Italo Calvino - Baronul din copaci

Italo Calvino, Străbunii noștri (Cavalerul inexistent. Vicontele tăiat în două. Baronul din copaci), Edit. Univers, București, 1974, 360 pag, cuvânt înainte și traducere de Despina Mladoveanu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Italo Calvino, Il barone rampante, Einaudi, I Coralli (nr. 79), Torino, 1957, 288 pag.

Premiul Viareggio pentru literatură (1957).

Goodreads: 4,02/5; Amazon: 4,5/5; Barnes&Noble: 3,5/5.

Baronul din copaci este una dintre cele mai greu de găsit cărți la noi, și asta deoarece, pe de o parte, este foarte căutată, fiind deseori inclusă pe lista de lecturi obligatorii la gimnaziu, și, pe de altă parte, deoarece n-a mai fost publicată de foarte mult timp, mai exact din 1999. Deci, în secolul 21 nicio editură din România nu și-a pus problema reeditării și publicării acestui roman al lui Italo Calvino, în ciuda faptului că acesta a devenit o lucrare de referință în literatura mondială. În România, pentru prima dată cartea a fost publicată la Editura Tineretului în 1967, apoi în 1974 împreună cu Cavalerul inexistent și Vicontele tăiat în două, într-o serie pe care însuși Italo Calvino a denumit-o I nostri antenati, tradusă la noi ca Străbunii noștri, la Editura Univers (într-o ordine schimbată a romanelor față de varianta originală și într-un singur volum), iar în 1999 a apărut ultima ediție, tot la Editura Univers, practic o reeditare a celor trei romane din Străbunii noștri, însă de data aceasta fiecare a apărut separat. Întrucât oamenii caută disperați varianta în care Baronul din copaci a fost publicată separat, edițiile din 1967 și 1999 sunt aproape de negăsit, sau se găsesc la prețuri exorbitante; astfel că am apelat la Străbunii noștri, care include și Baronul din copaci, și se găsește mult mai ușor și la un preț rezonabil. Pe net se găsește și o variantă în format pdf a ediției din 1999, care este însă practic aceeași cu cea din 1974, apărând la aceeași editură (Univers) și având și același traducător (Despina Mladoveanu).

Romanul este unul interesant, captivant pe alocuri, o poveste fantastică a unui băiat de 12 ani, Cosimo Piovasco di Rondò, fiul unui baron, care se răzvrătește împotriva obligației de a mânca melci la masă și se cațără într-un copac din grădina familiei, după care se încăpățânează să ducă o viață strict arboreală, fără a mai coborî vreodată din copaci. Povestea este relatată în stilul propriu al lui Italo Calvino, apropiat de realismul magic al unor scriitori precum Jorge Luis Borges sau Gabriel García Márquez, și pare verosimilă din anumite puncte de vedere; autorul se străduiește să-i ofere permanent o aură de plauzibilitate. Naratorul este Biagio, fratele mai mic al lui Cosimo, mult mai cuminte și mai așezat, și care istorisește toate aceste întâmplări dintr-o perspectivă aproape omniscientă, cu mult după ce majoritatea personajelor au părăsit această lume, ceea ce le conferă un statut aparte, de personaje de legendă. De altfel, Biagio permanent anticipează anumite întâmplări, creând în rândul cititorilor un anumit orizont de așteptare, reducând șocul sau impactul unor evenimente și sporind credibilitatea relatărilor.

Multe aspecte sunt prezentate aproape în manieră științifică. Cartea debutează chiar cu o dată exactă: 15 iunie 1767, ziua în care Cosimo și-a luat ”zborul” în copaci, ceea ce fixează destul de clar data nașterii sale în 1754 sau 1755 (deoarece avea 12 ani la momentul respectiv), iar data morții în 1819 sau 1820 (când avea 65 de ani). Această îndepărtare în timp (față de prezent) face ca povestea să pară și mai plauzibilă, mai ales că se presupune că potențialii cititori nu sunt foarte familiarizați cu realitățile din Italia (mai exact Liguria) din a doua jumătate a secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea. Acțiunea se petrece cu precădere în orășelul (fictiv) Ombrosa, port la Marea Mediterană, și în apropierea acestuia, iar cea mai lungă călătorie întreprinsă de Cosimo a fost până în orășelul vecin (la fel de fictiv), Olivabassa, unde se întâlnește cu nobilii spanioli, obligați să trăiască în copaci, și în rândul cărora își găsește prima dragoste, Ursula. 

Am crezut până aproape de final că dragostea, dintre toate sentimentele umane, va fi cea care-l va determina la un moment dat pe Cosimo să revină ”cu picioarele pe pământ”. Acolo unde au dat greș părinții, frații, prietenii, ceilalți membri ai familiei sau ai comunității, ar fi putut reuși Ursula sau Viola. M-am înșelat. Cartea începe într-un registru destul de vesel, și la început Cosimo este ca un fel de Robinson Crusoe, care se adaptează din mers la noua sa lume, învățând să trăiască în copaci, să doarmă în anumite locuri, să vâneze, să se spele, să-și facă nevoile, să se deplaseze pe distanțe tot mai lungi fără să coboare deloc pe pământ. Printre primele sale aventuri se numără și cea din grădina vecinilor și rivalilor familiei sale, marchizii de Ondariva, unde o întâlnește pe Viola, o fetiță foarte simandicoasă, care va deveni mai târziu cea mai mare dragoste a lui Cosimo. Deși tonalitatea cărții este pozitivă în prima sa parte, despărțirea dintre Cosimo și Viola transformă povestea într-una cu accente mai degrabă dramatice, chiar tragice, pentru că niciunul din cei doi nu-și mai revine vreodată cu adevărat după ce se despart. Viața lui Cosimo, deși aproape la fel de aventuroasă ca și înainte, pare că nu mai merită să fie cu adevărat trăită. Cititorul rămâne cu un gust amar, care va persista până la ultima pagină. Protagonistul devine tot mai izolat de societate, se sugerează chiar că ar fi înnebunit, iar moartea cu totul neobișnuită vine să finalizeze un proces de declin ontologic și psihologic, care probabil oricum ar fi apărut odată cu înaintarea în vârstă, dar care a fost influențat și de această despărțire.

Dintr-o anumită perspectivă, iubirea și conflictul dintre Cosimo și Viola reflectă de fapt relațiile dintre principalele curente de gândire ale epocii. Cosimo întruchipează rațiunea specifică iluminismului; toată viața lui a fost un adept al rațiunii (în ciuda gestului irațional de a se urca în copaci), al progresului științific, al enciclopediștilor francezi cu care întreține o serioasă corespondență, al Revoluției franceze, pe care încearcă să o reproducă la Ombrosa. Viola, pe de altă parte, este exponenta romantismului, viața ei este condusă de sentimente, de emoții, și își dorește ca partenerii ei (sau candidații la acest statut) să fie mereu îndrăgostiți, să fie dispuși să facă orice sacrificii, să își dovedească prin fapte mai mult sau mai puțin mărețe și prin gesturi cât mai teatrale dragostea. Emoțiile de moment dictează și faptele, nu rațiunea; de aici și separarea complet irațională a celor doi protagoniști. Diferența dintre cei doi este simbolizată și de tipul de vegetație care predomină în grădinile celor două familii. În vreme ce în grădina familiei di Rondò se găsesc doar arbori obișnuiți, la fel ca peste tot pe coasta ligurică și în pădurile din împrejurimi, sugerând ancorarea în realitate și tradiție, grădina marchizilor d'Ondariva se caracterizează prin prezența arborilor exotici și ornamentali, aduși din diverse locuri din lume, o asociere evidentă cu mișcarea romantică. La final, lumea lui Cosimo dispare: pădurile din jur sunt defrișate, chiar și copacii din grădina familiei sunt înlocuiți; în schimb, peste tot apar acești arbori exotici și ornamentali, care inițial existau doar în grădina familiei d'Ondariva, și care, în momentul în care Biagio termină de povestit, acopereau tot litoralul, sugerând triumful romantismului asupra iluminismului, tradiționalismului și raționalității.

Cartea poate fi citită în mai multe chei de interpretare, în funcție și de vârsta cititorului. Copiii vor fi cu adevărat încântați de aventurile cu bandiți, cu hoți, și cu pirați, și vor învăța de la Cosimo cum trebuie să te descurci în orice situație, oricât de dificilă ar fi aceasta, și cum să fii bun și generos cu cei din jurul tău, să ajuți comunitatea, chiar și dintr-o postură atât de delicată precum cea în care a fost Cosimo. Baronul din copaci este și un bildungsroman, pentru că cititorul are ocazia să remarce felul cu totul extraordinar în care Cosimo își croiește propria sa soartă, independent de voința părinților sau a celorlalți membri ai familiei, se maturizează și devine un adult responsabil, iubit și respectat în propria sa comunitate, dar și în lume, unde i s-a dus vestea. El ajută de multe ori și oameni sărmani, dar și bandiți, precum Gian dei Brughi, cu care împărtășește pasiunea pentru lectură. Apropierea lui Cosimo față de toate categoriile sociale, dar și față de animale (domestice sau sălbatice), aruncă o lumină cu totul aparte asupra sa, subliniind caracterul său profund uman. Deși în permanent contact cu natura din care dorește să facă parte, pretinzând la un moment dat că este pasăre și ciripind uneori la fel ca păsările, Cosimo nu este de fapt izolat de societate, ci dimpotrivă, este poate singurul locuitor din Ombrosa care are o viziune de ansamblu asupra comunității, cunoscând îndeaproape pe mai toți membrii acesteia, și pe cei mai înstăriți, dar și pe cei marginalizați, inclusiv pe cei care locuiesc prin pădurile din jur, în condiții foarte grele, fapt care-i permite să înțeleagă în profunzime natura umană și realitatea de zi cu zi, în contrast cu alți membri ai aristocrației care trăiesc în ”turnul lor de fildeș”, departe de cei pe care îi stăpânesc și administrează.