Bobby Bazini - Where I Belong (2014)

Bobby Bazini - Where I Belong, Universal Music Canada, 2014.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata:

01. Heavy Love 3:19
02. Cherish Our Love 4:02
03. Cold Cold Heart 3:20
04. Bubblegum (I Can't Stop This Feeling) 4:22
05. Where I Belong 3:39
06. Ain't No Love in the Heart of the City 4:06
07. I'm Gonna Be Your Man 4:19
08. Take Me Home 4:11
09. Down On My Knees 3:38
10. Worried Again 4:21
11. There Ain't No Words 3:55
12. Wish You Were Here 6:31
Bonus track
13. To Love Somebody (feat. Serena Ryder) 5:17

AllMusic (user ratings): 4/5; Amazon: 5/5; Discogs: 3,5/5.

Bobby Bazini (pe numele său real Bobby Bazinet) este un tânăr cântăreț canadian din partea francofonă a Canadei, care și-a început cariera muzicală la doar 20 de ani, în 2009, când și-a lansat primul single, I Wonder, urmat de primul album, Better in Time, în 2010. La fel ca și alți artiști canadieni de limbă franceză (și am menționat mai demult chiar pe acest blog pe Celine Dion sau trupa Arcade Fire), Bobby a ales să cânte în engleză, având astfel oportunitatea de a se adresa unui public mai larg.

După succesul înregistrat cu primul album, Bobby a avut șansa să meargă în Statele Unite, mai exact în California, unde a fost ajutat de producătorul Larry Klein la realizarea următorului său album, Where I Belong (2014), pentru care a colaborat și cu alți câțiva muzicieni, precum Booker T (orgă), Jack Ashford (percuție) și Jay Bellerose (tobe). Între timp, a apărut și al treilea său album, Summer Is Gone (2016).

Revenind la Where I Belong, acesta a avut un succes deosebit, în special în Canada, unde a fost cel mai bine vândut album din 2014, dar și în Statele Unite. Tânărul Bobby cântă bine la chitară, într-un stil pe care l-aș caracteriza mai degrabă mai apropiat de muzica country, decât de folk sau rock. Multe melodii sunt de altfel definitorii în acest sens, având un ritm și o tematică specifică muzicii country - Heavy Love, Cherish Our Love, Cold Cold Heart, Ain't No Love in the Heart of the City, Take Me Home. Aș spune chiar că aceste melodii formează ”scheletul” întregului album, chiar dacă nu sunt neapărat cele mai reușite - până la urmă această chestiune depinde și de gusturi.

Dincolo de melodii, ceea ce impresionează este vocea ”spartă”, răgușită, a lui Bobby, care este oarecum în contrast cu vârsta acestuia, aducând mai degrabă cu Joe Cocker, Rod Stewart, Bruce Springsteen sau Paolo Nutini, chiar dacă, declarativ, artiștii preferați de Bobby sunt Bob Dylan, Johnny Cash sau Marvin Gaye.

Filiera soul și blues este de asemenea foarte evidentă pe album, în special în a doua sa jumătate, unde predomină melodiile lente, și unde vocea lui Bobby iese mai mult în evidență, atât pe piesa care dă titlul albumului, Where I Belong, precum și pe I'm Gonna Be Your Man, Worried Again sau There Ain't No Words, aceasta din urmă fiind cea mai lentă dintre toate. Preferata mea dintre acestea este Worried Again, cu un ritm mai alert și o tematică mai puțin siropoasă. De altfel, după cum sugerează și titlurile melodiilor, subiectul universal abordat este dragostea... și nimic altceva.

O mențiune specială merită și ultima melodie, Wish You Were Here, care este oarecum prea lungă și mult prea repetitivă, situație care se regăsește într-o mai mică măsură și pe alte piese. Intervenția corului, care îl acompaniază pe solist în anumite melodii, este de cele mai multe ori binevenită, și crează o anumită diversitate în interpretare.

Melodia ”bonus” (care nu apare pe toate variantele vândute), To Love Somebody, este un cover după melodia cu același nume a lui Bee Gees, interpretată mai recent și de Michael Bolton. Aici vocea artistului se împletește cu cea a Serenei Ryder într-un duet pe care îl cred mai degrabă experimental. Piesa se potrivește cu contextul ultra-sentimental cu care se sfârșește albumul.

Albumul formează un ansamblu bine integrat, melodiile ”curg” frumos una din cealaltă, există un echilibru stilistic și de interpretare, chiar dacă tonalitatea și tematica se schimbă ușor, aproape imperceptibil, de la una mai veselă la început la una mai sobră spre final.

Din punctul meu personal de vedere, după mai multe audiții, piesa cea mai reușită de pe album este Bubblegum (I Can't Stop This Feeling), o melodie veselă, ritmată, glumeață, cu certe influențe funk, un artist pus pe șotii și un cor care acompaniază în mod corespunzător pentru un efect maxim asupra audienței.

Bobby Bazini este oarecum abia la începutul carierei, dar deja și-a făcut un nume, cel puțin în țara sa de origine, Canada. Pentru el, obiectivul pe termen lung ar putea fi pătrunderea mai solidă pe piața americană și, eventual, cea europeană, care este însă mai puțin receptivă la muzica country.

Roald Dahl - George și miraculosul său medicament

Roald Dahl, George și miraculosul său medicament, Editura Arthur, Grupul Editorial ART, București, 2016, 120 pag., ilustrații de Quentin Blake, traducere de Florin Bican (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Roald Dahl, George's Marvellous Medicine, Jonathan Cape, London, 1981, 96 pag.

Goodreads: 4,03/5; Amazon: 4,5/5; Barnes&Noble: 4,6/5.

Prima întrebare legitimă pe care, probabil, cineva mi-ar adresa-o în legătură cu această carte este dacă am dat în mintea copiilor.

Ei bine, nu, sau nu tocmai, dar atunci când ai doi copii de 9, respectiv 5 ani, ești oarecum nevoit să o faci, și încă destul de des. Și când acești copii îți fac parcă în ciudă refuzând să citească (aproape) orice, sigur că te stresezi să găsești lecturile potrivite.

Prima concluzie, care nu are legătură cu această carte, este că gusturile literare ale copiilor s-au schimbat foarte mult de când eram noi copii. Probabil această afirmație va fi valabilă și în viitor, pentru alte generații, așa că nici nu mai are rost să mai pomenesc CÂND anume eram noi copii, dar totuși să amintesc faptul că, printre lecturile mele de atunci, se numărau povești și povestiri de autori precum Ion Creangă, Petre Ispirescu, Ioan Slavici, Dumitru Almaș, Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu, toți ”băștinași”.

Astăzi, noua generație, mult mai emancipată, globalizată și computerizată, nu mai acceptă (decât poate cu cele mai îndârjite rugăminți) să citească așa ceva. Așa că părinții n-au de ales și trebuie să își ”updateze” lecturile cu ceea ce există pe piață și, mai ales, ceea ce le place copiilor.

Așa că atunci când am aflat că fetița mea de (atunci) 8 ani a părut interesată de o carte citită la școală de doamna învățătoare, Charlie și fabrica de ciocolată, imediat am trecut la faza investigativă și am descoperit că e o carte scrisă de Roald Dahl și publicată de Editura Arthur, care, în treacăt fie spus, a publicat recent și romanele din seria Harry Potter, favoritele nr. 1 ale fetiței mele. Bine, aici trebuie menționat că acestea au sute de pagini și că îi sunt citite de către părinți (ea nu ar face un astfel de efort...).

Revenind la Roald Dahl, am văzut că există o serie de autor publicată de editura Arthur, că sunt cărți mai accesibile și ca număr de pagini, și sunt adaptate pentru copii, având și ilustrații potrivite, haioase (de Quentin Blake), și caractere mari, astfel încât copiii să nu se plângă că e ”scrisul prea mic”.

”George și miraculosul său medicament” este poate una dintre cele mai scurte, cu puțin peste 100 de pagini cu tot cu ilustrații, și se citește foarte ușor. Totuși, am avut unele dubii înainte de a o oferi drept lectură copiilor mei.

Dubiile se leagă de ”miraculosul medicament” pe care George îl prepară bunicii sale malefice. Este absolut sigur, științific vorbind, că o astfel de combinație de ingrediente, sau și numai unele din acele ingrediente, ar ucide pe loc pe oricine. Și sigur că îți pui problema: dacă și copilului tău i-ar trece prin cap să încerce să recreeze miraculosul medicament?!

Din fericire, copiilor mei nu le-a trecut așa ceva prin cap, și bănuiesc că asta este valabil pentru majoritatea copiilor. În primul rând pentru că, din start, povestea este neverosimilă: nu există, cel puțin din punctul de vedere al copiilor mei, o astfel de bunică îngrozitoare, un fel de zgripțuroaică, Babă Cloanță și vrăjitoare la un loc. Toate bunicile din lumea reală sunt iubitoare, duioase, blânde, drăgăstoase și se poartă minunat cu nepoții lor, nu??

Mai apoi elementele fantastice sunt tot mai evidente, pe măsură ce bunica și animalele din jurul casei fac cunoștință cu efectele miraculosului medicament și ale celorlalte medicamente pe care George le-a făcut la îndemnul părinților săi, în încercarea de a-l recrea pe cel original.

Sfârșitul este cam abrupt și oarecum neașteptat, dar rezolvă într-un fel situația, lăsând totuși unele semne de întrebare cu privire la morala poveștii.

Bineînțeles, copiilor puțin le pasă de morala poveștii. Vă pot spune că ambilor mei copii le-a plăcut cartea și că s-au distrat copios, mai ales în partea în care George adăuga ingrediente pentru miraculosul său medicament.

Filip cel bun (1975)

Regia: Dan Pița. Producător: Eugen Mandric.

Scenariul: Constantin Stoiciu.

Cu: Mircea Diaconu, Lazăr Vrabie, Ileana Popovici, Vasile Nițulescu, Ica Matache.
Recomandat tuturor vârstelor (audiență generală).
IMDb: 7,6/10; Cinemagia: 7,7/10; Cinemarx: 8,1/10.

Prima dată am crezut, judecând după titlu, că e vreun film istoric. Nu auzisem de niciun voievod Filip cel Bun, dar știam de Alexandru cel Bun și de Filip cel Frumos, și eram conștient că nu cunosc toți voievozii.
Apoi, când a început filmul, văzând cadrele cu un apartament decorat mai degrabă în stil burghez, m-am gândit că acțiunea se petrece în perioada interbelică sau chiar antebelică. Păi cum, un film comunist realist, contemporan, în care eroul stă altundeva decât la bloc?!
Surprizele au continuat cam în aceeași manieră. Personajul principal, Filip (interpretat senzațional de Mircea Diaconu), este un absolvent de liceu care nu a reușit la admiterea la facultate. Până aici, nimic neobișnuit. Totuși, un mister: nu merge în armată? Nicăieri în film nu se explică cum a scăpat Filip de armată, principala teroare a vremii pentru toți absolvenții de liceu care nu intrau la facultate. Șocul vine însă chiar mai devreme: acest Filip nu are un loc de muncă!
Păi e posibil așa ceva? Cum, în societatea socialistă multilateral dezvoltată, în care toți oamenii primeau un loc de muncă prin repartiție, pe baza unor criterii rigide, Filip este de fapt un fel de șomer, noțiune inexistentă (oficial) în Epoca de Aur?
E adevărat că i se caută un loc de muncă, dar nu de către cei care ar fi avut acest rol, ci de către cei apropiați, în speță membrii familiei, care folosesc pârghiile avute la îndemână (PCR - pile, cunoștințe, relații), pentru a-i găsi eroului un loc călduț în societate. Nici că se putea o critică mai acidă la adresa regimului comunist, a sistemului de pile, șmecherii și șpăgi.
De altfel, atmosfera este în general sumbră, în contrast cu propaganda oficială ”luminoasă”. Filip nu pare foarte interesat de primul loc de muncă făcut rost de potențialul său cumnat, Lucian (George Calboreanu jr.), într-o hală dezafectată, care arată ca după război, unde trebuie să scrie într-un registru diverse amănunte legate de animalele de companie aduse acolo pentru vaccinare. Urmează însă un alt job, mai atractiv, la un depozit, ”Meteor”, unde îl are șef pe Atanasiu (Lazăr Vrabie), fostul coleg al tatălui său la o fabrică.
Filip este la debutul vieții adevărate, la primul loc de muncă, primul salariu, prima dragoste - Angela, ”rulotista” (Ileana Popovici), prima bătaie... dar și primele descoperiri asupra felului cum funcționează sistemul. Apariția lui Lupu (Gheorghe Dinică) vine să dea peste cap aparenta liniște din sânul familiei lui Filip. Din acest moment, Filip se transformă dintr-un personaj pasiv, supus și adaptat permanent împrejurărilor, într-un investigator al trecutului familiei sale, în special a tatălui său (Vasile Nițulescu), în vreme ce mama sa (Ica Matache) preferă să nu îl ajute prea mult. În acest scop călătorește (o călătorie reală, dar și inițiatică) la fabrica unde tatăl său lucrase alături de cele două personaje negative, Atanasiu și Lupu, și unde aceștia greșiseră în raport cu un anume Ionescu (George Constantin), care apare doar mai târziu în scenă.
Filip este un prototip neobișnuit al insului moral, care, plecând de la niște principii sănătoase, nu acceptă compromisurile și nu se lasă păcălit nici măcar de membrii familiei sale, creându-și propriul său drum în viață. El este în fond un personaj anti-sistem, pentru că sistemul, așa cum apare și transpare din peliculă, este unul corupt, murdar, imbecil.
Moralitatea lui Filip nu se raportează însă și la relațiile amoroase, care se desfășoară pe fundalul narațiunii principale. La fel ca și în alte filme ale sale (am văzut demult Pas în doi), Dan Pița nu se sfiește să prezinte o serie de aspecte din viața tinerilor (de atunci, dar și de acum), cu accent pe relațiile de cuplu, dar și pe conflictul dintre generații. Oarecum curios, predomină promiscuitatea sexuală, în ton cu generația flower-power, dar în opoziție cu familia tradițională, reprezentată de părinții lui Filip. În afara relației lui Filip cu Angela, al doilea cuplu neortodox este cel format din Simona, sora lui Filip (Florina Luican), și Lucian, care trăiesc în concubinaj (ce mai propagandă făcută familiei!) în casa părinților. Mai mult decât atât, Simona îl înșeală pe Lucian și se și desparte (temporar) de el, ba chiar pleacă de acasă, fără să-i pese de criticile acide aduse de părinți, care își doresc ca odraslele să fie căsătorite și la casa lor... și un ginere ca Lucian, care lucrează în Comerțul Exterior!
La fel ca și sora sa, Filip decide în cele din urmă că e momentul să rupă orice legătură cu trecutul și pleacă din București pentru a munci în fabrică (un combinat siderurgic pare să fie), acolo unde au lucrat și tatăl, și bunicul lui, reparând cumva peste timp greșeala părintească și reluând șirul tradiției din familia sa, pe linie paternă.
În film apar ca personaje secundare sau cu roluri minore o serie de actori foarte cunoscuți, precum Gheorghe Dinică, Draga Olteanu, George Mihăiță, Mihai Mălaimare, Marin Moraru. De notat și faptul mai trist că aceasta a fost ultima peliculă în care a jucat Lazăr Vrabie, în rolul negativ al lui Atanasiu. Lazăr Vrabie avea să plece dintre noi în 1974, cu puțin timp după finalizarea filmărilor.
Este interesant cum unii critici de cinema consideră că acest film este propagandist și proletcultist. Eu aș zice că dimpotrivă... Deși alegerea lui Filip (fabrica) poate fi interpretată în sensul propagandei din epocă, toate celelalte elemente ale filmului contrazic ideile avansate și promovate de regimul comunist. Nu întâmplător filmul a fost cenzurat, dar, din păcate, varianta originală se pare că s-a pierdut. Chiar și așa cenzurat, Filip cel bun oferă o imagine verosimilă a realității din Epoca de Aur: autobuze super-aglomerate, depozite de unde toată lumea fură și ”face învârteli”, fete emancipate, familii cu probleme, tot felul de șmecheri și șmenari, șantiere zgomotoase, vânzătoare agresive cu clienții, chefuri de pomină, cu mâncare și (mai ales) băutură, dar și cu muzică rock... Am rămas surprins să aud melodia Negru Vodă a lui Phoenix la cheful fiului lui Atanasiu, și la fel de surprins să văd cum se și dansează pe o astfel de muzică!
După mai bine de 40 de ani, filmul rămâne unul de actualitate, ba chiar se mulează mai bine pe actualele probleme ale tinerilor, în ceea ce privește găsirea unui loc de muncă, a unui drum în viață.

James Patterson - Cradle and All / Fecioară

James Patterson, Cradle and All, Little, Brown and Company, Boston, 2000 (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală (un pic diferită și cu un alt titlu): James Patterson, Virgin, McGraw Hill, New York, 1980.

Cartea nu a fost tradusă în limba română. Nu este recomandată copiilor sub 12 ani.

Goodreads: 3,87/5; Amazon: 4,0/5; Barnes&Noble: 3,6/5.

James Patterson este unul dintre cei mai cunoscuți și mai bine vânduți scriitori americani ai momentului, dar pentru mine aceasta a fost prima carte a sa pe care am citit-o și, sincer, am rămas un pic dezamăgit. Faptul că nu a fost tradusă în română nu mă miră - nici eu nu cred că merită efortul. De altfel, pentru un autor care trăiește din scris, și are aproximativ 150 de cărți (!!!) la activ, majoritatea formând serii cu aceleași personaje sau cel puțin cu același personaj principal, aș zice că este oarecum indecent să scoți la ”reșapat” o poveste pe care ai scris-o în 1980 într-un fel (ediția originală, Virgin, pentru adulți) și pe care să o ”updatezi” și s-o publici în alt fel în anul 2000, vezi Doamne, pentru adolescenți (tineri adulți).

Este o carte horror, care începe groaznic și se continuă cam la fel, așa că nu văd unde ar fi interesul mai pregnant al adolescenților. Sigur, pentru ei, temele abordate sunt și mai horror decât din punctul de vedere al unui adult: să fii însărcinată la 14 sau 16 ani nu e deloc o perspectivă prea fericită, și să mai fii și fecioară pe deasupra, asta da, chiar depășește orice imaginație!

Este de altfel nevoie de multă naivitate și credință, inclusiv acceptarea unui dualism extrem, al existenței unui Bine absolut și al unui Rău absolut, cu aproape nimic intermediar, pentru a putea duce lectura la un bun sfârșit. Premisa de la care pleacă întreaga carte este de-a dreptul ridicolă: două virgine, una în America (Kathleen) și una în Irlanda (Colleen), sunt gravide și conform unei profeții de la Fatima (între timp Biserica Catolică a publicat profeția, și n-are bineînțeles nici o legătură), una urmează să nască pe Fiul lui Dumnezeu iar cealaltă pe Fiul Satanei.

Deja probabil jumătate din potențialii cititori ar lăsa cartea din mână. Biserica Catolică investighează evenimentele, trimițând pe capul fecioarelor pe Anne Fitzgerald (fostă călugăriță, devenită detectiv), Justin O'Carroll (preot îndrăgostit de Anne), ambii americani, plus preotul Nicholas Rosetti, direct de la Vatican.

Autorul narează atât la persoana a treia, cât și la persoana întâi, din perspectiva Annei Fitzgerald, ceea ce, din punctul meu de vedere, încurcă cititorii. Se pare însă că este o caracteristică a romanelor lui James Patterson pe care unii o apreciază. Al doilea aspect de formă pe care l-aș critica este fragmentarea textului în numeroase capitole, foarte scurte. Probabil, pentru a menține cititorii permanent ”în priză”; în plus, acțiunea mereu se mută dintr-o parte în alta.

Narațiunea este însă liniară, deși apar tot felul de evenimente, de accidente, de lucruri necurate sau, mai bine zis, neverosimile. Miracole la tot pasul, prin care autorul încearcă să-și ademenească cititorii spre soluții mai degrabă greșite, căci nu poți ști care eveniment este miraculos și care nu.

Totul se îndreaptă spre punctul culminant: nașterea celor doi și bătălia finală, apocaliptică, între Bine și Rău. Autorul rezervă cititorilor săi niște surprize pe final, ceea ce era oarecum de așteptat. Pentru mine, cea mai mare surpriză a fost însă epilogul, care lasă deschisă calea pentru o altă carte, o continuare a acesteia. Mă mir că, după atâția ani, continuarea nu s-a mai scris; astfel, această carte rămâne una dintre puținele scrise de James Patterson care nu este integrată într-o serie.

Tematica asta horror-fantastică cu implicarea Bisericii pare să se fi vândut bine încă începând cu anii 1970, când s-au publicat multe cărți și s-au făcut filme (Exorcistul) de succes. Mai nou însă, într-o lume tot mai tehnologizată, tot mai atee sau mai agnostică, trebuie să vii cu ceva mai inteligent pentru a atrage cititorii. De exemplu, cărțile lui Dan Brown (Îngeri și demoni și Codul lui Da Vinci, printre altele) abordează de asemenea o tematică religioasă, dar la un alt nivel de înțelegere.

Varianta originală a cărții, Virgin, a fost ecranizată în anul 1991, rezultând un film de televiziune numit Child of Darkness, Child of Light (Copil al Întunericulului, Copil al Luminii). Sincer, citind cartea, mi s-a părut că îmi aduc aminte de un film, dar nu sunt deloc sigur că l-am văzut chiar pe acesta, având în vedere totuși producția ridicată de filme cu un subiect oarecum asemănător.

Erste Allgemeine Verunsicherung - The Grätest Hitz (1996)

Erste Allgemeine Verunsicherung - The Grätest Hitz, EMI Austria, 1996.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata:

1. Küss Die Hand Schöne Frau 4:11

2. Ba-Ba Banküberfall 3:36

3. Samurai 4:02

4. An Der Copacabana 4:35

5. Märchenprinz 3:32

6. Afrika - Ist Der Massa Gut Bei Kassa 3:44

7. 300 PS (Auto...) - Live 4:05

8. Fata Morgana 4:20

9. Ding-Dong 3:58

10. Go Karli Go 3:38

11. Heisse Nächte (in Palermo) 3:29

12. Burli 4:04

13. Jambo 3:49

14. Flugzeug (Liebste Mein) 3:54

15. Einmal Möchte Ich Ein Böser Sein 3:47

16. Morgen... 3:42

Versurile tuturor melodiilor au fost scrise de liderul formației, Thomas Spitzer.

Muzica, în schimb, a fost compusă de toți membrii formației, care, pentru perioada în care au apărut melodiile de pe această compilație, au fost următorii:

Klaus Eberhartinger - solist vocal (din 1981)

Thomas Spitzer - chitară, voce (din 1977, de la înființare)

Nino Holm - clape, voce (1977-1995)

Eik Breit - chitară bass, voce (1977-1996)

Anders Stenmo - tobe (1977-1999)

Günther Schönberger - saxofon, regie de scenă, manager (1978-1996)

Mario Botazzi - clape, voce (1983-1990)

Andy Töfferl - clape, acordeon, voce (1990-2001)

Actuala trupă:

Klaus Eberhartinger - solist vocal

Thomas Spitzer - chitară, voce

Kurt Keinrath - chitară, clape, voce, producător

Franz Kreimer - clape, saxofon, acordeon, voce

Alvis Reid - chitară bass

Aaron Thier - tobe

Rate Your Music: 3,88/5; Amazon.de: 3,4/5; Hitparade.ch: 5,07/6.

Eu sunt în general un om vesel, îmi place buna dispoziție, și în mai toate domeniile artei și literaturii prefer genul comediei. În muzică e un pic mai complicat să faci ”comedie”, cu succes, deoarece cei mai faimoși cântăreți sunt cei care fac muzică ”serioasă”, abordând teme de interes universal... în special dragostea.
Totuși, peste tot în lume au apărut și formații care abordează fenomenul muzical din perspectiva satirei sau a parodiei. Printre cele mai umoristice se numără și trupa austriacă de pop (”Austropop”) și hip-hop Erste Allgemeine Verunsicherung care, pentru cine înțelege un pic de germană, parodiază chiar și prin nume o celebră firmă austriacă de asigurări, Erste Allgemeine Versicherung... cu singura excepție că, spre deosebire de ”asigurări/securitate” (Versicherung), numele trupei face apel la ”nesiguranță/insecuritate” (Verunsicherung). De altfel, societatea de asigurări amintită nu a fost foarte fericită de acest joc de cuvinte atunci când formația era la început (sfârșitul anilor 1970), dar a ajuns în cele din urmă să aprecieze pozitiv publicitatea indirectă care i se făcea, pe măsură ce formația a câștigat tot mai mulți fani și aderenți, în special pe parcursul anilor 1980 și 1990.
De altfel, formația mai există și acum, însă doar doi dintre componenții mai vechi se mai află printre membri, și anume liderul Thomas Spitzer, chitarist și autor al (aproape) tuturor versurilor, singurul dintre componenții inițiali rămas ”pe baricade”, și solistul vocal Klaus Eberhartinger, a cărui cooptare în 1981 a condus la succesul din anii următori, culminând la mijlocul anilor 1980 cu albumul Geld oder Leben! (1985). Este adevărat, pe de altă parte, că acest succes s-a redus la lumea germanică (Austria, Germania, Elveția), asta și datorită stilului, axat mai mult pe versuri (greu traductibile) și mai puțin pe melodie. Deși, dintre muzicienii austrieci, Falco a reușit să spargă gheața și să intre în topurile englezești, americane, și apoi peste tot în lume, nu la fel s-a întâmplat cu Erste Allgemeine Verunsicherung (EAV), cu toate că au încercat să traducă unul dintre hiturile lor în engleză (Ba-Ba Banküberfall, devenit Ba-Ba Bankrobbery), dar fără a avea un impact important pe piața britanică, și cu atât mai puțin pe cea americană. De altfel, a fost singura încercare de acest fel, EAV concentrându-se apoi exclusiv asupra promovării pe piața germanofonă. Din păcate pentru ei, albumele nu au mai fost la fel de reușite pe măsură ce au trecut anii, în ciuda unor melodii care, individual, s-au făcut remarcate.
La mijlocul anilor 1990, după albumul Nie Wieder Kunst (1994), formația a înregistrat și primul album live, Live Kunst Tour 95 (1995), iar o bună parte din membrii formației renunțau să mai continue proiectul. Pe rând, au părăsit formația clăparul Nino Holm (1995), bassistul Eik Breit (1996), managerul și saxofonistul Günther Schönberger (1996), urmați mai târziu de toboșarul Anders Stenmo (1999), toți membri de bază, de la înființarea trupei sau imediat de după aceea.
Era un moment de cumpănă, se punea chiar problema dacă nu cumva EAV se va desființa, așa că, după cum este potrivit în orice situație de răscruce, de prag, de reconsiderare a ceea ce s-a făcut și ceea ce s-ar mai putea face, s-a editat o compilație cu cele mai cunoscute melodii, intitulată în stilul caracteristic (neserios) The Grätest Hitz (1996).
De altfel, acest album include, fără excepție, toate hiturile formației, și este așadar o bună alegere pentru cei care nu sunt familiarizați cu muzica acestei formații și vor să audă, selectiv, cele mai reușite melodii.
Sigur, principala barieră este cea lingvistică. Necunoscătorii de limbă germană s-ar putea să nu înțeleagă versurile, și deci ar avea mult de pierdut, pentru că, așa cum am mai spus, ele sunt foarte importante în cazul acestei muzici, care în primul rând satirizează și miștocărește. Este ca și cum ai asculta Fără Zahăr sau Cassa Loco, fără să pricepi limba română. Chiar și dacă știi germana standard, s-ar putea să fie o problemă, deoarece trupa folosește (în scop comic) o serie de regionalisme austriece și sunt chestiuni de nuanță pe care și germanii (vorbitori nativi) le prind greu.
Dincolo de satira socială, mi se pare interesantă și abordarea geografică a subiectelor. Locațiile la care fac referire melodiile sunt foarte diversificate, te plimbă peste tot prin lume: Africa (Afrika, Jambo), Orientul Îndepărtat (Samurai), lumea arabo-musulmană (Fata Morgana), Sicilia (Heisse Nächte in Palermo), America Latină (An Der Copacabana), cu diverse mijloace de transport: mașină (300 PS...) sau avion (Flugzeug). Omniprezente sunt și personajele comice, atât masculine - Karli (Go, Karli, Go, o parodie după Go, Johnny, Go), Burli din piesa cu același nume, cât și cele feminine, mai multe deoarece în multe cântece personajul masculin este identificat cu cel care cântă (la persoana întâi): Resi, Amalia (ambele din Burli), Renate (Ding-Dong), Helga (Küss Die Hand Schöne Frau), Layla (Fata Morgana) etc.
Din punct de vedere al problemelor sociale, se evidențiază miștoul generalizat la adresa mitocanilor și cocălarilor de cele mai diverse genuri, începând cu cei care umblă și se dau rotunzi prin cluburi și discoteci (Märchenprinz), a celor care agață prin baruri (Küss Die Hand Schöne Frau), a culturiștilor - gigolo (An Der Copacabana), a mafioților (Heisse Nächte in Palermo), a viteziștilor (300 PS...), a bețivilor (Morgen), a personajelor negative în general, devenite peste noapte eroi (Einmal Möchte Ich Ein Böser Sein). Nu lipsesc acuzele directe cu privire la catastrofa de la Cernobîl, în cheie comică (Burli), și de multe ori se pune accentul pe contrastul (tragi-)comic dintre aparență și esență, precum în Go, Karli, Go, Ding-Dong, Fata Morgana, Ba-Ba Banküberfall. 
Din punct de vedere al melodiei, dar și al versurilor și al efectului comic, cele mai reușite cântece mi se par Ding-Dong, Fata Morgana, precum și melodia cu care debutează compilația, Küss Die Hand Schöne Frau.
Pentru cine nu înțelege germana, videoclipurile sunt de un mare ajutor!

Richard Wright - Native Son / Fiu al patriei

Richard Wright, Native Son, Harper Perennial, New York, with an introduction by Arnold Rampersad, the restored text established by the Library of America, 1993 (este ediția pe care am citit-o, disponibilă online).

Ediția originală (ușor cenzurată): Richard Wright, Native Son, Harper & Brothers, Book-of-the-Month Club Collection, New York, 1940, 359 pag.

Cartea nu a fost tradusă în limba română. Nerecomandată copiilor și adolescenților sub 16 ani.
Goodreads: 3,97/5; Amazon: 4,3/5; Barnes&Noble: 4,3/5.

N-am crezut că voi reuși să termin de citit această carte. Cred că am stabilit fără voia mea, poate, un nou record personal privind timpul necesar unei lecturi: mi-a luat aproximativ 6 luni! În această perioadă am abandonat de fapt de mai multe ori textul, și m-am apucat din nou mai mult din ambiție decât din convingerea că merită citit până la capăt. De altfel, această carte mi-a testat oarecum limitele - credeam că pot ”înghiți” aproape orice din perspectivă literară, dar se pare că m-am înșelat.
Este un roman negru, și la propriu și la figurat. Autorul, Richard Wright, a fost un american de culoare, mai degrabă auto-didact, născut în Mississippi și mutat în Chicago, unde de altfel are loc acțunea romanului, în anii 1930. Membru al Partidului Comunist în acea perioadă, Richard Wright a început să scrie schițe, nuvele și chiar romane cu o anumită încărcătură ideologică de stânga, ale căror eroi sunt americani de culoare. Ulterior, după război, s-a mutat la Paris și a scris și alte cărți, dar romanul său cel mai de succes rămâne Native Son, publicat la 1 martie 1940 de Harper & Brothers prin intermediul celui mai cunoscut club de carte din America, Book-of-the-Month Club, fapt care de altfel a și condus la unele modificări în text (ca acesta să fie mai ușor de ”digerat” de membrii clubului), și, pe de altă parte, l-a făcut pe autor să-și schimbe statutul aproape peste noapte de la un (aproape) necunoscut la cel mai faimos și bogat scriitor de culoare din America.
Personajul principal al romanului, Bigger Thomas, este un negru de aproximativ 20 de ani, un anti-erou, mai concret, un ticălos de cea mai joasă speță. Este greu de spus dacă ticăloșenia sa este înnăscută sau este un rezultat al educației precare de care au avut parte negrii din partea cunoscută drept South Side (sau Black Belt) a orașului Chicago. Cert este că el pare să iasă în evidență, în mod negativ, atât în cadrul familiei sale, cât și în cadrul grupului său de amici.
Grozăvia romanului nu este dată atât de descrierea faptelor sale abominabile, cât mai ales de faptul că autorul descrie cu maximă acuratețe și fidelitate trăirile și emoțiile acestui personaj, până la punctul în care cititorul, vrând-nevrând, ajunge să se identifice cu el, să-i înțeleagă, măcar parțial, pornirile sale aparent iraționale, instinctive. De aici și dificultatea majoră pe care am avut-o în a continua lectura: practic, cititorul este nevoit să intre ”în pielea” personajului negativ, până la punctul în care speră, contrar bunului simț, că el ar putea scăpa rigorilor legii.
Fără îndoială, Richard Wright atinge câteva puncte extrem de sensibile ale relațiilor inter-rasiale din Statele Unite ale Americii în perioada interbelică. Oarecum, el pune problema în felul următor: iată, acest personaj, Bigger Thomas, este exemplarul cel mai rău pe care îl putem găsi în rândul rasei negre. Putem însă oare să-i negăm umanitatea, trăirile, sentimentele? În ce măsură acțiunile sale sunt rezultatul unor secole de opresiune socială și economică? Vocea autorului se face auzită prin intermediul avocatului lui Bigger Thomas, evreul comunist Boris Max. De cealaltă parte, îl avem pe procurorul rasist, susținut de mulțimea întărâtată.
Romanul este împărțit în trei părți: Fear (Frică), Flight (Fugă) și Fate (Fatalitate/Destin). Ele sunt oarecum inegale. Primele două sunt aproape de necitit. Tensiunea este uriașă, atmosfera este sumbră iar evenimentele de impact se succed amețitor. Unele scene sunt atât de violente iar descrierea atât de plastică încât realmente senzația este aceea că nu mai vrei să citești. Romanul este similar unuia de tip horror. Partea a treia este mai lejeră, prin comparație, și deci se citește mai ușor.
Deși narațiunea este cu adevărat originală, ea se bazează într-o mică măsură și pe fapte reale, respectiv pe cazul lui Robert Nixon, care a fost condamnat tot la Chicago la sfârșitul anilor 1930. Richard Wright a preluat inclusiv unele citate din ziarele din Chicago cu privire la Nixon și le-a adaptat romanului său, de exemplu referirile rasiste la Bigger Thomas, descris ca fiind ”ca o maimuță”.
Cartea pare să fi marcat un moment important în istoria relațiilor inter-rasiale din Statele Unite ale Americii și este lectură obligatorie în unele licee americane. Îi compătimesc sincer pe acei elevi, deși recunosc calitățile educative unei asemenea lecturi, care poate să aibă un impact puternic asupra personalității cititorilor, mai ales a celor mai tineri. Din punctul meu de vedere, scenele de o violență extremă și cele cu conținut sexual explicit ar trebui să determine, mai degrabă, o atenție sporită din partea părinților și profesorilor.

Un buen día lo tiene cualquiera / Oricine poate avea o zi bună (2007)

Regia: Santiago Lorenzo. Producător: Tomás Cimadevilla.
Scenariul: Santiago Lorenzo.
Cu: Diego Martín, María Ruiz, Juan Antonio Quintana, Roberto Alamo, Antonio Molero.
Nu este recomandat copiilor sub 7 ani.
IMDb: 5,8/10; FilmAffinity: 4,9/10; Fotogramas.es: 3,6/5.

Filmele spaniole au deseori această calitate, de a surprinde. În special atunci când sunt realizate de regizori care nu caută neapărat faima sau banii, precum Santiago Lorenzo, a cărui carieră s-a îndepărtat treptat de lumea cinematografiei, pentru a explora alte domenii ale artei, și care dorește mai degrabă să experimenteze, din când în când, și filmul de lung metraj. Astfel, după 10 ani de la primul său film ca regizor, Mamá es boba (1997), Santiago Lorenzo a lansat și această peliculă oarecum stranie, Un buen día lo tiene cualquiera (2007), un antonim rar și intenționat comic al expresiei uzitate ”oricine poate avea o zi proastă”.

Și asta deoarece personajul principal și totodată naratorul, Arturo (interpretat foarte bine de Diego Martín), are mai degrabă tot timpul zile proaste, o serie neagră care nu se mai sfârșește. Este un fel de comedie tragică, în care se face mult haz de necaz, și în care societatea spaniolă (și, prin extensie, și cea europeană sau cea capitalistă, în general) este prezentată dintr-o perspectivă sumbră. Dacă filmul s-ar fi realizat cu 2-3 ani mai târziu, aș fi spus că este o reflectare a crizei economice globale; culmea este însă că acest film a anticipat criza și mi-a adus aminte de o scenă comică dintr-un videoclip, în care niște oameni de afaceri îmbrăcați în costume și aparent preocupați să lucreze ceva pe laptop așteaptă nerăbdători ca un trecător să arunce o coajă de banană la gunoi, ca să poată să o recupereze, fiind morți de foame.

Și în acest film, Arturo rămâne fără un loc de muncă, fără casă și fără nici un sfanț, așa că apelează la un așa-zis prieten, un șmecher pe nume Joaquín (Roberto Alamo), care își duce veacul într-un bar, Café del Norte. Acesta îi sugerează să se înscrie într-un program social coordonat de autoritățile publice locale, intitulat ”A doua tinerețe” (Segunda Juventud), și în care tineri studenți sub 25 de ani pot să stea în gazdă la oameni în vârstă pentru o chirie modică, în schimbul companiei și a unui mic ajutor cu treburile din casă. Arturo are 34 de ani și nu mai e student, dar își falsifică datele personale și se înscrie la universitate pentru a deveni eligibil, în speranța că va putea învăța pentru un concurs pe post. El nu își dă seama că Joaquín are propriile sale planuri și că nu este deloc o întâmplare că Arturo ajunge în gazdă la Onofre (Juan Antonio Quintana), un bătrân cu o personalitate ciudată.

De altfel, Onofre este personajul cel mai interesant din tot filmul. Dacă restul caracterelor se pot cu ușurință regăsi în viața de zi cu zi, aș zice că Onofre este oarecum unic în complexitatea sa, deși întrunește o serie de trăsături ale oamenilor în vârstă, chiar dacă îmi este greu să îmi imaginez că un singur om le poate avea pe toate. Pare chiar să aibă o dublă personalitate. Obosit și tăcut în ziua în care îl primește pe Arturo, el devine peste noapte volubil, foarte vorbăreț și hiperactiv. Prostiile pe care le înșiră la infinit sunt foarte comice, dar devin de nesuportat pentru Arturo, a cărui viață devine un infern. În plus, la fel ca și Joaquín, Onofre este un foarte bun manipulator și ajunge chiar să îl șantajeze pe Arturo. Relația dintre cei doi se complică pe măsură ce filmul avansează.

În paralel se desfășoară și relația de dragoste dintre Arturo și Maite (María Ruiz), sora barmanului de la Café del Norte, Luismi, interpretat de Antonio Molero. Deși atât Luismi, cât și Joaquín, o cunosc bine pe Maite, ei n-o avertizează pe aceasta cu privire la adevărata situație a lui Arturo, astfel că aceștia își trăiesc momentele de amor într-o lume a fanteziei, Arturo mințind-o cu bună știință.

După felul în care s-a desfășurat filmul, orice deznodământ era posibil. Regizorul a ales, zic eu, o soluție inspirată.

Pelicula este o critică acidă a societății în care trăim, în cheie comică; dar e vorba de o comedie neagră. Eu personal nu prea am râs...