Sarah McLachlan - Afterglow (2003)

Sarah McLachlan - Afterglow, Nettwerk / Arista Records, 2003.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Fallen 3:47
02. World on Fire 4:22
03. Stupid 3:24
04. Drifting 3:23
05. Train Wreck 4:36
06. Push 3:56
07. Answer 3:58
08. Time 4:07
09. Perfect Girl 4:43
10. Dirty Little Secret 3:55

Toate melodiile au fost compuse de Sarah McLachlan, singură (în majoritatea cazurilor) sau împreună cu Pierre Marchand (World on Fire și Perfect Girl).
Producător: Pierre Marchand.

Premiul Juno (2004) pentru cel mai bun album pop al anului (Afterglow) și pentru compozitorul anului (Sarah McLachlan, pentru melodiile de pe album, împreună cu Pierre Marchand).
Trei nominalizări la premiile Grammy, pentru cea mai bună performanță vocală feminină în muzica pop (Fallen, 2004), cel mai bun album pop (Afterglow, 2005), cel mai bun videoclip în format scurt (World on Fire, 2006).

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 3,3/5; Amazon: 4,6/5.

Mai puțin cunoscută în Europa, cântăreața și compozitoarea canadiană Sarah McLachlan a debutat cu albumul Touch (1988) și s-a impus pe scena muzicală nord-americană în anii 1990 cu albumele Solace (1991), Fumbling Towards Ecstasy (1993) și, mai ales, Surfacing (1997), acesta din urmă fiind cel mai de succes album al său de până acum. După Surfacing a urmat însă o perioadă de pauză destul de lungă, în care Sarah McLachlan s-a concentrat mai mult pe viața personală, s-a căsătorit, a născut primul copil, așa că revenirea a fost foarte așteptată. După șase ani de pauză, a apărut în sfârșit cel de-al cincilea său album, Afterglow (2003), compus în bună măsură în timpul când a fost gravidă, și folosind pianul ca instrument de bază (în locul chitării de dinainte). Produsul final nu este însă unul foarte diferit de cele anterioare, ba chiar dimpotrivă, unul dintre amănuntele cele mai criticate fiind asemănarea prea mare cu Surfacing. La asta s-ar putea să fi avut o contribuție și producătorul Pierre Marchand, care a ajutat-o pe Sarah pe majoritatea albumelor.

Nu știu însă de ce această asemănare ar fi o surpriză. Atunci când un anumit album are succes, este normal să-ți dorești ca acesta să se repete; dacă ți-ai făcut un număr fidel de fani, cărora le place un anumit stil muzical, e firesc să încerci să-i ții aproape de tine.

Așadar, dacă toate celelalte albume au reflectat o anumită evoluție a artistei, de la tinerețe spre maturitate, Afterglow nu aduce într-adevăr nimic spectaculos în plus, dar nici în minus, comparativ cu producțiile anterioare. Este aceeași voce suavă, melodioasă și romantică a cântăreței, pe acordurile obișnuite, de aceeași factură. 

Dacă ar fi ceva de criticat la acest album, este dezechilibrul destul de mare dintre primele trei piese și celelalte. Nu degeaba primele trei melodii au fost alese și ca single-uri, ele fiind cele care au ”vândut” și albumul, ca să zicem așa. Fallen, melodia de început, este poate cea mai bine realizată dintre toate, ritmul e bun, vocea atinge perfecțiunea, tematica lirică este una universală (iubirea, eșecul). E ușor de reținut, de fredonat. A doua melodie, World on Fire, este puțin mai ritmată, la fel de bine realizată, are și un videoclip interesant, care reflectă și dorința cântăreței de a ajuta pe cei năpăstuiți de soartă. Cea de-a treia piesă, Stupid, este însă favorita mea. Poate mai puțin comercială decât primele două, linia melodică duce deja spre un rock progresiv. În anumite momente (mai ales cele de la mijloc), am impresia că ascult o piesă mai lentă de la Dream Theater sau Savatage. Contrastul dintre partea lentă și cea mai agresivă (inclusiv vocal) este foarte bine punctat, tranziția este perfectă.

Din păcate, doar la aceste prime trei piese se reduce partea interesantă a albumului. Dintre celelalte, doar Train Wreck și Time mai pot fi evidențiate pozitiv, ca fiind ceva mai ritmate și mai captivante melodic. Restul cântecelor sunt predominant lente și foarte lente, genul acela de balade cam fără cap și fără coadă, care au darul de a adormi ascultătorul. Mai mult, am impresia că ele reprezintă un fel de experimente ale autoarei de a explora unele cărări muzicale și vocale, pe care însă se rătăcește fără a găsi calea spre destinație, deși fără îndoială că se vor găsi fani care vor aprecia și aceste melodii. Tematica lirică religioasă, prezentă și ea pe unele din aceste melodii, nu mi se pare nici ea prea potrivită, pentru o cântăreață recunoscută strict pentru cântecele de dragoste.

Tot din păcate, Afterglow este și cam ultimul album de succes pentru Sarah McLachlan. De atunci, ea a mai scos câteva albume de studio (din care două sunt însă cu cântece de Crăciun), compilații, albume live... cam tot ceea ce poate face un artist care a depășit deja apogeul carierei și trăiește mai mult din amintiri și din fanii făcuți în urmă cu 20-30 de ani.

Jhumpa Lahiri - Interpretul de maladii

Jhumpa Lahiri, Interpretul de maladii, Edit. Nemira, Colecția Babel, București, 2021, 272 pag., traducere din limba engleză și note de Alina Sârbu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Jhumpa Lahiri, Interpreter of maladies, Houghton Mifflin, Boston - New York, 1999, 198 pag. Povestirile au fost inițial publicate în diverse reviste în a doua jumătate a anilor 1990, înainte de a fi integrate în acest volum.

Povestirile incluse în volum sunt următoarele:

1. O situație temporară
2. Pe când venea domnul Pirzada la cină
3. Interpretul de maladii
4. Un adevărat durwan
5. Sexy
6. La doamna Sen
7. Această casă binecuvântată
8. Tratamentul lui Bibi Haldar
9. Cel de-al treilea și ultimul continent

Pentru acest volum de povestiri, autoarea a primit Premiul Pulitzer pentru Ficțiune (2000) și Premiul PEN / Hemingway (2000).

Goodreads: 4,16/5; Amazon: 4,6/5; Barnes & Noble: 4,1/5.

Nu sunt vreun fan al povestirilor sau al prozei scurte. În copilărie, am citit desigur povestiri, însă era vorba mai ales de cele impuse de programa școlară. În adolescență, din proprie inițiativă de data aceasta, am citit cărți SF de Isaac Asimov, inclusiv povestiri ale sale. Ca adult, am citit foarte rar povestiri (cele ale lui Borges, de exemplu). Citind volumul de debut al Jhumpei Lahiri, Interpretul de maladii, am fost de la început frapat de unele asemănări cu povestirile lui Asimov. Da, pare perfect ilogică o astfel de comparație - povestirile SF ale lui Asimov au de obicei o grămadă de acțiune, se petrec de cele mai multe ori în viitor, și conțin o doză sănătoasă de umor. Nimic din toate acestea nu se regăsește la Jhumpa Lahiri. Și totuși, există două aspecte asemănătoare. Primul este stilul, felul în care sunt construite frazele, maniera în care povestea este spusă prin intermediul sau din perspectiva unuia dintre personaje. Al doilea este locația celor doi autori, care se răsfrânge, mai mult sau mai puțin, și în opera lor literară: orașul Boston, Massachusetts, Statele Unite ale Americii. Majoritatea povestirilor din Interpretul de maladii au ca loc de desfășurare acest oraș, Boston, sau vecinătatea sa; mai mult, ambii autori au fost (și sunt) foarte mult legați de universitățile și de campusurile universitare aferente din Boston. Multe dintre personajele masculine din povestirile Jhumpei Lahiri sunt cadre didactice universitare în Boston. Forțând un pic și mai mult comparația, ambii autori (Lahiri și Asimov) sunt emigranți în Statele Unite ale Americii, fiind născuți în altă parte, și find aduși de mici copii pe acest tărâm al făgăduinței. 

Atât doar că la Asimov, experiența sa personală ca imigrant (sau a părinților săi) nu se reflectă în opera sa literară, în vreme ce imigrația și (ne)adaptarea sunt teme centrale în povestirile Jhumpei Lahiri. Putem vorbi chiar de o operă etnocentristă - aproape toate personajele principale ale povestirilor sunt din India sau cu origini în India, și cu precădere din regiunea de limbă bengaleză (inclusiv din actualul Bangladesh). Singura excepție este Miranda, personajul principal din Sexy. În șase din nouă povestiri este vorba despre indieni din / în America, acțiunea desfășurându-se în Statele Unite ale Americii (în particular la Boston); în trei povestiri, acțiunea se petrece în India, dar într-una din aceste povestiri, chiar cea care dă titlul colecției, Interpretul de maladii, personajele principale (familia Das) sunt tot indieni din America, veniți în India să viziteze țara părinților. Am folosit cuvântul ”acțiune”, deși nu este prea multă acțiune în povestirile Jhumpei Lahiri. Și nici prea mult umor, cum am subliniat mai sus. Dimpotrivă, unele povestiri sunt destul de triste, deprimante. Autoarea transpune în proză trăirile, sentimentele și mai ales angoasele unor persoane ajunse în momente critice ale vieții, văzute fie din perspectivă proprie, fie (mai ales) din perspectiva altora. 

Este interesant cum autoarea se transpune în pielea unor personaje diferite, bărbați de cele mai multe ori (Shukumar în O situație temporară, domnul Kapasi în Interpretul de maladii, Sanjeev în Această casă binecuvântată, și personajul principal, fără nume, din Cel de-al treilea și ultimul continent), copii (Lilia în Pe când venea domnul Pirzada la cină, Eliot în La doamna Sen) și chiar un personaj colectiv feminin (”noi, femeile”, în Tratamentul lui Bibi Haldar). Cred că nu e ușor, ca femeie, să scrii din perspectiva unui bărbat (sau invers). Nu de fiecare dată însă naratorul este aceeași persoană cu cea care se află într-un moment dificil: de exemplu, domnul Pirzada este văzut prin ochii Liliei, doamna Sen prin ochii lui Eliot, problemele familiei Das sunt evidențiate de domnul Kapasi (care are și el însă o problemă, sau mai multe), Bibi Haldar e văzută prin ochii comunității.

De cele mai multe ori, este vorba de probleme de cuplu. Căsătoria este o temă centrală în povestirile Jhumpei Lahiri. Aproape toate cuplurile din aceste povestiri au o relație disfuncțională. Nu nefuncțională, ci disfuncțională, adică relația funcționează, dar prost, chiar foarte prost. Fiind mai puțin cunoscător al realităților indiene, înțeleg din aceste povestiri că, la indieni, majoritatea căsătoriilor se fac prin aranjament (între părinți, de exemplu), și nicidecum din dragoste, mirele și mireasa acceptând aparent cu stoicism soarta / partenerul / partenera ce le-a fost hărăzită. Probabil că asta este și cauza disfuncționalității acestor cupluri, sau cel puțin așa ni se dă de înțeles. Autoarea folosește și această tehnică a contrastului, între fericirea absolută a nunții (văzută de multe femei - și din aceste povestiri - ca și obiectivul cel mai important al vieții) și nefericirea aproape la fel de absolută a vieții de cuplu, dublată și de neadaptarea la viața pe alte tărâmuri, de cele mai multe ori în America. Dacă bărbații sunt de multe ori profesori universitari, oameni bine situați financiar și perfect adaptați, femeile suferă din greu și resimt din plin impactul vieții domestice pe un alt continent, departe de India și de viața cu care erau obișnuite acolo. Jhumpa Lahiri analizează critic acest gen de comportament; dacă povestirile ar fi fost scrise de un bărbat, cu siguranță ar fi fost din start acuzat de misoginism, ba chiar am unele dubii că ar fi fost publicate, având în vedere impresia negativă pe care o lasă cele mai multe dintre personajele feminine. Nici bărbații nu sunt de altfel scutiți de critici. Poate singura povestire în care toate personajele indiene sunt pozitive este Pe când venea domnul Pirzada la cină, când critica este îndreptată asupra unor evenimente externe (războiul din Pakistan / Bangladesh) și asupra sistemului educațional american (personalizat de doamna învățătoare Kenyon). Oricum, nu toate personajele se pot supune unei judecăți critice atât de simple, lumea Jhumpei Lahiri nu este una decorată în alb și negru, ci apar multe nuanțe de gri.

Sunt și câteva povestiri mai ciudate. Ultima, Cel de-al treilea și ultimul continent, este mai degrabă o autobiografie și este scrisă în acest mod. În Un adevărat durwan, personajul principal este o bătrână femeie de serviciu, Boori Ma, refugiată din Bangladesh în Calcutta (India) și care suferă la fel de mult ca și imigranții indieni în America, doar că la altă scară, iar societatea indiană se dovedește a fi la fel de aspră și de răuvoitoare cu refugiații. Cealaltă povestire strict indiană, Tratamentul lui Bibi Haldar, este la fel de ciudată și neobișnuită, mergând chiar spre SF: o maladie necunoscută - iată un pretext literar demn chiar și de Asimov, dar cu o rezolvare cât se poate de lumească.

Câteva cuvinte și despre imigranții indieni. Lăsând-o la o parte pe Boori Ma, toți imigranții din povestirile Jhumpei Lahiri sunt de fapt din pătura superioară a societății. Nu este vorba aici despre oameni săraci, necăjiți, care au emigrat fiindcă le-a ajuns cuțitul la os, și luptă să supraviețuiască. Dimpotrivă, bărbații sunt oameni cu studii superioare, foarte bine pregătiți profesional, care au ajuns în America deoarece sunt capabili să predea la cele mai faimoase universități americane. Doar unele dintre femei sunt în situația de a fi emigrat strict datorită statutului lor marital și dau impresia că au fost pur și simplu duse cu forța pe un alt continent, sau efectiv într-o altă lume decât cea cu care erau obișnuite (doamna Sen este emblematică în acest sens).

Dincolo de toate acestea, Interpretul de maladii este o excelentă introducere în cultura indiană, în general, și cea bengaleză, în particular. Autoarea nu se dă în lături de la a expune pe larg și în detaliu numeroase obiceiuri indiene, feluri de mâncare, tipuri de îmbrăcăminte, scene tipice de viață, mostre de gândire și rațiune (diferite de ale noastre) în anumite situații delicate. Toate aceste elemente exotice se adaugă unei imaginații creatoare de bună calitate. Cu toate acestea, am simțit cumva că aceste povestiri nu au fost scrise neapărat pentru a fi integrate, împreună, într-un volum. Ele au fost scrise pe parcursul mai multor ani, probabil în anii 1990 (încă oamenii comunicau prin scrisori, nu existau telefoane mobile și nici internet), și au fost publicate individual în diverse reviste, și abia ulterior grupate în acest volum. Chiar și autoarea s-a plâns că i-a fost foarte greu să le publice, și eu pot să înțeleg de ce: ele sunt puternic impregnate de cultura indiană, și se adresează cu precădere unui public indian, care poate să înțeleagă mai bine mesajul scriitoarei, poate să se identifice mai bine cu personajele. Noi, ceilalți, nu putem privi decât din exterior o lume atât de diferită de a noastră.

Porky's Revenge / Goana după fuste 3 (1985)

Regizor: James Komack. Producător: Robert L. Rosen.
Scenariul: Ziggy Steinberg, pe baza personajelor create de Bob Clark.
Cu: Dan Monahan, Wyatt Knight, Tony Ganios, Mark Herrier, Kaki Hunter.
Filmul este interzis copiilor sub 12 ani și nerecomandat sub 16 ani.
IMDb: 4,8/10; Rotten Tomatoes: 25%; Metacritic: 24%.

Filmele cu și despre adolescenți au fost mai mereu în atenția publicului și au avut, de cele mai multe ori, succes, umplând cinematografele. Ne aducem aminte de seria Liceenii de la noi, dar bineînțeles că o astfel de ”rețetă” nu este una autohtonă, ci a fost îndelung studiată și aplicată în cinematografia americană, unde aceste filme au devenit tot mai... comice, mai aplicate pe ceea ce își dorește să vadă telespectatorul / audiența. Și până la Plăcinta americană au fost destule astfel de filme, comedii cu tentă sexuală, în care personajele principale au fost adolescenți cu hormonii pe cale să explodeze și puși mai mereu pe farse și pe șotii.

Printre acestea se remarcă și seria Porky's din prima jumătate a anilor 1980, o ”trilogie”, respectiv trei filme cu aproximativ aceleași personaje principale, și același context general, cel al anilor 1950, locația fiind liceul Angel High din Florida. Deși le-am văzut pe toate trei, m-aș axa mai mult pe cel mai puțin cunoscut, Porky's Revenge, tradus la noi și cu titlul Goana după fuste 3. Este ultimul film din serie, care se termină (oarecum firesc) cu ceremonia de absolvire a liceenilor de la Angel High. Cam era și cazul, având în vedere că toți actorii principali deja aveau spre 30 de ani și chiar peste.

Surprinzător, filmul al treilea nu mai este regizat de Bob Clark, ci de James Komack, cunoscut mai degrabă pentru filmele și serialele de televiziune, și care (la peste 60 de ani) și-a făcut astfel debutul ca regizor al unui film destinat marilor ecrane. În rest, gașca este în linii mari aceeași, fiind formată din băieții Pee Wee (Dan Monahan), Tommy (Wyatt Knight), ”Meat” (Tony Ganios), Billy (Mark Herrier) și Brian (Scott Colomby), la care se adaugă simpatica Wendy (Kaki Hunter), care de data aceasta nu mai este cuplată cu niciunul din băieți, și astfel relația romantică dintre ea și Pee Wee, care se întrezărea în cele două filme anterioare, nu se continuă și aici, fără nici o explicație. De altfel, Pee Wee pare de data asta interesat în mod exclusiv de eleva suedeză Inga (Kim Evenson), și, ca de obicei, este subiectul principal al farselor colegilor săi, deși într-una dintre farse este înlocuit (spre norocul său) de Tommy. Băieții sunt obsedați doar de sex, și, de data aceasta, de baschet. Cumva cele două aspecte se combină, pentru că fetele care constituie obiectul dorințelor lor sunt majoretele echipei de baschet; dar fetele se dovedesc mai deștepte decât s-ar fi crezut și reușesc să le-o ”coacă” băieților în mod oarecum neașteptat.

Antrenorul echipei de baschet, Goodenough (Bill Hindman) are niște datorii la Porky (Chuck Mitchell), motiv pentru care gașca de băieți de la Angel High intră din nou în dispută cu vechiul lor dușman, care dă și titlul filmului în engleză, și care a lipsit în filmul al doilea. Situația se complică și mai mult din cauza ”relației” dintre Meat și fiica lui Porky, Blossom (Wendy Feign). Porky, proprietarul unui cazinou și bordel ilegal pe un vas, încearcă să se răzbune pe elevii de la Angel High, și situația se tensionează tot mai mult spre final.

În acest film, Porky și cei apropiați lui rămân singurele personaje negative, deoarece profesoara de educație fizică Beulah Balbricker (Nancy Parsons), adversara tradițională a băieților în școală, suferă o transformare incredibilă, de la ”acritura” enervantă de la început (în perfectă continuitate cu personajul din celelalte două filme) la o ființă fericită, numai lapte și miere, la final, fapt datorat, în bună măsură, și celor pe care ea i-a asuprit și care, după multe farse și batjocuri, au făcut o faptă bună, revanșându-se față de ea. Rolul negativ din liceu este parțial preluat de profesoara de biologie, doamna Webster (Rose McVeigh), care este și eroina celor mai neașteptate scene erotice, împreună cu un alt profesor, Dobish (Fred Buch). Eric Christmas interpretează din nou într-o manieră entuziasmantă rolul directorului Carter.

Atmosfera anilor 1950, pe care primele două filme au încercat să o pună în scenă, nu mai e atât de vizibilă aici. Pentru audiența din anii 2020 nici nu mai contează, pentru că oricum totul pare vechi, fie că e raportat la anii 1980 sau la anii 1950. Muzica este unul dintre elementele pozitive ale filmului, și poate cel mai relevant în aducerea în memorie a anilor de după război. În schimb, se renunță complet la orice idee de corectitudine politică, evidentă în filmele anterioare. Filmul nu prea are nici o dimensiune socială sau morală: nici nu prea era cazul, el fiind destinat aproape exclusiv adolescenților și tinerilor, dornici de o porție bună de râs și nimic mai mult. Partea ”erotică” a filmului, poate interesantă (pentru unii) acum peste 35 de ani, pare o glumă dacă o raportăm la standardele din prezent, și chiar este tratată într-o manieră comică și mai puțin senzuală.

Kinski - Down Below It's Chaos (2007)

Kinski - Down Below It's Chaos, Sub Pop, 2007. 

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Crybaby Blowout 3:49
02. Passwords & Alcohol 5:43
03. Dayroom at Narita Int'l 3:31
04. Boy, Was I Mad! 7:28
05. Argentina Turner 3:58
06. Child Had to Catch a Train 3:07
07. Plan, Steal, Drive 7:49
08. Punching Goodbye Out Front 2:40
09. Silent Biker Type 9:10

Toate melodiile și versurile au fost compuse de Chris Martin.
Producător: Randall Dunn.

Kinski:

Chris Martin - chitară, voce, liderul trupei
Lucy Atkinson - chitară bass
Matthew Reid-Schwartz - chitară, clape, flaut
Barrett Wilke - baterie

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,35/5; Amazon: 4,4/5.

O trupă din Seattle, ale cărei albume apar la casa de discuri Sub Pop, și care nu cântă grunge? Greu de crezut, dar iată că aceasta există: Kinski. Nu e mai puțin adevărat că Down Below It's Chaos este ultimul din cele trei albume apărute la Sub Pop și că, după o pauză de 6 ani, din 2013 albumele celor de la Kinski au apărut la o altă casă de discuri, Kill Rock Stars.

Kinski s-a evidențiat la început ca o trupă de post rock instrumental, dar pe Down Below It's Chaos Chris Martin, liderul trupei, își ia inima în dinți și cântă și cu vocea, ce-i drept, doar pe trei din cele nouă melodii. Timbrul său vocal este însă atât de slab evidențiat încât, pe de o parte, înțelegem de ce Kinski e o trupă aproape pur instrumentală, și pe de altă parte, vocea pare să fie complet dominată și integrată în suflul melodiei. Este însă un pas important pentru o trupă care a început de jos, în underground, și care, încet-încet, și-a făcut loc spre suprafață, devenind mai comercială, mai vandabilă, și mai mainstream.

Muzica celor de la Kinski emană multă energie, într-un stil greu de definit, care îmbină post rock cu stoner rock, rock psihedelic, post punk și heavy metal, și da, chiar cu unele influențe grunge (cred că, fiind din Seattle, influențele astea sunt de-a dreptul înnăscute), ceva între Black Sabbath și Sonic Youth. Fiecare melodie este unică în felul ei, și destul de diferită de celelalte, astfel că nu poate fi deloc vorba de uniformitate sau omogenitate a stilului. 

Albumul debutează cu o piesă instrumentală, relativ scurtă, Crybaby Blowout, care începe cu un solo de chitară destul de prelungit, și care apoi se pierde între celelalte instrumente, pe măsură ce acestea intră în ritmul melodiei. A doua piesă, Passwords & Alcohol, este una dintre remarcatele mele de pe acest album. Ritmul se schimbă, de la unul rapid, agresiv, la unul lent, pentru a prinde din nou avânt, în vreme ce vocea lui Chris Martin acompaniază la rândul ei cu succes instrumentele. Următoarea melodie, Dayroom at Narita Int'l, continuă aproximativ linia melodică anterioară, și din nou vocea lui Chris Martin intervine pentru a spori tensiunea melodică. Unul din versurile de aici dă titlul albumului: down below it's chaos... so don't go down below.

Urmează o secțiune cu melodii pur instrumentale, totuși foarte diferite unele de altele. Boy, Was I Mad! începe foarte lent, pentru ca ritmul să se intensifice după două minute, și să explodeze de prin minutul 4. Finalul este însă haotic, cu o chitară cântând distorsionat în gol. Argentina Turner mi se pare un autentic filler, o melodie care mie, cel puțin, nu-mi spune nimic. Child Had to Catch a Train este o melodie foarte ritmată de la început până la sfârșit, poate cea mai ”heavy” de pe acest album, dar cu unele schimbări neașteptate din punct de vedere melodic, și o orgă care intervine pentru a puncta surprinzător în anumite momente. Cea mai bună și cea mai completă melodie instrumentală de pe acest album este însă Plan, Steal, Drive. Melodia pornește foarte lent, și, ca și la Boy, Was I Mad!, crește în intensitate, doar că aici progresia este mai bine realizată și finalul este unul apoteotic, extatic. 

Imediat după această piesă de rezistență vine Punching Goodbye Out Front, care este probabil singura piesă cu un anumit apetit ”comercial”: este scurtă, sub 3 minute, are un ritm foarte bun, care este menținut constant de la început până la sfârșit, cu mici intervenții solo care ornamentează și îmbunătățesc melodia în ansamblu, și beneficiază și de voce, care la rândul ei se integrează perfect, cumva în background, fără a avea pretenții de complexitate din punct de vedere sonor. Este și singura piesă de pe tot albumul care, în mod justificat, are și un videoclip.

Ultima piesă, Silent Biker Type, este cea mai lungă dintre toate și se remarcă mai degrabă printr-o anumită monotonie ritmică. E adevărat, pe de altă parte, că melodia (și instrumentele) se schimbă de câteva ori, dar ritmul tot lent rămâne.

Dacă ar fi să critic ceva la acest album, ar fi faptul că unele piese sunt lungite în mod nejustificat. Această critică nu se aplică melodiilor sub 4 minute, și nici piesei Plan, Steal, Drive, unde înțeleg justificarea pentru cele aproape 8 minute. Însă, de exemplu, ultimul minut de pe Passwords & Alcohol nu îl înțeleg. De ce a mai fost nevoie de acel final cu chitara aceea distorsionată cântând în gol, făcând doar zgomot, după o linie melodică atât de frumoasă? La Boy, Was I Mad! nu înțeleg pentru ce a fost nevoie de o introducere atât de lungă, de două minute, și nici minutul final. La Silent Biker Type aș critica întreaga piesă, care depășește însă 9 minute doar pe hârtie, pentru că realmente în ultimele 15 secunde nu se mai aude nimic, melodia este deja încheiată. Era undeva în contract stipulat că e nevoie, obligatoriu, de o piesă de peste 9 minute? Sau trebuiau cumva depășite 47 de minute în total?

Dincolo de aceste amănunte, Kinski oferă pe acest album o muzică post rock ritmată (de cele mai multe ori), cu o instrumentație bine armonizată, cu voce (!) care apare atunci când trebuie pe melodiile cele mai accesibile publicului larg. Partea lirică, introdusă pe acest album, joacă totuși un rol secundar pentru o trupă care s-a remarcat și se remarcă mai ales prin piesele exclusiv instrumentale.

Youssef Ziedan - Azazel, îngerul răului

Youssef Ziedan, Azazel, îngerul răului, Editura Trei, Colecția Fiction Connection, București, 2010, 416 pag., traducere din arabă, prefață și note de Dumitru Chican (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală, în limba arabă, cu titlul Azazeel, a apărut în 2008 la editura Dar El Shorouk, Cairo, Egipt.
Romanul a primit Premiul Internațional (Booker) pentru Literatură în Limba Arabă (2009).
Goodreads: 4,04/5; Amazon: 4,3/5; Kobo.com: 4/5.

Youssef Ziedan este profesor universitar la Alexandria, în Egipt, specializat pe studii islamice și pe traducerea unor documente vechi, dar în ultima vreme activitatea scriitoricească a depășit ca valoare activitatea sa științifică. Romanul Azazel, îngerul răului l-a făcut celebru în Egipt și, după ce a primit și Premiul Internațional (Booker) pentru Literatură în Limba Arabă în 2009, a fost tradus în numeroase limbi de circulație internațională. Poate surprinzător, traducerea în limba română (2010) a fost printre primele, devansând traducerile în engleză sau spaniolă.

Cartea a stârnit controverse în Egipt, biserica creștină egipteană (coptă) reacționând ca urmare a unui aparent atac al autorului la unele acțiuni violente sau agresive ale reprezentanților acestei biserici în secolul al 5-lea. După ce am citit cartea, consider că reacția este exagerată și fără rost. În primul rând, este un roman istoric, o operă literară, de ficțiune, nu științifică sau documentară, chiar dacă se bazează pe unele fapte reale. Apoi, autorul pare să condamne violența în sine, indiferent de cine o propagă sau susține, iar asta nu are de a face (doar) cu biserica creștină coptă, ci este un mesaj cât se poate de transparent și valabil și în prezent, când, din păcate, multe războaie sunt purtate în numele unor credințe, al unor religii sau al unor culte religioase.

Romanul pleacă de la premisa (fictivă) a descoperirii unor manuscrise pe pergament în apropiere de Alep (Siria), în urma unor săpături arheologice; romanul propriu-zis ar reprezenta de fapt traducerea acestor manuscrise din siriacă (aramaică) în arabă. Fiecare pergament reprezintă un capitol din carte.

În fapt, este vorba de o operă (auto)biografică, a călugărului egiptean creștin Hypa care, îndemnat de Azazel (una din întruchipările diavolului), își povestește viața de până în acel moment, respectiv anul 431 era noastră. Evenimentele la care face referire Hypa se pot încadra istoricește între anii 400 și 431, o epocă de tulburări, schisme și erezii în cadrul bisericilor creștine timpurii.

Pentru cine nu este familiarizat cu disputele teologice din acele vremuri de început ale creștinismului, cartea este o excelentă introducere în problematica respectivă. Se vede clar că autorul (Youssef Ziedan) este bine documentat, iar personajul său principal, călugărul Hypa, este la rândul său un om inteligent, măcinat de numeroase probleme existențiale. El este în același timp un creștin zelos, plin de credință, și un om de știință în adevăratul sens al cuvântului - medic (și nu ”vraci”), mereu atent la ceea ce se întâmplă în jurul său, citind manuscrise valoroase, inclusiv din domeniul medicinei, căutând mereu perfecționarea și oferind explicații logice, naturale, științifice, în contrast cu cele mistico-religioase, cum s-ar putea aștepta din partea unui călugăr. Această înclinație spre medicină și știință îl apropie mai mult de Caris, călugărița din O lume fără sfîrșit, romanul lui Ken Follett.

Viața călugărului Hypa, deși relativ liniară pe alocuri, este marcată de câteva momente de prag, unele chiar șocante. Astfel, cartea aceasta reprezintă un fel de jurnal, dar unul care nu respectă neapărat ordinea cronologică a evenimentelor, autorul ”sărind” din trecut în prezent, înainte și înapoi, o tehnică literară a ”flashback”-ului care aici dă rezultate destul de bune. Comparația cu ”Numele trandafirului” a lui Umberto Eco sau ”Codul lui Da Vinci” a lui Dan Brown este nepotrivită, pentru că în acele cărți acțiunea se petrece fie în Evul Mediu, fie în prezent, iar ritmul de desfășurare al evenimentelor este unul foarte rapid (mai ales la Dan Brown). În cartea lui Ziedan, dimpotrivă, cititorul trebuie să se înarmeze cu multă răbdare. De multe ori nici nu există vreo narațiune în sine, ci doar cugetări ale călugărului Hypa, care se întind pe pagini întregi.

Poate cele mai interesante momente din carte sunt cele ale relațiilor de iubire ale lui Hypa. Da, este greu de crezut că un călugăr poate fi tentat spre așa ceva, dar Hypa este în cele din urmă un om ca toți oamenii, și, deși premisele nu par a fi cele mai credibile, el are două astfel de relații, cu Octavia (în Alexandria egipteană) și cu Marta (la schitul de lângă Alep). Sunt și momentele cele mai tensionate, deoarece Hypa, care iubește la rândul lui, își pune la îndoială și propria credință. În fond, întreg romanul pare să ridice de fapt un semn de întrebare cu privire la importanța credinței în viață, și asupra felului în care religia sau credința ne împiedică, în anumite momente, să luăm cele mai bune sau cele mai corecte decizii. 

Este, din acest punct de vedere, și un roman religios... sau poate anti-religios. Se poate interpreta și ca un roman anti-creștin, dar n-aș merge atât de departe. Este adevărat că romanul este scris de un musulman, și a fost destinat, cel puțin inițial, unei audiențe predominant musulmane (în Egipt). Cu toate acestea, personajul principal, călugărul creștin Hypa, este un personaj pozitiv. Felul în care el filtrează informațiile cu privire la diferitele opinii din interiorul bisericii creștine din acel moment este până la urmă unul justificat. Pe de altă parte, suntem și noi, cei din prezent, în fața acelorași dileme pe care le-a înfruntat și Hypa atunci: Nestor, care în această carte este prezentat ca personaj pozitiv, este un eretic, care n-a avut dreptate (conform punctului de vedere oficial al majorității bisericilor creștine actuale) în disputa sa cu Chiril, papa de la Alexandria, care, în ciuda comportamentului său care-l transformă în personaj negativ în acest roman, a avut totuși dreptate, din punct de vedere teologic, conform aceluiași punct de vedere actual. Sigur că, din perspectiva noastră, ca simpli cititori mai puțin versați în disputele teologice, acestea par de-a dreptul hilare, și poate asta vrea să și transmită autorul: și atunci, ca și acum, asistăm la războaie și violențe purtate în numele unor credințe cu un fundament teologic instabil, incert. Societatea actuală laică nu mai tolerează agresiunea și violența, indiferent de motivația care stă în spatele său, cu atât mai mult în cazul în care această motivație este una religioasă.

Finalul cărții îl consacră pe Hypa, personajul principal, ca un om modern. Acesta pare desprins oricum din acea epocă întunecată și se comportă, de fapt, pe parcursul întregului roman, ca un personaj al prezentului, care gândește și acționează de multe ori așa cum am face și noi astăzi, care pune la îndoială tot ceea ce îl înconjoară într-o manieră apropiată de cea științifică din prezent, și nicidecum conform dictonului ”crede și nu cerceta”. De aceea romanul are și succes, cititorului fiindu-i relativ ușor să se identifice cu protagonistul. Pe de altă parte, istoricește vorbind, existența unei astfel de persoane este desigur foarte improbabilă în acea epocă.

Titlul romanului, Azazel, îngerul răului, este în măsură să deruteze puțin cititorul obișnuit să judece o carte (și) după titlu. Titlul original este doar Azazel, și partea cu îngerul răului aparține doar traducătorului în limba română, sau poate editurii, care și-a dorit un titlu mai atractiv. Azazel nu apare însă aproape deloc în această carte, decât mai spre final: el este un alter-ego al autorului, a călugărului Hypa, vocea conștiinței sale, care îl îndeamnă să pună pe hârtie evenimentele din viața sa, și astfel îl obligă la această călătorie inițiatică, spre descoperirea propriului sine, dincolo de călătoria sa fizică, dinspre valea Nilului spre Alexandria, și de acolo mai departe spre Ierusalim, Damasc, schitul de lângă Alep și Antiohia.

Pe final, două vorbe despre traducerea în sine. Deși evident nu cunosc varianta originală, în arabă, a romanului, am fost impresionat de felul în care traducătorul a reușit să creeze o atmosferă de epocă, prin utilizarea foarte ingenioasă a unui limbaj arhaic, greu de manipulat într-un astfel de context. 

Lectura unei astfel de cărți poate fi oricând una plăcută. Interesant este că, în cazul meu, ea s-a suprapus cu perioada în care și Biserica Ortodoxă Română, sau unii dintre reprezentanții ei, au fost puternic atacați și contestați ca urmare a materialelor publicate de Recorder. Nu m-am putut abține să nu fac o astfel de paralelă, deși este o pură coincidență...

Grey Gardens (2009)

Regizor: Michael Sucsy. Producători: Lucy Barzun Donnelly, Rachael Horovitz, Michael Sucsy, David Coatsworth, Julie Goldstein.
Scenariul: Michael Sucsy, Patricia Rozema.
Cu: Drew Barrymore, Jessica Lange, Jeanne Tripplehorn, Ken Howard, Daniel Baldwin.
Nerecomandat copiilor sub 12 ani.
Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun film de televiziune (2010).
Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună actriță într-un film de televiziune - Drew Barrymore (2010).
Premiul Sindicatelor Actorilor Americani pentru cea mai bună actriță într-un film de televiziune - Drew Barrymore (2010).
6 premii Emmy (2009).
Alte 24 de premii și 31 de nominalizări în industria cinematografică.
IMDb: 7,4/10; Rotten Tomatoes: 88%; Metacritic: 77%.

Viața e tot mai complicată, tot mai stresantă, și tot mai mulți oameni evadează în realitatea virtuală, care astăzi e oferită pe scară tot mai largă de diverse gadgeturi, de la tradiționalul televizor care oferă divertisment, la telefonul mobil, consolele de jocuri și platformele de socializare, în care oamenii se cufundă, uitând deseori de ceea ce se întâmplă lângă ei. De câte ori nu mergem cu mijloacele de transport în comun și vedem în jurul nostru oameni de toate vârstele butonând telefonul concentrați, total dezinteresați de ceilalți din jurul lor, preferând chiar gadgetul în locul unei conversații normale cu colegii sau prietenii?

Oameni total rupți de realitate au existat dintotdeauna, doar că astăzi poate că numărul lor crește. Unde se poate ajunge ne arată acest film artistic de televiziune, Grey Gardens, produs de HBO, pe baza unui film documentar din anul 1975 realizat de frații Albert și David Maysles.

Nu am văzut filmul documentar original, și nici n-auzisem de această familie Beale înainte de a vedea filmul artistic, și astfel șocul a fost cu atât mai mare. Am fost suficient de curios după aceea să văd și documentarul, și astfel să mă lămuresc: cele două actrițe principale au reușit într-o manieră extraordinară să se identifice cu cele două personaje reale ale documentarului, totodată caracterele principale ale filmului artistic, Edith (”Big Edie”) Bouvier Beale și Edith (”Little Edie”) Beale, mamă și fiică având același nume, Edie (se pronunță ”Idi”).

Deși în mod normal nu mă preocupă în mod deosebit soarta unor familii bogate, nici măcar a celor care au ajuns să sărăcească din diverse motive, filmul acesta atinge câteva subiecte interesante pentru toată lumea. Cred că șocul principal provine din principala temă a filmului: cât de mult poți să decazi, nu doar ca putere financiară, ci și ca ființă umană, după ce ai fost la un moment dat pe treapta cea mai înaltă a societății (americane, în acest caz). Sigur că, deși cauzele acestei decăderi sunt multiple, cele două sunt principalele vinovate. Cu toate acestea, deși reacția firească este ”așa le trebuie acestor răsfățate”, nu este posibil ca, la final, să nu simți o minimă compasiune și milă pentru soarta celor două femei.

Un alt subiect propus spre dezbatere este relația mamă-fiică. Ca reprezentant al genului masculin nu pot să mă pronunț din experiență directă în acest caz, dar filmul explorează un anumit gen de relație, mai exact o dependență dusă la extrem. Deși Edie-mama a avut și alți copii, băieți, doar pe fiica ei a ținut-o aproape de ea, în vreme ce băieții au plecat și s-au realizat profesional și personal. De aici pleacă și una din dilemele pe care filmul nu le elucidează: cum a fost posibil ca acești băieți, respectiv copiii / frații, în viață și bine realizați din câte se poate deduce, să-și lase mama și sora să ajungă într-un asemenea hal?

În fine, deși mai sunt și alte elemente demne de semnalat, un subiect care vrând-nevrând iese în evidență este cel al nebuniei. Sunt cele două femei nebune? Sunt doar rupte de realitate sau au probleme pshice majore? Care este limita între normalitate și nebunie? Au fost dintotdeauna așa, au devenit așa, sau s-a plecat de la o anumită stare, care s-a accentuat pe parcurs? Vârsta poate să fie o explicație, deși mama pare să fie mai întreagă la cap decât fiica. 

Comportamentul fiicei Edie pare să fie dubios încă din tinerețe. Din punctul acesta de vedere, filmul artistic este mai complet decât documentarul pentru că oferă un ”background”, urmărind viața celor două femei din anii 1930, când erau în vârful piramidei sociale, și până la momentul documentarului din anii 1970, sărind mereu între cele două perioade. Acțiunile mamei Edie (Jessica Lange), care pot fi judecate retrospectiv ca fiind greșite, sunt clar evidențiate: îndepărtarea și divorțul de soțul bogat, Phelan Beale (Ben Howard), relația cu muzicianul Gould (Malcolm Gets), care la rândul lui o părăsește când banii se împuținează, refuzul de a vinde casa și domeniul Grey Gardens pentru a se muta în Florida.

Fiica Edie (Drew Barrymore) are însă un comportament mai puțin previzibil. Are emoții atunci când trebuie să intre în înalta societate, refuză să se întâlnească și chiar să-i vadă pe potențialii pețitori, în ciuda presiunilor făcute de părinți, se încurcă la New York cu un politician însurat, Julius Krug (Daniel Baldwin), visează la o carieră artistică, dar în cele din urmă lasă totul baltă pentru a se întoarce cu coada între picioare la mama ei, pentru a duce o existență tot mai mizeră la vechiul domeniu, Grey Gardens, care încetul cu încetul se transformă într-o ruină locuită.

Vecinii fac o plângere la autorități, care vin să inspecteze situația și emit un ordin de evacuare. Cele două sunt salvate de reportajele din ziare, ocazie cu care aude de ele și ruda lor apropiată, fosta Primă Doamnă, Jacqueline Kennedy Onassis (Jeanne Tripplehorn), a cărei intervenție le salvează pe cele două de la evacuare.

Filmul se încheie oarecum cu un happy-end, dacă poate exista așa ceva în condițiile date. Dincolo de evenimentele din film, unele incredibile (deși sunt bazate pe fapte reale), trebuie remarcată munca imensă depusă pentru recrearea celor două personaje principale. Asemănarea este absolut perfectă. Cele două actrițe își joacă rolurile într-o manieră entuziasmantă. Dacă Jessica Lange este poate obișnuită cu roluri dintre cele mai diverse, surpriza imensă a acestui film este Drew Barrymore. Interpretarea ei este de senzație, ținând cont de faptul că Edie-fiica este un personaj complex, mai degrabă tragic, total diferit de caracterele pe care le personifica Drew Barrymore în comediile romantice sau alte filme în care a mai jucat. Premiile primite (inclusiv Globul de Aur) sunt pe deplin meritate.

Guardians of the Galaxy vol. 2: Awesome Mix Vol. 2 - Original Motion Picture Soundtrack (2017)

Guardians of the Galaxy vol. 2: Awesome Mix Vol. 2 (Original Motion Picture Soundtrack), Hollywood Records, 2017.

Sunt trecuți, pe rând, interpretul (sau interpreții), melodia și durata acesteia:

01. Electric Light Orchestra - Mr. Blue Sky 5:03
02. Sweet - Fox on the Run 3:25
03. Aliotta Haynes Jeremiah - Lake Shore Drive 3:49
04. Fleetwood Mac - The Chain 4:27
05. Sam Cooke - Bring It On Home to Me 2:43
06. Glen Campbell - Southern Nights 2:57
07. George Harrison - My Sweet Lord 4:37
08. Looking Glass - Brandy (You're a Fine Girl) 3:03
09. Jay and the Americans - Come a Little Bit Closer 2:46
10. Silver - Wham Bam Shang-A-Lang 3:32
11. Cheap Trick - Surrender 4:14
12. Cat Stevens - Father and Son 3:39
13. Parliament - Flash Light 4:28
14. The Sneepers featuring David Hasselhoff - Guardians Inferno 3:16

Nominalizat la premiul Grammy pentru cea mai bună compilație cu muzică de film (2018).

Rate Your Music: 3,7/5; AllMusic (user ratings): 4,5/5; Amazon: 4,8/5.

Ar trebui să încep prin a mărturisi că nu am văzut filmul ”Gardienii galaxiei”. Nici ”vol. 1”, nici ”vol. 2” și, probabil, nu voi fi interesat nici de ”Vol. 3” când va apare. Nu sunt un fan al universului cinematic creat de Marvel, cu mici excepții. Prin urmare, analiza asupra acestui album nu are nimic de a face cu filmul, deși aceeași muzică poate crea o cu totul altă impresie într-un context diferit, și sigur că, în cazul de față, muzica a fost aleasă de regizor cu scopul clar de a acompania și a fortifica înțelesul anumitor scene din film sau de a crea o anumită atmosferă, o anumită stare în rândul audienței.

În afara filmului, compilația aceasta pare cumva scoasă din context, dar totuși să nu uităm că toate piesele de pe acest album (cu o singură excepție) au fost compuse cu mult timp în urmă, fără nici o legătură cu filmul. Am fost chiar curios să văd cât de vechi sunt melodiile... și am fost frapat: cu excepția piesei din final (compusă special pentru film, deci contemporană), cea mai nouă este din... 1978! Majoritatea sunt din anii 1970, iar vreo două chiar din anii 1960. Deci vechimea lor era de 40-50 ani în momentul apariției filmului, ceea ce înseamnă că multe le erau complet necunoscute tinerilor care reprezintă, de obicei, publicul țintă al unei astfel de producții. Chiar și mie mi-au fost în mare parte necunoscute, spre rușinea mea.

De altfel, albumul debutează cu o piesă în stil Beatles, Mr. Blue Sky, a celor de la Electric Light Orchestra, un hit în anii 1970. Mi-a plăcut mult mai mult a doua piesă, Fox on the Run, a trupei Sweet, mult mai ritmată, mai aproape de hard rock, poate cea mai frumoasă piesă de pe această compilație, în opinia mea.

Urmează o piesă mai puțin cunoscută, Lake Shore Drive, pentru a se sări apoi la una foarte cunoscută, The Chain, a celor de la Fleetwood Mac. Producătorul a mixat într-adevăr melodii cu caracteristici destul de distincte, dar care au totuși ceva în comun: sunt toate din registrul pop-rock, cu foarte puține excepții. Una dintre excepții este melodia soul a lui Sam Cooke, Bring It On Home to Me, cea mai veche piesă de pe tot albumul, și care se potrivește ca nuca-n perete după The Chain.

Urmează două piese destul de vestite, dar care pe mine nu mă impresionează, Southern Nights a lui Glen Campbell și My Sweet Lord a lui George Harrison. Cu Harrison revenim cumva la sunetul specific al celor de la Beatles, de data asta de-a dreptul cu un membru al formației. Recunosc, ceea ce mă deranjează în primul rând la My Sweet Lord, dincolo de faptul că linia melodică este repetitivă, este tematica religioasă și faptul că sună de-a dreptul a cântec bisericesc, numai bun de a fi interpretat într-un lăcaș de cult (dar e de discutat ce fel de cult).

Brandy (You're a Fine Girl) a celor de la Looking Glass este una din surprizele plăcute ale acestui album. Este o piesă inteligentă, și ca sunet, și ca lirică. Un pic tristă, din punct de vedere al versurilor, dar destul de vivace, melodic vorbind.

A doua cea mai veche melodie de pe album este Come a Little Bit Closer, interpretată de Jay and the Americans. Comparativ cu restul melodiilor ”serioase” de până acum, aceasta sună oarecum comic. Este urmată de Wham Bam Shang-A-Lang, a trupei Silver. Dacă n-ați înțeles titlul, nu-i nimic. Nu cred că-i nimic de înțeles din melodia asta, deși poate a declanșat moda cu titluri lipsite de sens - deși versurile în rest au un înțeles, dar pur și simplu nu au găsit un refren ca să se potrivească. Cântecul în sine este mediocru.

Cu Surrender a celor de la Cheap Trick se revine la un registru rock și la o muzică mai agreabilă. Chitările electrice de pe această piesă lasă loc chitărilor clasice de pe următoarea piesă, Father and Son, un cântec foarte frumos, bine cunoscut, al lui Cat Stevens din perioada lui de glorie.

Penultima melodie de pe album este Flash Light a celor de la Parliament, o piesă funk care, la fel ca și Bring It On Home to Me, nu se potrivește cu restul compilației. Albumul se încheie cu singura piesă compusă special pentru film, Guardians Inferno, interpretată de The Sneepers împreună cu David Hasselhoff. Deși cântecul în sine nu e rău, are aceeași problemă: nu se potrivește cu restul compilației, sună mult mai contemporan, și chiar sună a muzică dintr-un film, fiind predominant instrumental.

Albumul a avut un mare succes comercial, probabil în primul rând datorită filmului. Are meritul de a fi readus în atenție cântece demult uitate și pe care noua generație abia acum le aude pentru prima dată.