Retazo (1939)

Regizor: Elías Alippi. Producător: Alfredo P. Murúa.
Scenariul: Francisco Chiarello, după piesa de teatru a lui Dario Niccodemi.
Cu: Paulina Singerman, Alberto Vila, Perla Mary, César Fiaschi, Adolfo Meyer.
Audiență generală.

Retazo este o comedie romantică argentiniană din anul 1939, slăbuță după standardele de azi, dar care, în epocă, a fost destul de bine primită de publicul spectator, în special feminin. Este al doilea din cele doar două filme regizate de Elías Alippi, celălalt fiind Callejón sin salida (Drum fără întoarcere, 1938). 

Pe lângă tematica telenovelistică, mereu actuală, dar care pe mine nu mă atrage, filmul mai prezintă și alte dificultăți pentru spectatorul de astăzi: imagine alb-negru de slabă calitate, sunet foarte prost (deși cunosc limba spaniolă, am făcut eforturi substanțiale pentru a înțelege ce se vorbește), cinematografie arhaică, actorii și actrițele se presupune că ar fi frumoși după standardele de atunci, dar între timp standardele s-au mai schimbat. Aș spune totuși că există și părți pozitive, una dintre acestea fiind interpretarea Paulinei Singerman, care joacă rolul personajului principal, Retazo (acesta este numele personajului și totodată al filmului).

Retazo este o fată săracă din toate punctele de vedere, adică și săracă cu duhul cum s-ar spune în popor. Este de o inocență și naivitate dusă la extrem (ca să nu-i spunem prostie). De fapt, una dintre problemele filmului este că totul este exagerat: personajele pozitive sunt exagerat de pozitive, cele negative sunt exagerat de negative, cei deștepți sunt mult prea deștepți, iar proștii, exagerat de proști. Aproape niciun personaj nu poate să existe în viața reală, reprezintă doar niște caricaturi tipizate și duse la extrem ale unor oameni reali. De altfel, filmul se adresează clar unui public nu foarte perspicace, astfel că totul se oferă ”pe tavă”. Totul e foarte clar, ca să folosim o expresie la modă, de la început și până la sfârșit, cu mici momente de așa-zisă ”cumpănă”, dar un spectator cu un minim de inteligență și experiență poate ghici fără probleme ce se va întâmpla pe parcursul filmului, fiindcă surprize majore nu sunt. Din punctul acesta de vedere, filmul este un precursor al comediilor romantice de astăzi, în special a celor din sfera latino-americană.

Filmul exploatează de altfel o temă foarte comună telenovelelor de azi și dintotdeauna, și pe placul mulțimilor: o fată săracă și cinstită (și cât se poate de inocentă), Retazo, își găsește fericirea alături de un bărbat bine situat financiar, inginerul Tito Aguilar (Alberto Vila). Relația dintre cei doi se construiește în timp și înfruntă toate vicisitudinile. Prima parte a filmului este melodramatică, prezentând viața dură a fetei Retazo, care are toate atributele necesare pentru a înduioșa publicul: este orfană, este bătută de mătușa (Jacinta Diana) cu care locuiește și care o obligă să cerșească pe străzi, este furată și nedreptățită de alți oameni săraci ai străzii, are un cățel de care are grijă. Într-una din scenele mai neobișnuite ale filmului, Retazo așteaptă lângă o biserică într-o atitudine asemănătoare cu cea a statuii Fecioarei Maria aflată în fața ei, scenă menită să o asocieze pe tânăra fată cu personajul biblic.

Încetul cu încetul, norocul fetei se schimbă. Pleacă de acasă, încercând să se descurce pe cont propriu. La poliție dă peste un comisar binevoitor (Alberto Terrones), care este de fapt ”nașul” ei, pentru că el îi spune, pentru prima dată, Retazo (ea pretinzând că nu are un nume). Reușește să se angajeze alături de niște femei care calcă haine, ducând hainele gata călcate la diverși clienți, ocazie cu care îl întâlnește pe domnul inginer Tito, aflat într-un moment financiar dificil, și într-o relație neclară cu doamna Lina Pacheco (Perla Mary). Retazo își sacrifică din venituri pentru a-l ajuta pe Tito, iar acesta, drept mulțumire, o angajează ca menajeră. Doamna Lina nu vede însă cu ochi buni acest fapt și-i face zile fripte lui Retazo. Asistăm de fapt la povestea clasică a unui triunghi amoros, cu multiple suișuri și coborâșuri, dar în care, în cele din urmă, așa cum era de așteptat, Retazo iese victorioasă. Lucrurile sunt un pic mai complicate, pentru că pe Retazo o mai curtează și un alt inginer, Julio Bernini (César Fiaschi), mai bătrân, mai urât și cât se poate de căsătorit, iar Tito este gelos când pe acesta, când pe alții, așa cum și Retazo este geloasă pe Lina, dar și pe soția lui Julio (Edna Norrell), cu care Tito pare să aibă o relație ”suplimentară”. De altfel, Tito nu este chiar bărbatul ideal, având în vedere tendința sa de a ”sări din floare în floare”. Nici Retazo nu este tocmai ”femeia ideală”, deoarece nu are nici pe departe calitățile necesare unei doamne din înalta societate, dovadă fiind comportamentul său hilar de la balul unde a fost invitată și unde practic se îmbată și îl face de râs pe Tito. De altfel, titulatura de comedie pe care am atribuit-o filmului se bazează tocmai pe numeroasele scene comice, răsfirate cu generozitate pe parcursul acestuia. Paulina Singerman pare perfect capabilă de a o interpreta pe Retazo atât într-un registru tragic, cât și într-unul comic. Filmul are și o latură educațională: Retazo este analfabetă, iar principala sa preocupare, câtă vreme Tito a fost plecat (un an de zile) cu o sarcină de servici la Comodoro Rivadavia, a fost aceea de a învăța carte, motiv pentru care îl angajează pe învățătorul Don Luis (Adolfo Meyer). 

Se poate spune că nici Tito, și nici Retazo, nu sunt ”perfecți”, au minusurile lor evidente, dar spectatorii pleacă fericiți și mulțumiți la finalul unui film cu happy-end. Ar mai fi de spus că personajele negative cele mai evidente sunt femei: Lina, prietena inițială a lui Tito, care se dovedește a fi rea și răzbunătoare, respectiva mătușa lui Retazo, pe care însă o vedem doar la început. În schimb, bărbații sunt fie potențiali parteneri ai lui Retazo (Tito, Julio), fie figuri paterne (comisarul de poliție, învățătorul Don Luis), negativ fiind prezentați doar oamenii străzii cu care Retazo are de a face mai la început.

Producția moștenește și unele reminiscențe ale filmului mut: mimicile actorilor sunt exagerate - de multe ori, chiar dacă nu înțelegi ce spune un personaj, este destul de evident ce se întâmplă și care sunt sentimentele personajelor după mutrele acestora.

Filmul a avut ceva succes la momentul respectiv, beneficiind și de aportul unor actori din alte țări sud-americane (Alberto Vila din Uruguay, Hilda Sour din Chile). Pentru publicul de astăzi, o astfel de producție ar putea prezenta interes doar din perspectivă istorică. Filmul este disponibil pentru vizionare pe YouTube, în original în limba spaniolă.