Mircea Cărtărescu - Solenoid

Mircea Cărtărescu, Solenoid, Editura Humanitas, ediția a 3-a, București, 2017, 864 pag. (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Mircea Cărtărescu, Solenoid, Editura Humanitas, 2015, 840 pag.
Goodreads: 4,26/5; Amazon: 4,5/5 (pentru ediția în limba spaniolă); elefant.ro: 3,8/5.

Autorul, Mircea Cărtărescu, afirma că a avut nevoie de 5 ani ca să scrie Solenoid, și recomanda tot 5 ani pentru citirea cărții. Evident, nimeni nu are 5 ani la dispoziție pentru o lectură, dar mie tot mi-au luat vreo șase luni bune ca să termin cartea, și încă o lună și ceva ca să mă apuc să scriu ceva despre ea, deși, recunosc, nici acum nu știu ce să scriu. Într-adevăr, cum se declara chiar la lansarea cărții, parcurgerea sa în întregime este o performanță în sine. Pentru mine a fost un chin, deci nu intenționez deloc să mă laud, și am fost tentat de nenumărate ori să las cartea deoparte, chiar am și lăsat-o pentru anumite perioade, și totuși m-am încăpățânat și am dus-o până la final. Nu știu dacă se poate spune că e un fel de recompensă, dar finalul salvează întrucâtva (din punctul meu de vedere) cartea în ansamblu.

În mod evident, nu este o carte pentru oricine. S-ar putea chiar afirma că nu este o carte pentru cititorul obișnuit. Poate este o adevărată comoară pentru criticii literari, pentru filozofi, teologi și chiar unii oameni de știință, dar pe mine (din categoria ”cititor obișnuit”) nu m-a convins, nu m-a atras, ba dimpotrivă. Atmosfera este sumbră, apăsătoare, de la început până aproape de final, cu scurte (prea scurte) episoade mai senine sau chiar vesele. Narațiune nu prea există, așa că tot ce pot descrie sunt stările cu care m-am confruntat pe parcursul lecturii: groază, dezgust, frică, scârbă, oroare.

Personajul principal al cărții este un alter ego al autorului, care trăiește într-un fel de univers paralel cu al nostru, asemănător din multe puncte de vedere, și totuși diferit, fantastic. Punctul de plecare al acestui nou univers este poemul ”Căderea” (chiar a existat, scris de Cărtărescu), care în lumea reală a fost apreciat de Nicolae Manolescu, dar în această carte a fost respins de Marele Critic, determinând astfel ca autorul să se retragă în obscuritate, acceptând o slujbă de profesor de limba și literatura română la o școală de la periferia Bucureștiului, și continuând să scrie doar în jurnalul său intim (care reprezintă, măcar parțial, chiar cartea Solenoid) în perioada comunistă.

Eu sunt amator de literatură științifico-fantastică și, la limită, fantastică, dar această carte nu este deloc exponenta unui astfel de curent literar, deși există elemente științifice (în special din fizică și biologie) și mult mai numeroase elemente fantastice, însă lipsa unei acțiuni coagulate reduc aceste elemente la simple inserții într-un text destul de amorf din punct de vedere al narațiunii. Cele 51 de capitole sunt destul de disparate, autorul sare intenționat din prezent în diferite momente din trecut, astfel că cititorul este îndemnat să reconstruiască singur o anumită cronologie a ”faptelor”. Nu mai vorbim de capitolele care nu îl au ca personaj principal pe protagonist, fiind concentrate pe viața (reală sau fantastică) a unor personaje din trecutul mai îndepărtat, precum Minovici, Vaschide, a unor mistere precum manuscrisul Voynich, sau a unor obiecte precum teseractul sau cubul Rubik. Toate (toți) au ca scop căutarea unei evadări din realitatea cotidiană, din universul nostru limitat, spre o realitate mai profundă, mai ”totală”. Episodul în care protagonistul devine un fel de Mesia între sarcopții râiei, neînțeles de aceștia, este o analogie evidentă cu tezele creștine a unui Mesia venit dintr-un univers superior, imposibil de înțeles pentru oameni.

Caracterul principal reușește într-un final să își atingă scopul și este pe punctul de a utiliza calea de ieșire din universul propriu, dar alege o altă soartă, mai umană. De altfel, părțile mai ”realiste” ale romanului mi-au plăcut mai mult. Capitolele despre școală, profesori și elevi, chiar dacă uneori trec granița realului spre fantastic, mi s-au părut mai accesibile și le-am ”gustat” mai mult. Relația de dragoste dintre protagonist și Irina, profesoara de fizică, joacă un rol important în roman, în special spre final. Elementele strict fantastice, precum vizitele la fabrică, vizitele cu pichetiștii la Morgă, aparițiile nocturne, visele bizare, mi se par mai puțin reușite. Capitolele despre copilăria protagonistului în sanatoriul pentru tuberculoși de la Voila, deși interesante în sine, par a fi în plus, și nu aduc aproape nimic nou sau nimic relevant în desfășurarea ”acțiunii”.

De altfel, autorul nici nu pare a fi foarte interesant în a menține o logică coerentă a discursului, în a crea în rândul cititorilor o anumită stare de tensiune care să-i determine pe aceștia să continue cu aviditate lectura. Dimpotrivă, cititorul este realmente ”inundat” cu amănunte, cu descrieri, cu paranteze, cu multe elemente care aparent nu duc nicăieri și nu au nici o continuitate (sau dacă o au, o descoperim mult mai târziu). Stilul este preocuparea principală a autorului. Cuvinte multe, foarte multe, cu înțelesuri uneori ascunse, care dau bătăi de cap chiar și celor mai fini cunoscători ai limbii române. De altfel, sunt convins că multe din aceste cuvinte nici măcar nu există în DEX. Înțeleg că unii cititori au avut nevoie de dicționar ca să înțeleagă cartea, dar nu e cazul: cum spuneam mai devreme, nici DEX-ul nu face față acestui asalt lexical. Cărtărescu are într-adevăr meritul de a duce limba română într-o altă dimensiune a ei. Fiecare frază în sine este construită magistral. Problema este însă legătura logică dintre toate aceste fraze magistrale. Această carte nu este doar un simplu exercițiu de literatură, ci vrea să fie un roman, cu cap și coadă. Este greu însă de urmărit un ”fir roșu”. 

Chiar și titlul, Solenoid, dă de gândit. Deși solenoidul apare de mai multe ori în roman, în special cel de sub casa în formă de vapor a eroului principal, el nu joacă un rol atât de important încât să merite cinstea de a apare, de unul singur, în titlu. Este adevărat că imaginea cu Bucureștiul înălțându-se, levitând ca urmare a acțiunii concentrate a soleinoizilor, persistă poate cel mai mult în memoria cititorului. Deși uneori ”acțiunea” se petrece și în alte locuri, autorul descrie minunat pe parcursul întregului roman un București parcă post-apocaliptic, deși este clar că totul se petrece în perioada comunistă, la care se fac referiri frecvente. Cei șase solenoizi implantați în Capitală în diverse puncte contribuie la atmosfera suprarealistă, fantastică, ba chiar transformă Bucureștiul în nod vital al întregului Univers fantastic în care se zbate personajul principal.

N-am mai lecturat nimic scris de Mircea Cărtărescu din anii 1990, când, student fiind, am citit Nostalgia. Nu, nu am citit Orbitor, deși înțeleg că m-ar fi ajutat să înțeleg mai bine Solenoid. Nu știu câți ani vor mai trece până mă voi mai încumeta să citesc, din nou, o carte de Mircea Cărtărescu. Nu vreau prin aceasta să spun nimic rău despre autor sau despre cărțile sale. După cum spun unii, mult mai documentați decât mine, este principalul scriitor român contemporan, printre puținii care au succes și pe plan extern, ale cărui cărți sunt traduse și apreciate global. Asta nu mă obligă însă și pe mine, simplu cititor, să fiu un fan al său.

María Antonia (1990)

Regizor: Sergio Giral. Producători: Santiago Llapur, Armando Dorrego.
Scenariul: Armando Dorrego, după piesa de teatru a lui Eugenio Hernández.
Cu: Alina Rodríguez, Alexis Valdés, Roberto Perdomo, José Antonio Rodríguez, Daisy Granados.
Interzis minorilor.
Filmul a fost nominalizat la premiul Goya pentru cel mai bun film străin de limbă spaniolă (1991).
IMDb: 6,7/10; Letterboxd: 3,2/5; Rate Your Music: 3,5/5.

Filmul cubanez María Antonia are o istorie a sa, aparte, și este dificil de înțeles de spectatorul obișnuit, neinițiat în tainele comunității afro-cubaneze.

Prima dată, istoria, că-i mai simplă și mai scurtă. Înaintea filmului a fost, de fapt, o piesă de teatru cu același titlu, scrisă de Eugenio Hernández în 1965, și pusă în scenă, pentru prima dată, în 1967. Încă de atunci, Sergio Giral și-a dorit să facă un film pe baza acelei piese de teatru, dar regimul cubanez l-a refuzat; mai mult, și piesa de teatru a fost în scurt timp interzisă. În anii 1980 a avut loc o relaxare în rândul comunității culturale cubaneze, piesa de teatru a revenit pe scenă, iar Sergio Giral a obținut în cele din urmă acordul pentru a face acest film, la sfârșitul anilor 1980. În 1990 filmul a fost lansat, având un succes neobișnuit în Cuba, ceea ce a atras din nou atenția autorităților. Finalul, mai exact ultimele 35 de secunde, care schimbă radical semnificația actului artistic (fiind diferit și de cel al piesei de teatru), a ridicat numeroase semne de întrebare și nemulțumirea unor critici apropiați regimului. Probabil și din acest motiv, și din multe altele, Sergio Giral a emigrat în anul 1991 în Statele Unite ale Americii, la Miami, unde locuiește și acum. María Antonia este, așadar, ultimul său film realizat pe teritoriul cubanez.

Privit la modul superficial, filmul este o melodramă specifică latino-americanilor, un fel de telenovelă cu ceva ștaif, pe ritmuri de rumba și cu un nivel de sexualitate și violență peste medie. Nu este de mirare, întrucât personajul principal este o prostituată, María Antonia (interpretată magistral de actrița cubaneză Alina Rodríguez). Ca în mai toate filmele cubaneze care vor să aibă o oarecare libertate de interpretare, acțiunea se petrece înainte de revoluția cubaneză, deci înainte de 1959.

María Antonia nu este însă o prostituată oarecare. În ciuda meseriei sale umilitoare, ea este o femeie puternică, independentă, rebelă, și care nu se lasă intimidată de nimic din ceea ce se întâmplă în jurul ei. Are o singură slăbiciune: boxerul Julián (Alexis Valdés), pe care și-l dorește alături. Din păcate pentru ea, Julián are o carieră promițătoare în lumea boxului, și, cu cât are mai mult succes, cu atât el se îndepărtează de María Antonia. Managerul său îi propune un contract și lupte în Statele Unite ale Americii. La pachet par să vină și alte beneficii: de exemplu, chiar în barul în care Julián semnează în cele din urmă contractul, lui i se oferă ca parteneră și o blondă atrăgătoare, de tipul Marilyn Monroe. La ce altceva ar mai putea oare visa un tânăr de culoare cubanez, crescut în ghetouri și în lipsuri?

María Antonia însăși pare să aibă și alte alternative. De ea se îndrăgostește Carlos (Roberto Perdomo), un tânăr cuminte, intelectual (chimist), care pare să aibă toate mijloacele, și materiale, și spirituale, pentru a avea o relație de lungă durată cu María Antonia. Deși aceasta îl acceptă temporar ca și iubit, în cele din urmă ea refuză o relație permanentă cu acesta.

Este o poveste clasică a unui triunghi amoros, care se încheie tragic. Totuși, filmul mai merită explicat și la un alt nivel. Sergio Giral combină în personajul său principal mai multe mituri și simboluri hispano-americane și afro-cubaneze (și nu numai). Este într-un fel povestea lui Carmen, țiganca andaluză, rescrisă oarecum într-un context cubanez. María Antonia are multe caracteristici comune cu Carmen: este o femeie a tuturor, și totodată a nimănui, are un destin implacabil, care nu poate fi evitat, este o femeie fatală, independentă, rebelă, neacceptată de societate și care nu este dispusă la nici un fel de compromisuri.

Pe de altă parte, María Antonia întruchipează și mitul mulatrei. Dacă în piesa de teatru originală, ea este afro-cubaneză (negresă), în film ea este interpretată de actrița mulatră Alina Rodríguez. În lumea latino-americană, mulatra a jucat dintotdeauna un rol simbolic în societate, a întruchipat rezultatul unui amestec neconvențional (și de obicei nelegitim) între clasa exploatatoare a albilor colonizatori și clasa exploatată a sclavilor de culoare.

Mai mult decât în piesa de teatru, în film María Antonia este pierdută între cele două lumi: cea dominatoare a albilor și cea dominată a afro-cubanezilor. Ea nu este acceptată nici de unii, nici de alții; mai mult decât atât, nici ea nu dorește să se integreze. În acest sens, sunt evocatoare scenele (de la început și de la final), când María Antonia participă la un ritual al sectei Santería, specifică populației afro-cubaneze (Yoruba-Lucumí). Acolo, preotul sau babalawo (interpretat de José Antonio Rodríguez) încearcă să o aducă pe María Antonia în rândul comunității sale, să o împace cu zeitățile specifice, în special cu zeița sa protectoare, Oshún. María Antonia, încăpățânată, refuză, în ciuda amenințărilor.

În dansul său final, María Antonia o întruchipează pe Oshún, zeița dragostei, în mijlocul comunității afro-cubaneze. Dar, nu este așa cum și-ar fi dorit preotul: Oshún nu posedă trupul Mariei Antonia, ci mai degrabă invers, María Antonia o interpretează (posedă) pe Oshún, având toate însemnele specifice, din care unele au fost purtate pe parcursul întregii producții - de exemplu, rochia de culoare galbenă. Destinul implacabil se produce, așa cum ”era menit”, și totuși...

Regizorul Sergio Giral inventează un nou final. Ultimele 35 de secunde ale filmului dau peste cap chiar narațiunea, care își pierde logica. Muzica și dansul joacă un rol foarte important pe parcursul filmului (care poate fi descris chiar ca un film muzical), iar aici scena se mută și muzica se schimbă, de la ritmuri specifice anilor 1950 la cele moderne ale anilor 1980. În mod clar, asistăm la o mutare a acțiunii din trecutul îndepărtat pre-revoluționar, la prezentul cubanez: se văd copii mergând la școală, cu uniforme, cu cravata de pionier... Dintr-o mașină modernă coboară... însăși María Antonia sau o femeie foarte asemănătoare cu ea (interpreta este tot Alina Rodríguez), îmbrăcată însă de data asta în haine moderne, cu tricou și pantaloni mulați, plus nelipsitele accesorii și pantofi de culoare galbenă (Oshún, din nou).

O posibilă interpretare este aceasta: María Antonia continuă să existe, să trăiască, sau dacă nu ea neapărat, altele la fel ca ea. Extrapolând, se poate spune chiar că problemele sociale criticate în film continuă la rândul lor să existe și în societatea cubaneză actuală, care, așadar, nu este perfectă.

Chiar și numele María Antonia suscită niște semne de întrebare și posibile interpretări. Se poate face o paralelă cu Maria Antoaneta, regina Franței decapitată în timpul Revoluției franceze. Posterul filmului chiar indică o femeie fără cap, având deasupra o coroană, simbol al regalității, cu însemnele lui Oshún.

Filmul se găsește pe YouTube, însă calitatea imaginii este proastă, iar sunetul lasă și el de dorit. Mai mult, chiar și cunoscătorii limbii spaniole s-ar putea să aibă unele probleme în a înțelege dialogurile, purtate în dialect.

Supertramp - Brother Where You Bound (1985)

Supertramp - Brother Where You Bound, A&M Records, 1985.

Sunt trecute, pe rând, melodiile și durata acestora:

01. Cannonball 7:42
02. Still in Love 4:18
03. No Inbetween 4:26
04. Better Days 6:02
05. Brother Where You Bound 16:27
06. Ever Open Door 3:05

Toate melodiile și versurile sunt compuse de Rick Davies.
Producători: David Kershenbaum și Supertramp.

Supertramp (în 1985):

Rick Davies - solist vocal, pian, orgă, sintetizator, liderul trupei
John Helliwell - saxofon
Bob Siebenberg - baterie
Dougie Thomson - chitară bass

Invitați adiționali pe acest album: Marty Walsh - chitară, David Gilmour - chitară solo pe ”Brother Where You Bound”, Scott Gorham - chitară pe ”Brother Where You Bound”, Doug Wintz - trombon pe ”Cannonball”, Cha Cha - vocea a doua pe ”Still in Love”, Scott Page - flaut pe ”Brother Where You Bound” și ”Better Days”, Brian Banks, Anthony Marinelli și Gary Chang - sintetizatoare.

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 3,23/5; Amazon: 4,5/5.

Brother Where You Bound este primul album al trupei Supertramp după plecarea lui Roger Hodgson, care, alături de Rick Davies, fusese un element-cheie al formației, vocalist, compozitor și chitarist. Fără Roger, Rick Davies a trebuit să preia totul oarecum de unul singur, avându-i alături și pe ceilalți trei membri ai trupei, la care s-au adăugat diverși invitați. Dacă Rick s-a descurcat singur în ceea ce privește vocea și compoziția, pentru chitară s-au găsit soluții bune: Marty Walsh a apărut pe majoritatea pieselor (ca invitat), iar pentru piesa care dă titlul albumului au fost chemați doi chitariști cu nume: Scott Gorham (Thin Lizzy) și... David Gilmour (Pink Floyd).

Pe mine sincer mă miră asocierea trupei Supertramp cu rock-ul progresiv, în general, și în cazul acestui album în particular. Și asta pentru că, sigur, pe de o parte, eu provin dintr-o altă generație, pentru care cuvintele ”rock” și ”progresiv” poate că au alt înțeles, și pe de altă parte pentru că multe melodii par să fie mai degrabă o combinație de pop, funk, jazz, R&B și parcă mai puțin rock: ce fel de rock e acela unde chitara aproape că nu există? Excludem de aici piesa care dă titlul albumului, Brother Where You Bound, singura unde chitara joacă un rol important. Pe toate celelalte, ritmul este impus la pian / clape, intervențiile solo sunt la saxofon... Dar aceste elemente sunt definitorii pentru Supertramp, iar acest album chiar este mai aproape de rock (și de ”progresiv”) decât cel de dinaintea sa, ultimul cu Roger Hodgson, ...Famous Last Words... (1982).

Atmosfera este una senină și jovială pe primele două melodii. Cannonball, care deschide albumul, este chiar o piesă pe care se poate și dansa, are un ritm bun, versuri adecvate, și pentru multă lume este melodia cea mai bună de pe acest album. Urmează Still in Love, care debutează cu un solo la saxofon și conține niște versuri romantice, pe un ritm mai degrabă funk.

De la a treia melodie atmosfera se schimbă și devine sumbră. No Inbetween este o melodie mai lentă, cântată predominant la pian, cu lirică agresivă, care setează tonul pentru următoarele cântece. Favorita mea de pe tot albumul este Better Days. Ritmul este foarte susținut - mi-ar fi plăcut să fie interpretată la chitară, dar merge și așa, cu pianul și flautul. Este genul de piesă care rămâne în memorie. Videoclipul este și el interesant. Mesajul piesei, care are legătură cu minciunile politicienilor și cu propaganda electorală aferentă, este de actualitate și în prezent. Ar fi fost și mai bine dacă nu ar fi fost incluse pe fundal acele părți cu vocile unor politicieni americani (inclusiv Reagan).

Ultimele două melodii, singurele de pe partea a doua a albumului, reprezintă de fapt material rămas de la albumul precedent, ...Famous Last Words... Piesa Brother Where You Bound, care are peste 16 minute, era probabil prea lungă și prea ”rock” pentru acel album, așa că a rămas surprinzător pe dinafară atunci, dar a fost inclusă și chiar a dat titlul albumului aici. Este o melodie epică, reprezentativă a acestui album. Prezența unor monștri sacri precum David Gilmour și Scott Gorham la chitară ridică și mai mult nivelul interpretativ, dar cu toate acestea, din punctul meu de vedere, melodia ca atare nu impresionează. De fapt nici măcar nu este vorba de o singură melodie, ci de cel puțin vreo trei, care nu prea au nicio legătură una cu cealaltă, în afara de tematica lirică, și aceasta oarecum depășită în prezent, și anume cea a războiului rece. Introducerea este, după părerea mea, prea extinsă, și preluările din 1984 au darul de a speria audiența, și de a lungi exagerat de mult așteptarea primelor acorduri. În prima parte, mi s-a părut că recunosc unele secvențe la clape din melodii ale formației Savatage, compuse mult mai târziu (anii 90). Interludiile dintre diferitele secvențe sunt ciudate, și nu știu dacă acele momente în care tot ce se aude e doar un fel de zgomot pot fi interpretate ca o chestie ”progresivă” sau ”psihedelică”, dar în orice caz, cred că piesa aceasta de 16 minute putea fi mai scurtă sau, și mai simplu, putea fi împărțită, să zicem, în trei melodii distincte. Altfel, sunt de acord că Brother Where You Bound este singura parte a albumului pe care pot să o descriu fără ezitare ca fiind rock.

Albumul se încheie cu o melodie mai lentă, Ever Open Door, mai caracteristică pentru varianta pop a celor de la Supertramp.

În concluzie, albumul nu este nici pe departe unul unitar, în ciuda faptului că este primul album Supertramp compus în întregime de un singur membru al trupei (Rick Davies). Formația a pierdut enorm de mult prin plecarea lui Roger Hodgson, dar a demonstrat că poate supraviețui și fără acesta - chiar și până în prezent.

El Madina / La ville / Orașul (1999)

Regizor: Yousry Nasrallah. Producători: Humbert Balsan, Marianne Khoury, Gabriel Khoury.
Scenariul: Yousry Nasrallah, Nasser Abdel-Rahman, Claire Denis.
Cu: Bassem Samra, Roschdy Zem, Mohamed Nagati, Inès de Médeiros, Amr Saad.
Nerecomandat copiilor și adolescenților sub 16 ani.
Filmul a primit premiul special al juriului la al 52-lea Festival Internațional de Film de la Locarno (1999).
IMDb: 6,5/10; AlloCiné: 3,2/5; Letterboxd: 3,5/5.

Ali (interpretat excepțional de Bassem Samra) este protagonistul acestui film. Existența lui se rezumă la munca de contabil, pe care o practică pentru afacerea familiei sale, care se ocupă cu vânzarea de produse alimentare în piața din Rod El Farag, un cartier tradițional din Cairo. În timpul liber, se dedică actoriei, alături de alți prieteni tineri, de vârsta lui, împreună cu care formează o mică trupă de teatru. Tatăl său (Ahmed Fouad Sélim) și-ar dori ca fiul său să devină un mare om de afaceri, și nu vede cu ochi buni ambițiile artistice ale lui Ali. Un eveniment extern, demolarea pieței din Rod El Farag, declanșează drama în sânul familiei și al comunității, și determină plecarea lui Ali din Egipt spre Paris, în căutarea succesului în actorie.

Partea a doua a filmului se desfășoară în Franța, doi ani mai târziu, și începe șocant, cu Ali într-un ring de box. Visul lui pare să se fi spulberat, iar noua sa viață presupune participarea la partide trucate de box, în urma cărora iese mai mereu perdant, lovit, dărâmat, dar cu niște sume de bani aparent consistente, pe care le împarte cu agentul său, Roschdy (Roschdy Zem). Totul se desfășoară clandestin, în anonimat, deoarece Ali nu are acte legale pentru a sta în Franța, iar atmosfera este sumbră, tensionată, accentuată și de prezența altor imigranți ilegali, tot de origine arabă, cu care Ali locuiește în condiții grele în cartierul Ménilmontant. Ali vrea să iasă din ”afacere” dar este mereu încolțit, împiedicat. Când situația degenerează, Roschdy fuge iar Ali devine o victimă a interlopilor. Este salvat de o infirmieră (Inès de Médeiros), dar devine amnezic. Zilele sale în Paris devin o lungă agonie a necunoașterii sinelui, a memoriei uitate pe care încearcă să o aducă înapoi. Scenele în care apare alături de oameni ai străzii, singurii săi aliați, sunt cutremurătoare.

A treia și totodată ultima parte a filmului se desfășoară din nou la Cairo. Ali a revenit în sânul familiei, pe care nici măcar nu-și mai amintea că o are, și reia viața de la zero. Mama sa (Abla Kamel) îl învață lucrurile elementare, ca pe copiii mici. Tatăl său îl iartă și-l acceptă din nou între ai săi, prietenii îl susțin moral și îl ajută să-și aducă progresiv aminte de viața sa de dinainte de accident.

Este însă Ali același cu cel de dinainte? Călătoria sa nu se mai desfășoară în exterior, spre orașe ideale ale succesului (Parisul), ci spre interior. Ali este într-o călătorie mult mai complicată, aceea de descoperire a propriului său sine, a propriei sale identități, dar chiar în timpul acestei incursiuni, el se schimbă, chiar vectorii propriei sale existențe par să fie alții. Rămâne o singură constantă: dorința de a fi actor, de a juca, atât în roluri impuse de regizori, cât și în rolul suprem, cel al propriei sale vieți.

Asta pare să fie marea dezbatere pe care ne-o propune Yousry Nasrallah în acest film: ce altceva este viața, dacă nu tot un fel de film, în care noi înșine suntem mereu actorii, pe o scenă imensă?

Luna - Bewitched (1994)

Luna - Bewitched, Elektra Records, 1994.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. California (All the Way) 4:15
02. Tiger Lily 4:46
03. Friendly Advice 6:33
04. Bewitched 4:45
05. This Time Around 3:29
06. Great Jones Street 3:36
07. Going Home 5:26
08. Into the Fold 3:12
09. I Know You Tried 3:18
10. Sleeping Pill 5:52

Toate melodiile sunt compuse de membrii formației Luna. Versurile: Dean Wareham.
Producători: Luna și Victor Van Vugt.

Luna (în 1994):

Dean Wareham - voce și chitară, liderul trupei
Sean Eden - chitară
Justin Harwood - chitară bass, clape
Stanley Demeski - baterie

Invitați adiționali pe acest album: Sterling Morrison - chitară, Grasshoper - clarinet, Frank London - trompetă, Baumgartner - orgă.

AllMusic: 4,5/5; Rate Your Music: 3,59/5; Amazon: 4,7/5.

Bewitched este al doilea album al trupei americane Luna, condusă de la înființare și până în zilele noastre de același Dean Wareham, solist vocal, chitarist, compozitor și autor al versurilor, liderul de necontestat al acestei formații. Înainte de Luna, el a făcut parte și din trupa Galaxie 500; Luna continuă în bună măsură acel proiect, din perspectivă muzicală și lirică.
La fel ca și Galaxie 500, Luna a fost la început doar un trio de muzicieni - instrumentiști; pe acest al doilea album, Bewitched, apare și un al patrulea membru al formației, Sean Eden, la chitară, care îl suplinește astfel pe Dean Wareham la acest instrument. Schimbarea a fost de bun augur: chitările sună excelent pe acest album, și sunetul este în ansamblu modificat pentru a scoate în evidență practic două elemente: vocea lui Dean Wareham și chitările electrice, în vreme ce chitara bass și bateria trec oarecum în fundal. Este și meritul producătorului Victor Van Vugt, care își pune în acest mod amprenta pe realizarea acestei producții.
Nefiind un specialist, mi-e greu să definesc muzica celor de la Luna. Pentru mine, este totuși rock, chiar dacă la limita spre pop, și pe alocuri chiar psihedelic sau country. Este o muzică ușor de ascultat, ușor de digerat. Îmi aduce aminte de unele cântece ale copilăriei, de rock 'n' roll, de Velvet Underground, de Tom Petty & the Heartbreakers. Vocea suavă a lui Dean Wareham sună ca un cântec de leagăn pe toate melodiile, și doar instrumentația (și uneori versurile) mai condimentează cântecele și schimbă ritmul.
Albumul începe tare, deci primele melodii sunt cele mai reușite, și aici poate că ar trebui să precizez mai exact: primele trei cântece, California (All the Way), Tiger Lily și Friendly Advice, sunt chiar grozave și sunt definitorii atât pentru acest album, cât și pentru Luna, ca formație. Este și un fel de avertisment pentru ascultător: dacă astea nu ți-au plăcut, n-are rost să mai continui să asculți și restul! Dintre acestea trei, m-aș opri puțin asupra lui Friendly Advice, pentru că aici avem chiar un solo prelungit de chitară, care merită evidențiat. Cel mai probabil îi aparține lui Sterling Morrison, chitaristul de la Velvet Underground, care a acceptat invitația celor de la Luna de a cânta pe acest album, și se pare că a ales această melodie pentru a-și etala talentul înnăscut (cealaltă melodie pe care apare, Great Jones Street, este mult mai puțin interesantă). De altfel, Luna a cântat în deschidere la un turneu european al celor de la Velvet Underground în 1993, și cu această ocazie membrii celor două formații s-au cunoscut mai bine și a apărut și această colaborare, unică pe acest album; pe celelalte albume ale celor de la Luna nu mai apare Sterling Morrison, care de altfel ne-a și părăsit în 1995, și nici vreun alt invitat de la Velvet Underground, care între timp a și dispărut definitiv ca formație.
Urmează melodia care dă titlul albumului, Bewitched, mult mai lentă decât celelalte, este cu totul alt stil, altă manieră de interpretare, mai aproape de muzica psihedelică, apare și orga. Ultima melodie de pe prima jumătate, This Time Around, este favorita mea de pe acest album. Da, știu, am spus că primele trei sunt cele mai reușite, cele mai grozave, dar cred că This Time Around este peste acestea ca și compoziție, ca și interpretare, este mai ”rotundă”, oferă o satisfacție mai mare ascultătorului, are o ritmicitate aparte, care rămâne în memorie.
Din păcate, a doua jumătate a albumului este mai săracă. M-am chinuit efectiv să rețin melodiile de pe această a doua parte și, cu toate eforturile depuse, nu am reușit, cu o singură excepție: ultima piesă, Sleeping Pill. Celelalte patru piese din a doua jumătate nu sunt rele, au momentele lor frumoase, sunt OK ca muzică ambientală, dar dispar instantaneu din minte după ce se termină. Sleeping Pill este o alegere inspirată pentru a încheia albumul, un cântec altfel față de celelalte, mai lent, mai psihedelic (aproape de Bewitched), care constrastează cu restul albumului și totodată demonstrează capacitatea formației de a explora și alte orizonturi muzicale și artistice.
Luna a continuat să producă albume bune, și chiar următorul, Penthouse (1995), este considerat de mulți critici ca fiind momentul de vârf al acestei trupe, dar eu consider că Bewitched este cel puțin la același nivel. Este păcat că succesul trupei a scăzut treptat, albumele au fost și ele mai puțin remarcabile, iar în anul 2005 formația s-a desființat. După 2012 eforturile de a-i readuce împreună pe scenă și apoi în studio au dat în cele din urmă roade, și, după mulți ani de absență, Luna a produs un nou album (de cover-uri), A Sentimental Education (2017), și două EP-uri, A Place of Greater Safety (2017) și Postscripts (2019). De câțiva ani, dar nu și în perioada pandemiei, Luna concertează peste tot prin lume într-o formulă ușor diferită de cea inițială, dar tot cu Dean Wareham ca lider și simbol al continuității acestei trupe.

Elin Hilderbrand - 28 Summers / 28 de veri

Elin Hilderbrand, 28 Summers, Hodder & Stoughton Ltd., London, 2020, 432 pag. (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Elin Hilderbrand, 28 Summers, Little, Brown and Company, New York, 2020, 432 pag.
Cartea nu a fost (încă) tradusă în limba română.
Goodreads: 4,26/5; Amazon: 4,6/5; Barnes&Noble: 4,2/5.

Nu prea citesc romane de dragoste, iar cele pe care le-am citit au fost de obicei lecturi obligatorii, la școală sau la facultate. Unele, recunosc, mi-au plăcut, și sunt câteva autoare (da, ați reținut, de gen feminin) care se numără, oarecum surprinzător, printre favoritele mele, precum Jane Austen sau surorile Brontë, dar ele aparțin unor alte secole. Mi-am propus, aș putea zice chiar impus, să citesc și ceva scris recent, și am dat peste această carte a unei autoare, Elin Hilderbrand, care pare a fi foarte celebră în Statele Unite ale Americii, dar de care, trebuie să recunosc din nou, nu am auzit până acum, cu toate că produce la foc automat câte două cărți pe an, care ajung constant și pe bună dreptate (din ceea ce îmi dau seama) în topurile de vânzări de peste Ocean.
28 Summers este astfel al 25-lea roman al său (!!), dar primul pe care îl citesc și, nu vreau să fiu rău ci doar sincer, e posibil să fie și ultimul. Deși sunt vreo două cărți ale sale traduse în limba română, aceasta nu este, și deci a trebuit să o citesc în engleză, în original, ceea ce a contribuit la lungirea lecturii pe durata a câteva luni. Totuși, mărturisesc că nu bariera lingvistică a fost principala problemă, ci mai degrabă cartea în sine, care, în ciuda aparențelor, este una foarte tristă și sentimentul predominant care m-a cuprins a fost acela de frustrare. Autoarea scrie foarte bine, dar face o greșeală tactică (sau poate e o strategie corectă, cine știe), mai exact ne spune încă din primele pagini cum se va sfârși cartea, ba chiar putem zice că începe cu sfârșitul. Poate e bine pe undeva, pentru că știi cam la ce să te aștepți ca cititor, și singurele semne de întrebare sunt legate de felul în care se ajunge acolo. Apoi, într-adevăr, anticiparea unui final tragic atenuează întrucâtva sentimentele provocate de ultimele pagini, care sunt sfâșietoare și aproape de necitit.
Frustrarea este provocată de faptul că cei doi eroi, Mallory Blessings și Jake McCloud, nu ajung niciodată să fie împreună, în afara celor trei zile pe an, care sunt respectate cu sfințenie, în ultimul week-end al verii, pe insula Nantucket. Am ajuns să îndrăgesc această insulă, autoarea reușește să transmită foarte bine propriile sentimente cu privire la insulă (pe care locuiește) către cititor, iar întâlnirile celor doi par să semene cu o evadare din lumea reală într-o lume a fanteziei, a dragostei romantice și absolute. Romanul se bazează în mare măsură pe intriga similară din filmul / piesa de teatru Same Time, Next Year.
Diferența majoră este că, în carte, Elin Hilderbrand explorează cu asiduitate întreg universul celor doi eroi, incluzând numeroase personaje principale sau secundare, intrigi paralele, o adevărată telenovelă - în scris, dar cred că liniștit se pot face câteva sute de episoade doar pe baza celor relatate în roman, nu mai punem la socoteală potențialul de dezvoltare a acestor narațiuni. La peste 400 de pagini, mi s-a părut chiar dificil să rețin toate personajele, toate elementele, relațiile destul de complicate dintre personajele principale și cele secundare.
Subiectul este unul totuși destul de curajos, având în vedere că relația dintre Mallory și Jake este una extraconjugală, cel puțin din momentul în care Jake se căsătorește cu Ursula. Mie personal îmi vine greu să înțeleg relația și preferința lui Jake pentru Ursula, ca parteneră de viață, dar poate că acesta este farmecul cărții: personajele nu reprezintă eroi de poveste, perfecțiunea întruchipată, ci sunt oameni ca și noi, cu plusuri și cu minusuri, care uneori iau și decizii greșite, sau uneori nu își dau seama niciodată că au greșit. La fel cum în viață ne întrebăm cum de sunt posibile și cum de rezistă anumite cupluri, la fel și în carte, sunt chestiuni care nu sunt explicate și rămân la libera interpretare a cititorului.
Ursula intră la un moment dat în politică, iar în a doua jumătate a cărții există numeroase inserții în anumite chestiuni politice, specifice Statelor Unite ale Americii. Partea asta mi-a plăcut, pentru că a reprezentat o deviere de la ”firul roșu” al relației dintre eroii principali, și, pentru mine, cel puțin, o introducere în unele dedesubturi ale politicii americane, pe care sunt convins că autoarea le știe foarte bine, și pare să se fi documentat suplimentar pe această temă. De altfel, un alt element cvasi-științific este introducerea fiecărui capitol (cuprinzând câte un an, din 1993 până în 2020 inclusiv), care include principalele evenimente și subiecte de discuție din anul respectiv. Avem astfel și o perspectivă globală asupra evenimentelor externe care afectează, poate, direct sau indirect, viața personajelor din carte, dar care au avut un impact real și asupra vieților noastre, la momentul respectiv. Astfel, povestea capătă un aer mai realist, și cititorii se pot conecta mai bine la firul narațiunii, se pot identifica mai bine cu reacțiile anumitor personaje.
Deși intriga principală este extrem de improbabilă, multe din evenimentele care implică personaje secundare par să fie cât se poate de posibile, și poate chiar sunt preluate din viața reală. Autoarea are un stil plăcut, ușor de citit, lansându-se totuși uneori în descrieri interminabile ale unor feluri de mâncare (nu am înțeles aproape nimic din ele).
Sper să nu fiu caracterizat drept misogin dacă afirm un lucru care mie mi se pare evident, și anume că romanul a avut în vedere aproape exclusiv o audiență feminină. Mai mult, cred că publicul-țintă trebuie să aibă și o anumită vârstă, adică de pe la 35-40 de ani în sus, ca să poată rezona corespunzător cu personajele, care toate ajung pe la 50 de ani în anul 2020. Există și o paralelă cu viața autoarei însăși, care s-a mutat pe insula Nantucket în 1993, exact la fel ca și Mallory Blessings. Există și alte paralele, pe care nu le menționez, pentru a nu strica bucuria lecturii celor care ar putea fi interesați de această carte. Nu este însă o carte pentru tradiționaliști sau conservatori, având în vedere că, dincolo de faptul că cei doi eroi au o relație extraconjugală, în carte apar cel puțin două relații între persoane (feminine) de același sex, Cooper (fratele lui Mallory) se căsătorește de 5 ori, și aproape toată lumea înșeală pe aproape toată lumea.

A Very British Sex Scandal / Un scandal sexual foarte britanic (2007)

Regizor: Patrick Reams. Producător: Edmund Coulthard.
Scenariul: Patrick Reams.
Cu: Martin Hutson, Sam Heughan, Orlando Wells, Karl Davies, Nicholas Le Prevost.
Interzis copiilor sub 12 ani și nerecomandat adolescenților.
IMDb: 7,1/10; Letterboxd: 3,4/5.

Ca să începem cu începutul, trebuie să precizez că nu sunt homosexual. Precizarea este importantă, deoarece acest film este despre homosexuali (bărbați), și este destinat unei audiențe specifice, mai exact tot homosexualilor, deși felul în care a fost făcut permite vizionarea sa de către o audiență mai largă. Este oarecum un film istoric, pe jumătate documentar, pe jumătate artistic, produs pentru televiziunea britanică Channel 4, despre soarta homosexualilor britanici în anii 1950, când actele homosexuale erau încă de natură penală în Marea Britanie, fiind pedepsite cu închisoarea de la 7 ani în sus. Din câte am înțeles, până atunci existase o oarecare toleranță, în schimb în anii 1950 s-a lansat o adevărată campanie de ”vânătoare” a homosexualilor de către poliție, asemuită în această producție cu vânătoarea de vrăjitoare din vremurile de mai demult.
Partea documentară include interviuri, prezentate pe bucăți și alternativ, cu diferiți homosexuali în vârstă, care fuseseră martori la acele vremuri, din tinerețea lor, și își prezintă punctele lor de vedere, destul de asemănătoare, cu privire la felul în care își duceau viața homosexualii în această perioadă a anilor 1950. Din păcate, regizorul nu ia în calcul și prezentarea unor opinii contrare. În mod evident, poliția britanică și establishment-ul acelei perioade erau de părere că homosexualitatea era o practică antisocială și chiar de natură infracțională. Cel mai important personaj intervievat este lordul Montagu, implicat în scandalul uriaș din anul 1954, care dă și titlul acestui film, și care oferă numeroase lămuriri (din păcate, vorbește cu dificultate și greu inteligibil). Pe lângă interviuri, sunt prezentate și imagini de epocă.
Partea artistică este bineînțeles mai interesantă și se concentrează asupra relației amoroase dintre Peter Wildeblood (interpretat de Martin Hutson), jurnalist la Daily Mail, și Eddie McNally (Sam Heughan), militar în RAF. Printre altele, în vara anului 1953 ei petrec și un sfârșit de săptămână pe plajă la Beaulieu, la cabana lordului Montagu (interpretat de Orlando Wells), alături de vărul acestuia, Michael Pitt-Rivers, și de un prieten al lui Eddie din armată, Johnny Reynolds (Karl Davies). Deși acest eveniment pare să fi jucat un rol minor în viețile celor implicați, procesul intentat lui Wildeblood, lordului Montagu și vărului său, folosind mărturiile celor doi militari, s-a concentrat asupra acestui sfârșit de săptămână, pentru a-l putea acuza pe lordul Montagu, îndeosebi. În ceea ce privește relația lui Wildeblood cu McNally, existau numeroase dovezi, inclusiv scrisori de dragoste între cei doi. Totuși, acestea nu puteau demonstra actul homosexual în sine, iar mărturiile lui McNally și Reynolds, obținute pe baza promisiunii că nu vor fi condamnați, au fost contrabalansate de mărturiile opuse ale celor acuzați, care și-au susținut nevinovăția. Cu toate acestea, Wildeblood admite într-un final că este homosexual, ceea ce probabil îi atrage în cele din urmă și condamnarea.
Publicitatea mediatică de care s-a bucurat acest proces a dus la schimbarea opiniei publice în privința homosexualilor. Deși poliția și-a dorit să aresteze un personaj de calibru, precum lordul Montagu, tocmai pentru a da un exemplu și pentru a arăta că nimeni nu este mai presus de lege, societatea britanică a reacționat în sens opus, presând pentru schimbarea legii care incrimina actele homosexuale consensuale între doi adulți. Așa s-a născut comitetul Wolfenden, numit astfel după președintele său, Sir John Wolfenden (Nicholas Le Prevost), și în fața căruia a apărut, după ieșirea din închisoare, și Peter Wildeblood. Raportul acestui comitet, care recomanda decriminalizarea actelor homosexuale consensuale între adulți, a fost publicat în 1957; a mai durat încă 10 ani, până în 1967, pentru ca principalele sale concluzii să fie transpuse în lege.
Peter Wildeblood și lordul Montagu, printre alții, sunt prezentați ca niște eroi, datorită cărora homosexualii britanici pot de câteva decenii bune să ducă o viață liniștită, fără frica poliției. Totuși, rezultă că ei au devenit eroi fără să își dorească neapărat asta, a fost mai degrabă un rod al întâmplării că s-a nimerit să fie condamnați într-un moment în care opinia publică se săturase de arestările homosexualilor, pe principiul ”țara arde și baba se piaptănă”; probabil, existau mult mai multe probleme în Marea Britanie în afara homosexualilor.
În ceea ce mă privește, am încercat să vizionez filmul ca pe o povestioară cu iz istoric și nimic mai mult. Partea romantică a filmului nu m-a interesat absolut deloc. Nu am nimic cu homosexualii, și sper că nici ei cu mine; am cunoscut câțiva, dar de obicei am aflat că sunt homosexuali cu mult timp după ce îmi formasem deja o părere (de obicei bună) despre ei, așa că orientarea lor sexuală nu mi-a schimbat cu nimic părerea. Și, în general, orientarea sexuală a unei persoane nu reprezintă, pentru mine, vreun criteriu valid de judecată; până la urmă, cine sunt eu să-mi dau cu părerea? Probabil, pentru homosexuali și pentru comunitatea LGBT în general, filmul este unul de referință. Pentru mine, a fost mai degrabă mediocru. Nu îl recomand decât celor interesați de aprofundarea aspectelor menționate mai sus.