Youssef Ziedan - Azazel, îngerul răului

Youssef Ziedan, Azazel, îngerul răului, Editura Trei, Colecția Fiction Connection, București, 2010, 416 pag., traducere din arabă, prefață și note de Dumitru Chican (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală, în limba arabă, cu titlul Azazeel, a apărut în 2008 la editura Dar El Shorouk, Cairo, Egipt.
Romanul a primit Premiul Internațional (Booker) pentru Literatură în Limba Arabă (2009).
Goodreads: 4,04/5; Amazon: 4,3/5; Kobo.com: 4/5.

Youssef Ziedan este profesor universitar la Alexandria, în Egipt, specializat pe studii islamice și pe traducerea unor documente vechi, dar în ultima vreme activitatea scriitoricească a depășit ca valoare activitatea sa științifică. Romanul Azazel, îngerul răului l-a făcut celebru în Egipt și, după ce a primit și Premiul Internațional (Booker) pentru Literatură în Limba Arabă în 2009, a fost tradus în numeroase limbi de circulație internațională. Poate surprinzător, traducerea în limba română (2010) a fost printre primele, devansând traducerile în engleză sau spaniolă.

Cartea a stârnit controverse în Egipt, biserica creștină egipteană (coptă) reacționând ca urmare a unui aparent atac al autorului la unele acțiuni violente sau agresive ale reprezentanților acestei biserici în secolul al 5-lea. După ce am citit cartea, consider că reacția este exagerată și fără rost. În primul rând, este un roman istoric, o operă literară, de ficțiune, nu științifică sau documentară, chiar dacă se bazează pe unele fapte reale. Apoi, autorul pare să condamne violența în sine, indiferent de cine o propagă sau susține, iar asta nu are de a face (doar) cu biserica creștină coptă, ci este un mesaj cât se poate de transparent și valabil și în prezent, când, din păcate, multe războaie sunt purtate în numele unor credințe, al unor religii sau al unor culte religioase.

Romanul pleacă de la premisa (fictivă) a descoperirii unor manuscrise pe pergament în apropiere de Alep (Siria), în urma unor săpături arheologice; romanul propriu-zis ar reprezenta de fapt traducerea acestor manuscrise din siriacă (aramaică) în arabă. Fiecare pergament reprezintă un capitol din carte.

În fapt, este vorba de o operă (auto)biografică, a călugărului egiptean creștin Hypa care, îndemnat de Azazel (una din întruchipările diavolului), își povestește viața de până în acel moment, respectiv anul 431 era noastră. Evenimentele la care face referire Hypa se pot încadra istoricește între anii 400 și 431, o epocă de tulburări, schisme și erezii în cadrul bisericilor creștine timpurii.

Pentru cine nu este familiarizat cu disputele teologice din acele vremuri de început ale creștinismului, cartea este o excelentă introducere în problematica respectivă. Se vede clar că autorul (Youssef Ziedan) este bine documentat, iar personajul său principal, călugărul Hypa, este la rândul său un om inteligent, măcinat de numeroase probleme existențiale. El este în același timp un creștin zelos, plin de credință, și un om de știință în adevăratul sens al cuvântului - medic (și nu ”vraci”), mereu atent la ceea ce se întâmplă în jurul său, citind manuscrise valoroase, inclusiv din domeniul medicinei, căutând mereu perfecționarea și oferind explicații logice, naturale, științifice, în contrast cu cele mistico-religioase, cum s-ar putea aștepta din partea unui călugăr. Această înclinație spre medicină și știință îl apropie mai mult de Caris, călugărița din O lume fără sfîrșit, romanul lui Ken Follett.

Viața călugărului Hypa, deși relativ liniară pe alocuri, este marcată de câteva momente de prag, unele chiar șocante. Astfel, cartea aceasta reprezintă un fel de jurnal, dar unul care nu respectă neapărat ordinea cronologică a evenimentelor, autorul ”sărind” din trecut în prezent, înainte și înapoi, o tehnică literară a ”flashback”-ului care aici dă rezultate destul de bune. Comparația cu ”Numele trandafirului” a lui Umberto Eco sau ”Codul lui Da Vinci” a lui Dan Brown este nepotrivită, pentru că în acele cărți acțiunea se petrece fie în Evul Mediu, fie în prezent, iar ritmul de desfășurare al evenimentelor este unul foarte rapid (mai ales la Dan Brown). În cartea lui Ziedan, dimpotrivă, cititorul trebuie să se înarmeze cu multă răbdare. De multe ori nici nu există vreo narațiune în sine, ci doar cugetări ale călugărului Hypa, care se întind pe pagini întregi.

Poate cele mai interesante momente din carte sunt cele ale relațiilor de iubire ale lui Hypa. Da, este greu de crezut că un călugăr poate fi tentat spre așa ceva, dar Hypa este în cele din urmă un om ca toți oamenii, și, deși premisele nu par a fi cele mai credibile, el are două astfel de relații, cu Octavia (în Alexandria egipteană) și cu Marta (la schitul de lângă Alep). Sunt și momentele cele mai tensionate, deoarece Hypa, care iubește la rândul lui, își pune la îndoială și propria credință. În fond, întreg romanul pare să ridice de fapt un semn de întrebare cu privire la importanța credinței în viață, și asupra felului în care religia sau credința ne împiedică, în anumite momente, să luăm cele mai bune sau cele mai corecte decizii. 

Este, din acest punct de vedere, și un roman religios... sau poate anti-religios. Se poate interpreta și ca un roman anti-creștin, dar n-aș merge atât de departe. Este adevărat că romanul este scris de un musulman, și a fost destinat, cel puțin inițial, unei audiențe predominant musulmane (în Egipt). Cu toate acestea, personajul principal, călugărul creștin Hypa, este un personaj pozitiv. Felul în care el filtrează informațiile cu privire la diferitele opinii din interiorul bisericii creștine din acel moment este până la urmă unul justificat. Pe de altă parte, suntem și noi, cei din prezent, în fața acelorași dileme pe care le-a înfruntat și Hypa atunci: Nestor, care în această carte este prezentat ca personaj pozitiv, este un eretic, care n-a avut dreptate (conform punctului de vedere oficial al majorității bisericilor creștine actuale) în disputa sa cu Chiril, papa de la Alexandria, care, în ciuda comportamentului său care-l transformă în personaj negativ în acest roman, a avut totuși dreptate, din punct de vedere teologic, conform aceluiași punct de vedere actual. Sigur că, din perspectiva noastră, ca simpli cititori mai puțin versați în disputele teologice, acestea par de-a dreptul hilare, și poate asta vrea să și transmită autorul: și atunci, ca și acum, asistăm la războaie și violențe purtate în numele unor credințe cu un fundament teologic instabil, incert. Societatea actuală laică nu mai tolerează agresiunea și violența, indiferent de motivația care stă în spatele său, cu atât mai mult în cazul în care această motivație este una religioasă.

Finalul cărții îl consacră pe Hypa, personajul principal, ca un om modern. Acesta pare desprins oricum din acea epocă întunecată și se comportă, de fapt, pe parcursul întregului roman, ca un personaj al prezentului, care gândește și acționează de multe ori așa cum am face și noi astăzi, care pune la îndoială tot ceea ce îl înconjoară într-o manieră apropiată de cea științifică din prezent, și nicidecum conform dictonului ”crede și nu cerceta”. De aceea romanul are și succes, cititorului fiindu-i relativ ușor să se identifice cu protagonistul. Pe de altă parte, istoricește vorbind, existența unei astfel de persoane este desigur foarte improbabilă în acea epocă.

Titlul romanului, Azazel, îngerul răului, este în măsură să deruteze puțin cititorul obișnuit să judece o carte (și) după titlu. Titlul original este doar Azazel, și partea cu îngerul răului aparține doar traducătorului în limba română, sau poate editurii, care și-a dorit un titlu mai atractiv. Azazel nu apare însă aproape deloc în această carte, decât mai spre final: el este un alter-ego al autorului, a călugărului Hypa, vocea conștiinței sale, care îl îndeamnă să pună pe hârtie evenimentele din viața sa, și astfel îl obligă la această călătorie inițiatică, spre descoperirea propriului sine, dincolo de călătoria sa fizică, dinspre valea Nilului spre Alexandria, și de acolo mai departe spre Ierusalim, Damasc, schitul de lângă Alep și Antiohia.

Pe final, două vorbe despre traducerea în sine. Deși evident nu cunosc varianta originală, în arabă, a romanului, am fost impresionat de felul în care traducătorul a reușit să creeze o atmosferă de epocă, prin utilizarea foarte ingenioasă a unui limbaj arhaic, greu de manipulat într-un astfel de context. 

Lectura unei astfel de cărți poate fi oricând una plăcută. Interesant este că, în cazul meu, ea s-a suprapus cu perioada în care și Biserica Ortodoxă Română, sau unii dintre reprezentanții ei, au fost puternic atacați și contestați ca urmare a materialelor publicate de Recorder. Nu m-am putut abține să nu fac o astfel de paralelă, deși este o pură coincidență...

Grey Gardens (2009)

Regizor: Michael Sucsy. Producători: Lucy Barzun Donnelly, Rachael Horovitz, Michael Sucsy, David Coatsworth, Julie Goldstein.
Scenariul: Michael Sucsy, Patricia Rozema.
Cu: Drew Barrymore, Jessica Lange, Jeanne Tripplehorn, Ken Howard, Daniel Baldwin.
Nerecomandat copiilor sub 12 ani.
Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun film de televiziune (2010).
Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună actriță într-un film de televiziune - Drew Barrymore (2010).
Premiul Sindicatelor Actorilor Americani pentru cea mai bună actriță într-un film de televiziune - Drew Barrymore (2010).
6 premii Emmy (2009).
Alte 24 de premii și 31 de nominalizări în industria cinematografică.
IMDb: 7,4/10; Rotten Tomatoes: 88%; Metacritic: 77%.

Viața e tot mai complicată, tot mai stresantă, și tot mai mulți oameni evadează în realitatea virtuală, care astăzi e oferită pe scară tot mai largă de diverse gadgeturi, de la tradiționalul televizor care oferă divertisment, la telefonul mobil, consolele de jocuri și platformele de socializare, în care oamenii se cufundă, uitând deseori de ceea ce se întâmplă lângă ei. De câte ori nu mergem cu mijloacele de transport în comun și vedem în jurul nostru oameni de toate vârstele butonând telefonul concentrați, total dezinteresați de ceilalți din jurul lor, preferând chiar gadgetul în locul unei conversații normale cu colegii sau prietenii?

Oameni total rupți de realitate au existat dintotdeauna, doar că astăzi poate că numărul lor crește. Unde se poate ajunge ne arată acest film artistic de televiziune, Grey Gardens, produs de HBO, pe baza unui film documentar din anul 1975 realizat de frații Albert și David Maysles.

Nu am văzut filmul documentar original, și nici n-auzisem de această familie Beale înainte de a vedea filmul artistic, și astfel șocul a fost cu atât mai mare. Am fost suficient de curios după aceea să văd și documentarul, și astfel să mă lămuresc: cele două actrițe principale au reușit într-o manieră extraordinară să se identifice cu cele două personaje reale ale documentarului, totodată caracterele principale ale filmului artistic, Edith (”Big Edie”) Bouvier Beale și Edith (”Little Edie”) Beale, mamă și fiică având același nume, Edie (se pronunță ”Idi”).

Deși în mod normal nu mă preocupă în mod deosebit soarta unor familii bogate, nici măcar a celor care au ajuns să sărăcească din diverse motive, filmul acesta atinge câteva subiecte interesante pentru toată lumea. Cred că șocul principal provine din principala temă a filmului: cât de mult poți să decazi, nu doar ca putere financiară, ci și ca ființă umană, după ce ai fost la un moment dat pe treapta cea mai înaltă a societății (americane, în acest caz). Sigur că, deși cauzele acestei decăderi sunt multiple, cele două sunt principalele vinovate. Cu toate acestea, deși reacția firească este ”așa le trebuie acestor răsfățate”, nu este posibil ca, la final, să nu simți o minimă compasiune și milă pentru soarta celor două femei.

Un alt subiect propus spre dezbatere este relația mamă-fiică. Ca reprezentant al genului masculin nu pot să mă pronunț din experiență directă în acest caz, dar filmul explorează un anumit gen de relație, mai exact o dependență dusă la extrem. Deși Edie-mama a avut și alți copii, băieți, doar pe fiica ei a ținut-o aproape de ea, în vreme ce băieții au plecat și s-au realizat profesional și personal. De aici pleacă și una din dilemele pe care filmul nu le elucidează: cum a fost posibil ca acești băieți, respectiv copiii / frații, în viață și bine realizați din câte se poate deduce, să-și lase mama și sora să ajungă într-un asemenea hal?

În fine, deși mai sunt și alte elemente demne de semnalat, un subiect care vrând-nevrând iese în evidență este cel al nebuniei. Sunt cele două femei nebune? Sunt doar rupte de realitate sau au probleme pshice majore? Care este limita între normalitate și nebunie? Au fost dintotdeauna așa, au devenit așa, sau s-a plecat de la o anumită stare, care s-a accentuat pe parcurs? Vârsta poate să fie o explicație, deși mama pare să fie mai întreagă la cap decât fiica. 

Comportamentul fiicei Edie pare să fie dubios încă din tinerețe. Din punctul acesta de vedere, filmul artistic este mai complet decât documentarul pentru că oferă un ”background”, urmărind viața celor două femei din anii 1930, când erau în vârful piramidei sociale, și până la momentul documentarului din anii 1970, sărind mereu între cele două perioade. Acțiunile mamei Edie (Jessica Lange), care pot fi judecate retrospectiv ca fiind greșite, sunt clar evidențiate: îndepărtarea și divorțul de soțul bogat, Phelan Beale (Ben Howard), relația cu muzicianul Gould (Malcolm Gets), care la rândul lui o părăsește când banii se împuținează, refuzul de a vinde casa și domeniul Grey Gardens pentru a se muta în Florida.

Fiica Edie (Drew Barrymore) are însă un comportament mai puțin previzibil. Are emoții atunci când trebuie să intre în înalta societate, refuză să se întâlnească și chiar să-i vadă pe potențialii pețitori, în ciuda presiunilor făcute de părinți, se încurcă la New York cu un politician însurat, Julius Krug (Daniel Baldwin), visează la o carieră artistică, dar în cele din urmă lasă totul baltă pentru a se întoarce cu coada între picioare la mama ei, pentru a duce o existență tot mai mizeră la vechiul domeniu, Grey Gardens, care încetul cu încetul se transformă într-o ruină locuită.

Vecinii fac o plângere la autorități, care vin să inspecteze situația și emit un ordin de evacuare. Cele două sunt salvate de reportajele din ziare, ocazie cu care aude de ele și ruda lor apropiată, fosta Primă Doamnă, Jacqueline Kennedy Onassis (Jeanne Tripplehorn), a cărei intervenție le salvează pe cele două de la evacuare.

Filmul se încheie oarecum cu un happy-end, dacă poate exista așa ceva în condițiile date. Dincolo de evenimentele din film, unele incredibile (deși sunt bazate pe fapte reale), trebuie remarcată munca imensă depusă pentru recrearea celor două personaje principale. Asemănarea este absolut perfectă. Cele două actrițe își joacă rolurile într-o manieră entuziasmantă. Dacă Jessica Lange este poate obișnuită cu roluri dintre cele mai diverse, surpriza imensă a acestui film este Drew Barrymore. Interpretarea ei este de senzație, ținând cont de faptul că Edie-fiica este un personaj complex, mai degrabă tragic, total diferit de caracterele pe care le personifica Drew Barrymore în comediile romantice sau alte filme în care a mai jucat. Premiile primite (inclusiv Globul de Aur) sunt pe deplin meritate.

Guardians of the Galaxy vol. 2: Awesome Mix Vol. 2 - Original Motion Picture Soundtrack (2017)

Guardians of the Galaxy vol. 2: Awesome Mix Vol. 2 (Original Motion Picture Soundtrack), Hollywood Records, 2017.

Sunt trecuți, pe rând, interpretul (sau interpreții), melodia și durata acesteia:

01. Electric Light Orchestra - Mr. Blue Sky 5:03
02. Sweet - Fox on the Run 3:25
03. Aliotta Haynes Jeremiah - Lake Shore Drive 3:49
04. Fleetwood Mac - The Chain 4:27
05. Sam Cooke - Bring It On Home to Me 2:43
06. Glen Campbell - Southern Nights 2:57
07. George Harrison - My Sweet Lord 4:37
08. Looking Glass - Brandy (You're a Fine Girl) 3:03
09. Jay and the Americans - Come a Little Bit Closer 2:46
10. Silver - Wham Bam Shang-A-Lang 3:32
11. Cheap Trick - Surrender 4:14
12. Cat Stevens - Father and Son 3:39
13. Parliament - Flash Light 4:28
14. The Sneepers featuring David Hasselhoff - Guardians Inferno 3:16

Nominalizat la premiul Grammy pentru cea mai bună compilație cu muzică de film (2018).

Rate Your Music: 3,7/5; AllMusic (user ratings): 4,5/5; Amazon: 4,8/5.

Ar trebui să încep prin a mărturisi că nu am văzut filmul ”Gardienii galaxiei”. Nici ”vol. 1”, nici ”vol. 2” și, probabil, nu voi fi interesat nici de ”Vol. 3” când va apare. Nu sunt un fan al universului cinematic creat de Marvel, cu mici excepții. Prin urmare, analiza asupra acestui album nu are nimic de a face cu filmul, deși aceeași muzică poate crea o cu totul altă impresie într-un context diferit, și sigur că, în cazul de față, muzica a fost aleasă de regizor cu scopul clar de a acompania și a fortifica înțelesul anumitor scene din film sau de a crea o anumită atmosferă, o anumită stare în rândul audienței.

În afara filmului, compilația aceasta pare cumva scoasă din context, dar totuși să nu uităm că toate piesele de pe acest album (cu o singură excepție) au fost compuse cu mult timp în urmă, fără nici o legătură cu filmul. Am fost chiar curios să văd cât de vechi sunt melodiile... și am fost frapat: cu excepția piesei din final (compusă special pentru film, deci contemporană), cea mai nouă este din... 1978! Majoritatea sunt din anii 1970, iar vreo două chiar din anii 1960. Deci vechimea lor era de 40-50 ani în momentul apariției filmului, ceea ce înseamnă că multe le erau complet necunoscute tinerilor care reprezintă, de obicei, publicul țintă al unei astfel de producții. Chiar și mie mi-au fost în mare parte necunoscute, spre rușinea mea.

De altfel, albumul debutează cu o piesă în stil Beatles, Mr. Blue Sky, a celor de la Electric Light Orchestra, un hit în anii 1970. Mi-a plăcut mult mai mult a doua piesă, Fox on the Run, a trupei Sweet, mult mai ritmată, mai aproape de hard rock, poate cea mai frumoasă piesă de pe această compilație, în opinia mea.

Urmează o piesă mai puțin cunoscută, Lake Shore Drive, pentru a se sări apoi la una foarte cunoscută, The Chain, a celor de la Fleetwood Mac. Producătorul a mixat într-adevăr melodii cu caracteristici destul de distincte, dar care au totuși ceva în comun: sunt toate din registrul pop-rock, cu foarte puține excepții. Una dintre excepții este melodia soul a lui Sam Cooke, Bring It On Home to Me, cea mai veche piesă de pe tot albumul, și care se potrivește ca nuca-n perete după The Chain.

Urmează două piese destul de vestite, dar care pe mine nu mă impresionează, Southern Nights a lui Glen Campbell și My Sweet Lord a lui George Harrison. Cu Harrison revenim cumva la sunetul specific al celor de la Beatles, de data asta de-a dreptul cu un membru al formației. Recunosc, ceea ce mă deranjează în primul rând la My Sweet Lord, dincolo de faptul că linia melodică este repetitivă, este tematica religioasă și faptul că sună de-a dreptul a cântec bisericesc, numai bun de a fi interpretat într-un lăcaș de cult (dar e de discutat ce fel de cult).

Brandy (You're a Fine Girl) a celor de la Looking Glass este una din surprizele plăcute ale acestui album. Este o piesă inteligentă, și ca sunet, și ca lirică. Un pic tristă, din punct de vedere al versurilor, dar destul de vivace, melodic vorbind.

A doua cea mai veche melodie de pe album este Come a Little Bit Closer, interpretată de Jay and the Americans. Comparativ cu restul melodiilor ”serioase” de până acum, aceasta sună oarecum comic. Este urmată de Wham Bam Shang-A-Lang, a trupei Silver. Dacă n-ați înțeles titlul, nu-i nimic. Nu cred că-i nimic de înțeles din melodia asta, deși poate a declanșat moda cu titluri lipsite de sens - deși versurile în rest au un înțeles, dar pur și simplu nu au găsit un refren ca să se potrivească. Cântecul în sine este mediocru.

Cu Surrender a celor de la Cheap Trick se revine la un registru rock și la o muzică mai agreabilă. Chitările electrice de pe această piesă lasă loc chitărilor clasice de pe următoarea piesă, Father and Son, un cântec foarte frumos, bine cunoscut, al lui Cat Stevens din perioada lui de glorie.

Penultima melodie de pe album este Flash Light a celor de la Parliament, o piesă funk care, la fel ca și Bring It On Home to Me, nu se potrivește cu restul compilației. Albumul se încheie cu singura piesă compusă special pentru film, Guardians Inferno, interpretată de The Sneepers împreună cu David Hasselhoff. Deși cântecul în sine nu e rău, are aceeași problemă: nu se potrivește cu restul compilației, sună mult mai contemporan, și chiar sună a muzică dintr-un film, fiind predominant instrumental.

Albumul a avut un mare succes comercial, probabil în primul rând datorită filmului. Are meritul de a fi readus în atenție cântece demult uitate și pe care noua generație abia acum le aude pentru prima dată.

Mircea Cărtărescu - Solenoid

Mircea Cărtărescu, Solenoid, Editura Humanitas, ediția a 3-a, București, 2017, 864 pag. (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Mircea Cărtărescu, Solenoid, Editura Humanitas, 2015, 840 pag.
Goodreads: 4,26/5; Amazon: 4,5/5 (pentru ediția în limba spaniolă); elefant.ro: 3,8/5.

Autorul, Mircea Cărtărescu, afirma că a avut nevoie de 5 ani ca să scrie Solenoid, și recomanda tot 5 ani pentru citirea cărții. Evident, nimeni nu are 5 ani la dispoziție pentru o lectură, dar mie tot mi-au luat vreo șase luni bune ca să termin cartea, și încă o lună și ceva ca să mă apuc să scriu ceva despre ea, deși, recunosc, nici acum nu știu ce să scriu. Într-adevăr, cum se declara chiar la lansarea cărții, parcurgerea sa în întregime este o performanță în sine. Pentru mine a fost un chin, deci nu intenționez deloc să mă laud, și am fost tentat de nenumărate ori să las cartea deoparte, chiar am și lăsat-o pentru anumite perioade, și totuși m-am încăpățânat și am dus-o până la final. Nu știu dacă se poate spune că e un fel de recompensă, dar finalul salvează întrucâtva (din punctul meu de vedere) cartea în ansamblu.

În mod evident, nu este o carte pentru oricine. S-ar putea chiar afirma că nu este o carte pentru cititorul obișnuit. Poate este o adevărată comoară pentru criticii literari, pentru filozofi, teologi și chiar unii oameni de știință, dar pe mine (din categoria ”cititor obișnuit”) nu m-a convins, nu m-a atras, ba dimpotrivă. Atmosfera este sumbră, apăsătoare, de la început până aproape de final, cu scurte (prea scurte) episoade mai senine sau chiar vesele. Narațiune nu prea există, așa că tot ce pot descrie sunt stările cu care m-am confruntat pe parcursul lecturii: groază, dezgust, frică, scârbă, oroare.

Personajul principal al cărții este un alter ego al autorului, care trăiește într-un fel de univers paralel cu al nostru, asemănător din multe puncte de vedere, și totuși diferit, fantastic. Punctul de plecare al acestui nou univers este poemul ”Căderea” (chiar a existat, scris de Cărtărescu), care în lumea reală a fost apreciat de Nicolae Manolescu, dar în această carte a fost respins de Marele Critic, determinând astfel ca autorul să se retragă în obscuritate, acceptând o slujbă de profesor de limba și literatura română la o școală de la periferia Bucureștiului, și continuând să scrie doar în jurnalul său intim (care reprezintă, măcar parțial, chiar cartea Solenoid) în perioada comunistă.

Eu sunt amator de literatură științifico-fantastică și, la limită, fantastică, dar această carte nu este deloc exponenta unui astfel de curent literar, deși există elemente științifice (în special din fizică și biologie) și mult mai numeroase elemente fantastice, însă lipsa unei acțiuni coagulate reduc aceste elemente la simple inserții într-un text destul de amorf din punct de vedere al narațiunii. Cele 51 de capitole sunt destul de disparate, autorul sare intenționat din prezent în diferite momente din trecut, astfel că cititorul este îndemnat să reconstruiască singur o anumită cronologie a ”faptelor”. Nu mai vorbim de capitolele care nu îl au ca personaj principal pe protagonist, fiind concentrate pe viața (reală sau fantastică) a unor personaje din trecutul mai îndepărtat, precum Minovici, Vaschide, a unor mistere precum manuscrisul Voynich, sau a unor obiecte precum teseractul sau cubul Rubik. Toate (toți) au ca scop căutarea unei evadări din realitatea cotidiană, din universul nostru limitat, spre o realitate mai profundă, mai ”totală”. Episodul în care protagonistul devine un fel de Mesia între sarcopții râiei, neînțeles de aceștia, este o analogie evidentă cu tezele creștine a unui Mesia venit dintr-un univers superior, imposibil de înțeles pentru oameni.

Caracterul principal reușește într-un final să își atingă scopul și este pe punctul de a utiliza calea de ieșire din universul propriu, dar alege o altă soartă, mai umană. De altfel, părțile mai ”realiste” ale romanului mi-au plăcut mai mult. Capitolele despre școală, profesori și elevi, chiar dacă uneori trec granița realului spre fantastic, mi s-au părut mai accesibile și le-am ”gustat” mai mult. Relația de dragoste dintre protagonist și Irina, profesoara de fizică, joacă un rol important în roman, în special spre final. Elementele strict fantastice, precum vizitele la fabrică, vizitele cu pichetiștii la Morgă, aparițiile nocturne, visele bizare, mi se par mai puțin reușite. Capitolele despre copilăria protagonistului în sanatoriul pentru tuberculoși de la Voila, deși interesante în sine, par a fi în plus, și nu aduc aproape nimic nou sau nimic relevant în desfășurarea ”acțiunii”.

De altfel, autorul nici nu pare a fi foarte interesant în a menține o logică coerentă a discursului, în a crea în rândul cititorilor o anumită stare de tensiune care să-i determine pe aceștia să continue cu aviditate lectura. Dimpotrivă, cititorul este realmente ”inundat” cu amănunte, cu descrieri, cu paranteze, cu multe elemente care aparent nu duc nicăieri și nu au nici o continuitate (sau dacă o au, o descoperim mult mai târziu). Stilul este preocuparea principală a autorului. Cuvinte multe, foarte multe, cu înțelesuri uneori ascunse, care dau bătăi de cap chiar și celor mai fini cunoscători ai limbii române. De altfel, sunt convins că multe din aceste cuvinte nici măcar nu există în DEX. Înțeleg că unii cititori au avut nevoie de dicționar ca să înțeleagă cartea, dar nu e cazul: cum spuneam mai devreme, nici DEX-ul nu face față acestui asalt lexical. Cărtărescu are într-adevăr meritul de a duce limba română într-o altă dimensiune a ei. Fiecare frază în sine este construită magistral. Problema este însă legătura logică dintre toate aceste fraze magistrale. Această carte nu este doar un simplu exercițiu de literatură, ci vrea să fie un roman, cu cap și coadă. Este greu însă de urmărit un ”fir roșu”. 

Chiar și titlul, Solenoid, dă de gândit. Deși solenoidul apare de mai multe ori în roman, în special cel de sub casa în formă de vapor a eroului principal, el nu joacă un rol atât de important încât să merite cinstea de a apare, de unul singur, în titlu. Este adevărat că imaginea cu Bucureștiul înălțându-se, levitând ca urmare a acțiunii concentrate a soleinoizilor, persistă poate cel mai mult în memoria cititorului. Deși uneori ”acțiunea” se petrece și în alte locuri, autorul descrie minunat pe parcursul întregului roman un București parcă post-apocaliptic, deși este clar că totul se petrece în perioada comunistă, la care se fac referiri frecvente. Cei șase solenoizi implantați în Capitală în diverse puncte contribuie la atmosfera suprarealistă, fantastică, ba chiar transformă Bucureștiul în nod vital al întregului Univers fantastic în care se zbate personajul principal.

N-am mai lecturat nimic scris de Mircea Cărtărescu din anii 1990, când, student fiind, am citit Nostalgia. Nu, nu am citit Orbitor, deși înțeleg că m-ar fi ajutat să înțeleg mai bine Solenoid. Nu știu câți ani vor mai trece până mă voi mai încumeta să citesc, din nou, o carte de Mircea Cărtărescu. Nu vreau prin aceasta să spun nimic rău despre autor sau despre cărțile sale. După cum spun unii, mult mai documentați decât mine, este principalul scriitor român contemporan, printre puținii care au succes și pe plan extern, ale cărui cărți sunt traduse și apreciate global. Asta nu mă obligă însă și pe mine, simplu cititor, să fiu un fan al său.

María Antonia (1990)

Regizor: Sergio Giral. Producători: Santiago Llapur, Armando Dorrego.
Scenariul: Armando Dorrego, după piesa de teatru a lui Eugenio Hernández.
Cu: Alina Rodríguez, Alexis Valdés, Roberto Perdomo, José Antonio Rodríguez, Daisy Granados.
Interzis minorilor.
Filmul a fost nominalizat la premiul Goya pentru cel mai bun film străin de limbă spaniolă (1991).
IMDb: 6,7/10; Letterboxd: 3,2/5; Rate Your Music: 3,5/5.

Filmul cubanez María Antonia are o istorie a sa, aparte, și este dificil de înțeles de spectatorul obișnuit, neinițiat în tainele comunității afro-cubaneze.

Prima dată, istoria, că-i mai simplă și mai scurtă. Înaintea filmului a fost, de fapt, o piesă de teatru cu același titlu, scrisă de Eugenio Hernández în 1965, și pusă în scenă, pentru prima dată, în 1967. Încă de atunci, Sergio Giral și-a dorit să facă un film pe baza acelei piese de teatru, dar regimul cubanez l-a refuzat; mai mult, și piesa de teatru a fost în scurt timp interzisă. În anii 1980 a avut loc o relaxare în rândul comunității culturale cubaneze, piesa de teatru a revenit pe scenă, iar Sergio Giral a obținut în cele din urmă acordul pentru a face acest film, la sfârșitul anilor 1980. În 1990 filmul a fost lansat, având un succes neobișnuit în Cuba, ceea ce a atras din nou atenția autorităților. Finalul, mai exact ultimele 35 de secunde, care schimbă radical semnificația actului artistic (fiind diferit și de cel al piesei de teatru), a ridicat numeroase semne de întrebare și nemulțumirea unor critici apropiați regimului. Probabil și din acest motiv, și din multe altele, Sergio Giral a emigrat în anul 1991 în Statele Unite ale Americii, la Miami, unde locuiește și acum. María Antonia este, așadar, ultimul său film realizat pe teritoriul cubanez.

Privit la modul superficial, filmul este o melodramă specifică latino-americanilor, un fel de telenovelă cu ceva ștaif, pe ritmuri de rumba și cu un nivel de sexualitate și violență peste medie. Nu este de mirare, întrucât personajul principal este o prostituată, María Antonia (interpretată magistral de actrița cubaneză Alina Rodríguez). Ca în mai toate filmele cubaneze care vor să aibă o oarecare libertate de interpretare, acțiunea se petrece înainte de revoluția cubaneză, deci înainte de 1959.

María Antonia nu este însă o prostituată oarecare. În ciuda meseriei sale umilitoare, ea este o femeie puternică, independentă, rebelă, și care nu se lasă intimidată de nimic din ceea ce se întâmplă în jurul ei. Are o singură slăbiciune: boxerul Julián (Alexis Valdés), pe care și-l dorește alături. Din păcate pentru ea, Julián are o carieră promițătoare în lumea boxului, și, cu cât are mai mult succes, cu atât el se îndepărtează de María Antonia. Managerul său îi propune un contract și lupte în Statele Unite ale Americii. La pachet par să vină și alte beneficii: de exemplu, chiar în barul în care Julián semnează în cele din urmă contractul, lui i se oferă ca parteneră și o blondă atrăgătoare, de tipul Marilyn Monroe. La ce altceva ar mai putea oare visa un tânăr de culoare cubanez, crescut în ghetouri și în lipsuri?

María Antonia însăși pare să aibă și alte alternative. De ea se îndrăgostește Carlos (Roberto Perdomo), un tânăr cuminte, intelectual (chimist), care pare să aibă toate mijloacele, și materiale, și spirituale, pentru a avea o relație de lungă durată cu María Antonia. Deși aceasta îl acceptă temporar ca și iubit, în cele din urmă ea refuză o relație permanentă cu acesta.

Este o poveste clasică a unui triunghi amoros, care se încheie tragic. Totuși, filmul mai merită explicat și la un alt nivel. Sergio Giral combină în personajul său principal mai multe mituri și simboluri hispano-americane și afro-cubaneze (și nu numai). Este într-un fel povestea lui Carmen, țiganca andaluză, rescrisă oarecum într-un context cubanez. María Antonia are multe caracteristici comune cu Carmen: este o femeie a tuturor, și totodată a nimănui, are un destin implacabil, care nu poate fi evitat, este o femeie fatală, independentă, rebelă, neacceptată de societate și care nu este dispusă la nici un fel de compromisuri.

Pe de altă parte, María Antonia întruchipează și mitul mulatrei. Dacă în piesa de teatru originală, ea este afro-cubaneză (negresă), în film ea este interpretată de actrița mulatră Alina Rodríguez. În lumea latino-americană, mulatra a jucat dintotdeauna un rol simbolic în societate, a întruchipat rezultatul unui amestec neconvențional (și de obicei nelegitim) între clasa exploatatoare a albilor colonizatori și clasa exploatată a sclavilor de culoare.

Mai mult decât în piesa de teatru, în film María Antonia este pierdută între cele două lumi: cea dominatoare a albilor și cea dominată a afro-cubanezilor. Ea nu este acceptată nici de unii, nici de alții; mai mult decât atât, nici ea nu dorește să se integreze. În acest sens, sunt evocatoare scenele (de la început și de la final), când María Antonia participă la un ritual al sectei Santería, specifică populației afro-cubaneze (Yoruba-Lucumí). Acolo, preotul sau babalawo (interpretat de José Antonio Rodríguez) încearcă să o aducă pe María Antonia în rândul comunității sale, să o împace cu zeitățile specifice, în special cu zeița sa protectoare, Oshún. María Antonia, încăpățânată, refuză, în ciuda amenințărilor.

În dansul său final, María Antonia o întruchipează pe Oshún, zeița dragostei, în mijlocul comunității afro-cubaneze. Dar, nu este așa cum și-ar fi dorit preotul: Oshún nu posedă trupul Mariei Antonia, ci mai degrabă invers, María Antonia o interpretează (posedă) pe Oshún, având toate însemnele specifice, din care unele au fost purtate pe parcursul întregii producții - de exemplu, rochia de culoare galbenă. Destinul implacabil se produce, așa cum ”era menit”, și totuși...

Regizorul Sergio Giral inventează un nou final. Ultimele 35 de secunde ale filmului dau peste cap chiar narațiunea, care își pierde logica. Muzica și dansul joacă un rol foarte important pe parcursul filmului (care poate fi descris chiar ca un film muzical), iar aici scena se mută și muzica se schimbă, de la ritmuri specifice anilor 1950 la cele moderne ale anilor 1980. În mod clar, asistăm la o mutare a acțiunii din trecutul îndepărtat pre-revoluționar, la prezentul cubanez: se văd copii mergând la școală, cu uniforme, cu cravata de pionier... Dintr-o mașină modernă coboară... însăși María Antonia sau o femeie foarte asemănătoare cu ea (interpreta este tot Alina Rodríguez), îmbrăcată însă de data asta în haine moderne, cu tricou și pantaloni mulați, plus nelipsitele accesorii și pantofi de culoare galbenă (Oshún, din nou).

O posibilă interpretare este aceasta: María Antonia continuă să existe, să trăiască, sau dacă nu ea neapărat, altele la fel ca ea. Extrapolând, se poate spune chiar că problemele sociale criticate în film continuă la rândul lor să existe și în societatea cubaneză actuală, care, așadar, nu este perfectă.

Chiar și numele María Antonia suscită niște semne de întrebare și posibile interpretări. Se poate face o paralelă cu Maria Antoaneta, regina Franței decapitată în timpul Revoluției franceze. Posterul filmului chiar indică o femeie fără cap, având deasupra o coroană, simbol al regalității, cu însemnele lui Oshún.

Filmul se găsește pe YouTube, însă calitatea imaginii este proastă, iar sunetul lasă și el de dorit. Mai mult, chiar și cunoscătorii limbii spaniole s-ar putea să aibă unele probleme în a înțelege dialogurile, purtate în dialect.

Supertramp - Brother Where You Bound (1985)

Supertramp - Brother Where You Bound, A&M Records, 1985.

Sunt trecute, pe rând, melodiile și durata acestora:

01. Cannonball 7:42
02. Still in Love 4:18
03. No Inbetween 4:26
04. Better Days 6:02
05. Brother Where You Bound 16:27
06. Ever Open Door 3:05

Toate melodiile și versurile sunt compuse de Rick Davies.
Producători: David Kershenbaum și Supertramp.

Supertramp (în 1985):

Rick Davies - solist vocal, pian, orgă, sintetizator, liderul trupei
John Helliwell - saxofon
Bob Siebenberg - baterie
Dougie Thomson - chitară bass

Invitați adiționali pe acest album: Marty Walsh - chitară, David Gilmour - chitară solo pe ”Brother Where You Bound”, Scott Gorham - chitară pe ”Brother Where You Bound”, Doug Wintz - trombon pe ”Cannonball”, Cha Cha - vocea a doua pe ”Still in Love”, Scott Page - flaut pe ”Brother Where You Bound” și ”Better Days”, Brian Banks, Anthony Marinelli și Gary Chang - sintetizatoare.

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 3,23/5; Amazon: 4,5/5.

Brother Where You Bound este primul album al trupei Supertramp după plecarea lui Roger Hodgson, care, alături de Rick Davies, fusese un element-cheie al formației, vocalist, compozitor și chitarist. Fără Roger, Rick Davies a trebuit să preia totul oarecum de unul singur, avându-i alături și pe ceilalți trei membri ai trupei, la care s-au adăugat diverși invitați. Dacă Rick s-a descurcat singur în ceea ce privește vocea și compoziția, pentru chitară s-au găsit soluții bune: Marty Walsh a apărut pe majoritatea pieselor (ca invitat), iar pentru piesa care dă titlul albumului au fost chemați doi chitariști cu nume: Scott Gorham (Thin Lizzy) și... David Gilmour (Pink Floyd).

Pe mine sincer mă miră asocierea trupei Supertramp cu rock-ul progresiv, în general, și în cazul acestui album în particular. Și asta pentru că, sigur, pe de o parte, eu provin dintr-o altă generație, pentru care cuvintele ”rock” și ”progresiv” poate că au alt înțeles, și pe de altă parte pentru că multe melodii par să fie mai degrabă o combinație de pop, funk, jazz, R&B și parcă mai puțin rock: ce fel de rock e acela unde chitara aproape că nu există? Excludem de aici piesa care dă titlul albumului, Brother Where You Bound, singura unde chitara joacă un rol important. Pe toate celelalte, ritmul este impus la pian / clape, intervențiile solo sunt la saxofon... Dar aceste elemente sunt definitorii pentru Supertramp, iar acest album chiar este mai aproape de rock (și de ”progresiv”) decât cel de dinaintea sa, ultimul cu Roger Hodgson, ...Famous Last Words... (1982).

Atmosfera este una senină și jovială pe primele două melodii. Cannonball, care deschide albumul, este chiar o piesă pe care se poate și dansa, are un ritm bun, versuri adecvate, și pentru multă lume este melodia cea mai bună de pe acest album. Urmează Still in Love, care debutează cu un solo la saxofon și conține niște versuri romantice, pe un ritm mai degrabă funk.

De la a treia melodie atmosfera se schimbă și devine sumbră. No Inbetween este o melodie mai lentă, cântată predominant la pian, cu lirică agresivă, care setează tonul pentru următoarele cântece. Favorita mea de pe tot albumul este Better Days. Ritmul este foarte susținut - mi-ar fi plăcut să fie interpretată la chitară, dar merge și așa, cu pianul și flautul. Este genul de piesă care rămâne în memorie. Videoclipul este și el interesant. Mesajul piesei, care are legătură cu minciunile politicienilor și cu propaganda electorală aferentă, este de actualitate și în prezent. Ar fi fost și mai bine dacă nu ar fi fost incluse pe fundal acele părți cu vocile unor politicieni americani (inclusiv Reagan).

Ultimele două melodii, singurele de pe partea a doua a albumului, reprezintă de fapt material rămas de la albumul precedent, ...Famous Last Words... Piesa Brother Where You Bound, care are peste 16 minute, era probabil prea lungă și prea ”rock” pentru acel album, așa că a rămas surprinzător pe dinafară atunci, dar a fost inclusă și chiar a dat titlul albumului aici. Este o melodie epică, reprezentativă a acestui album. Prezența unor monștri sacri precum David Gilmour și Scott Gorham la chitară ridică și mai mult nivelul interpretativ, dar cu toate acestea, din punctul meu de vedere, melodia ca atare nu impresionează. De fapt nici măcar nu este vorba de o singură melodie, ci de cel puțin vreo trei, care nu prea au nicio legătură una cu cealaltă, în afara de tematica lirică, și aceasta oarecum depășită în prezent, și anume cea a războiului rece. Introducerea este, după părerea mea, prea extinsă, și preluările din 1984 au darul de a speria audiența, și de a lungi exagerat de mult așteptarea primelor acorduri. În prima parte, mi s-a părut că recunosc unele secvențe la clape din melodii ale formației Savatage, compuse mult mai târziu (anii 90). Interludiile dintre diferitele secvențe sunt ciudate, și nu știu dacă acele momente în care tot ce se aude e doar un fel de zgomot pot fi interpretate ca o chestie ”progresivă” sau ”psihedelică”, dar în orice caz, cred că piesa aceasta de 16 minute putea fi mai scurtă sau, și mai simplu, putea fi împărțită, să zicem, în trei melodii distincte. Altfel, sunt de acord că Brother Where You Bound este singura parte a albumului pe care pot să o descriu fără ezitare ca fiind rock.

Albumul se încheie cu o melodie mai lentă, Ever Open Door, mai caracteristică pentru varianta pop a celor de la Supertramp.

În concluzie, albumul nu este nici pe departe unul unitar, în ciuda faptului că este primul album Supertramp compus în întregime de un singur membru al trupei (Rick Davies). Formația a pierdut enorm de mult prin plecarea lui Roger Hodgson, dar a demonstrat că poate supraviețui și fără acesta - chiar și până în prezent.

El Madina / La ville / Orașul (1999)

Regizor: Yousry Nasrallah. Producători: Humbert Balsan, Marianne Khoury, Gabriel Khoury.
Scenariul: Yousry Nasrallah, Nasser Abdel-Rahman, Claire Denis.
Cu: Bassem Samra, Roschdy Zem, Mohamed Nagati, Inès de Médeiros, Amr Saad.
Nerecomandat copiilor și adolescenților sub 16 ani.
Filmul a primit premiul special al juriului la al 52-lea Festival Internațional de Film de la Locarno (1999).
IMDb: 6,5/10; AlloCiné: 3,2/5; Letterboxd: 3,5/5.

Ali (interpretat excepțional de Bassem Samra) este protagonistul acestui film. Existența lui se rezumă la munca de contabil, pe care o practică pentru afacerea familiei sale, care se ocupă cu vânzarea de produse alimentare în piața din Rod El Farag, un cartier tradițional din Cairo. În timpul liber, se dedică actoriei, alături de alți prieteni tineri, de vârsta lui, împreună cu care formează o mică trupă de teatru. Tatăl său (Ahmed Fouad Sélim) și-ar dori ca fiul său să devină un mare om de afaceri, și nu vede cu ochi buni ambițiile artistice ale lui Ali. Un eveniment extern, demolarea pieței din Rod El Farag, declanșează drama în sânul familiei și al comunității, și determină plecarea lui Ali din Egipt spre Paris, în căutarea succesului în actorie.

Partea a doua a filmului se desfășoară în Franța, doi ani mai târziu, și începe șocant, cu Ali într-un ring de box. Visul lui pare să se fi spulberat, iar noua sa viață presupune participarea la partide trucate de box, în urma cărora iese mai mereu perdant, lovit, dărâmat, dar cu niște sume de bani aparent consistente, pe care le împarte cu agentul său, Roschdy (Roschdy Zem). Totul se desfășoară clandestin, în anonimat, deoarece Ali nu are acte legale pentru a sta în Franța, iar atmosfera este sumbră, tensionată, accentuată și de prezența altor imigranți ilegali, tot de origine arabă, cu care Ali locuiește în condiții grele în cartierul Ménilmontant. Ali vrea să iasă din ”afacere” dar este mereu încolțit, împiedicat. Când situația degenerează, Roschdy fuge iar Ali devine o victimă a interlopilor. Este salvat de o infirmieră (Inès de Médeiros), dar devine amnezic. Zilele sale în Paris devin o lungă agonie a necunoașterii sinelui, a memoriei uitate pe care încearcă să o aducă înapoi. Scenele în care apare alături de oameni ai străzii, singurii săi aliați, sunt cutremurătoare.

A treia și totodată ultima parte a filmului se desfășoară din nou la Cairo. Ali a revenit în sânul familiei, pe care nici măcar nu-și mai amintea că o are, și reia viața de la zero. Mama sa (Abla Kamel) îl învață lucrurile elementare, ca pe copiii mici. Tatăl său îl iartă și-l acceptă din nou între ai săi, prietenii îl susțin moral și îl ajută să-și aducă progresiv aminte de viața sa de dinainte de accident.

Este însă Ali același cu cel de dinainte? Călătoria sa nu se mai desfășoară în exterior, spre orașe ideale ale succesului (Parisul), ci spre interior. Ali este într-o călătorie mult mai complicată, aceea de descoperire a propriului său sine, a propriei sale identități, dar chiar în timpul acestei incursiuni, el se schimbă, chiar vectorii propriei sale existențe par să fie alții. Rămâne o singură constantă: dorința de a fi actor, de a juca, atât în roluri impuse de regizori, cât și în rolul suprem, cel al propriei sale vieți.

Asta pare să fie marea dezbatere pe care ne-o propune Yousry Nasrallah în acest film: ce altceva este viața, dacă nu tot un fel de film, în care noi înșine suntem mereu actorii, pe o scenă imensă?