baladă mai aproape de stilul Led Zeppelin, și cu un mesaj liric de natură simbolică, vădit și în titlu. Este bine aleasă la final din perspectiva mesajului transmis, deși este un pic riscant să închei un album predominant ritmat cu o melodie lentă, visătoare, care te duce cu gândul la universul infinit.

Albumul este foarte bun din punct de vedere melodic. Totuși, liric, se poate observa că David Coverdale nu reușește (și probabil nici nu vrea) să se dezbare de tematicile abordate în anii 1970 și 1980, și care sună un pic cam învechite în prezent. Dragostea este omniprezentă în toate melodiile, explicit sau implicit. E un pic ciudat pentru un album hard rock din secolul 21 să abordeze doar această temă, dar putem trece peste. Un alt lucru demn de remarcat este faptul că perspectiva lui David Coverdale asupra dragostei n-a suferit nici o modificare în cei 30 de ani de când există Whitesnake. El este îndrăgostitul etern, dar totodată victima eternă, pentru că aproape niciodată partenera sa potențială nu-i răspunde pozitiv la chemări, la rugăminți, la declarații. Dragostea este astfel văzută ca un sentiment frustrant, iar femeia (ca obiect al dragostei) este mereu vinovată pentru că nu împărtășește același sentiment, deși îi place să fie admirată, adulată, iubită (însă doar de la distanță). Frustrarea aceasta a compozitorului se transmite într-o oarecare măsură și audienței, mai ales dacă aceasta ia mai în serios versurile. Sunt totuși și unele melodii care lasă o umbră de speranță, chiar conțin un mesaj eminamente pozitiv, cum ar fi primele două de pe album, Best Years și Can You Hear the Wind Blow.

După acest album, Whitesnake a mai scos încă trei albume de studio, Forevermore (2011), The Purple Album (2015) și Flesh & Blood (2019). Din păcate, odată cu pandemia, a intervenit o pauză, care s-a prelungit și ulterior, deși în 2022 a avut loc un turneu, care însă nu s-a finalizat, din cauza problemelor de sănătate cu care s-au confruntat diverși membri ai trupei, în frunte cu solistul vocal David Coverdale. În noiembrie 2025, David Coverdale (ajuns la vârsta de 74 de ani) a anunțat că se retrage definitiv din activitate. Fără el practic nu mai există nici Whitesnake, deși este oricând posibil ca formația să fie revitalizată, plecând de la principiul că speranța moare ultima.