L'affaire Blaireau / Cazul Blaireau (1932)

Regizor: Henry Wulschleger. Producător: Alex Nalpas.
Scenariul: Max Dianville, André Mouëzy-Éon (dialoguri) după cartea scrisă de Alphonse Allais.
Cu: Bach, Alice Tissot, Charles Montel, Renée Veller, Pierre Juvenet.

Înainte de Fernandel sau de Louis de Funès, comedia franceză a fost dominată de Bach, a cărui popularitate de pe scenele de teatru, de concerte și de vodevil s-a transferat și pe marele ecran. Regizorul Henry Wulschleger a sesizat oportunitatea pe care i-o oferea cinematograful, și îndeosebi introducerea sunetului în filme, pentru a-l readuce pe Bach în filme de lung metraj. Acesta mai jucase în șapte filme, între 1911 și 1914, dar lansarea sa adevărată în lumea filmului s-a făcut abia în anii 1930, când joacă în nu mai puțin de 14 filme regizate de Henry Wulschleger, fiind totodată actorul principal. Din punct de vedere comercial, s-a dovedit o rețetă de succes: orice film cu Bach aducea încasări semnificative. Din punct de vedere artistic, sigur, comediile nu au atins subiecte sensibile sau profunzimi ideatice care să le aducă în prim-planul criticilor. În general, Wulschleger a preferat să meargă ”la sigur”, cu subiecte deja populare, cu care n-avea cum să dea greș.

Un astfel de subiect era și cel din ”cazul Blaireau”, preluat dintr-o carte scrisă de Alphonse Allais la finele secolului al 19-lea. Deja se făcuse un film mut, cu același titlu, regizat de Louis Osmont, în 1923. Deși trecuseră mai puțin de 10 ani de la acea producție, Henry Wulschleger a beneficiat de condiții net superioare în 1932, când Bach putea interpreta cântece în filme. Astfel, filmul lui Wulschleger conține și un set de melodii, compuse de Casimir Oberfeld și interpretate de Bach și de alți actori, incluse ulterior și pe un album, ”Je suis brac” (eu sunt braconier).

În film, Bach interpretează personajul principal, braconierul Blaireau (un nume parcă predestinat, ”bursuc” în traducere). Deși este mereu urmărit de autoritățile polițienești, îndemnate de la spate de primarul din Montpaillard, domnul Dubenoît (Pierre Juvenet), Blaireau reușește de fiecare dată să scape. Iar atunci când este totuși prins și condamnat, este victima unei erori judiciare, fiind acuzat pe nedrept. Avocatul său, domnul Guilloche (Jean-Louis Allibert) este totodată liderul opoziției din Montpaillard, care pare să prindă teren în rândul cetățenilor în măsura în care eroarea judiciară este supusă opobriului public. La cauza lui Blaireau se aliniază chiar și cetățeni de vază, precum baronul de Hautperthuis (Georges Tréville), și domnișoarele de Hautperthuis (Alice Tissot) și de Chaville (Renée Veller).

Blaireau, alături de companionul său, Taupin (Charles Montel), devin pentru scurtă vreme eroii micii comunități din Montpaillard. Doar că Blaireau, după cum era poate de așteptat, fiind în stare de ebrietate, reușește să strice această imagine idilică a sa, și trece din postura de erou în cea de anti-erou aproape instantaneu.

Nu avea să fie ultima interpretare a lui Blaireau pe marele ecran. În 1958, regizorul Yves Robert a adus din nou în atenția publicului cazul Blaireau, de data asta într-un film intitulat Ni vu, ni connu (distribuit și în România cu titlul Nevăzut... necunoscut), avându-l ca protagonist pe nimeni altul decât Louis de Funès. Cea mai nouă variantă îi aparține regizorului Jacques Santamaria, care a regizat în 2010 un film de televiziune (de doar 55 de minute) cu titlul L'Affaire Blaireau.

Malorie Blackman - Noughts & Crosses / X și Zero

Malorie Blackman, Noughts + Crosses, Penguin Books, London, 2020, 438 pag. (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Malorie Blackman, Noughts and Crosses, Doubleday, London, 443 pag.
Cartea nu a fost tradusă în limba română.
Goodreads: 4,21/5; Amazon: 4,6/5; Barnes&Noble: 4,7/5.

În urmă cu câțiva ani, am analizat o carte cu titlu asemănător, X și Zero, de Ian Rankin. Aceea era o carte polițistă, fără nici o legătură cu aceasta... în afară de titlu, scris un pic diferit în limba engleză, dar cu aceeași semnificație în limba română. În cartea lui Malorie Blackman, X-urile (Crosses) sunt persoanele de culoare, în vreme ce Zero-urile (Noughts) - la propriu și la figurat - sunt albii. Autoarea prezintă o societate oarecum inversată față de cea din prezent, în care negrii sunt la conducere, iar albii sunt discriminați și ocupă pozițiile inferioare... și chiar mai rău. Este un model social chiar mai rasist decât cel din prezent, deși se pot face multe paralele (de altfel, cam ăsta ar fi și scopul cărții). Similarități se pot găsi și cu sistemul de caste din India, unde apartenența la o anumită castă este determinată încă de la naștere și trecerea de la o castă la alta este aproape imposibilă.

Nu știm exact când se petrece acțiunea. De altfel, autoarea lasă mult loc la interpretări, întrucât povestea este narată de cei doi protagoniști, adolescenții Sephy (Persephone) Hadley (de culoare) și Callum McGregor (alb), care sunt preocupați de problemele lor personale, și doar rareori fac referiri la situația generală. Capitolele, unele foarte scurte, sunt scrise, alternativ, din perspectiva lui Sephy, respectiv cea a lui Callum. În felul acesta, cititorul are acces la ambele puncte de vedere, poate înțelege mai bine ceea ce se petrece în mintea și sufletul celor doi, precum și modalitatea uneori diferită în care cei doi interpretează aceleași fapte sau evenimente.

Revenind la momentul în care s-ar petrece acțiunea, deși am văzut păreri că aceasta s-ar desfășura în viitor, mie mi se pare că totul are în loc în prezent, mai exact în prezentul în care autoarea scria cartea (în jurul anului 2000). În acest fel, nu poate fi vorba despre o viziune distopică asupra viitorului, ci mai degrabă despre o realitate alternativă. Având în vedere și unele aspecte de o cruzime greu imaginabilă pentru prezent, se poate afirma și că ar fi vorba despre o realitate alternativă, dar în care evenimentele s-ar petrece în ”trecut”, chiar dacă nu foarte îndepărtat.

Un alt semn de întrebare se ridică cu privire la locul (țara) unde se petrece acțiunea. Cred că autoarea (britanică) s-a gândit, în mod evident, la Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Interesant este că unii cititori americani văd la fel de posibilă o locație din Statele Unite ale Americii. În mod cert este vorba despre o țară cu ieșire la mare (ocean), întrucât mai multe secvențe se petrec pe plajă, pe malul mării, unde cei doi protagoniști se întâlnesc de obicei. În carte apar referiri și la o organizație supra-statală, de genul ONU, sau mai degrabă Uniunea Europeană, care impune anumite legi și reguli anti-discriminare, pe care societatea nu pare a fi prea dornică să le implementeze.

Dincolo de cadrul acesta general, destul de greu de recompus, cartea este o poveste tipică de dragoste între doi adolescenți care provin din medii diferite și cărora le este interzisă relația. Un fel de Romeo și Julieta, cu un final aproape la fel de tragic, dar într-un decor mai asemănător cu cel din Planeta Maimuțelor. Dincolo de relația celor doi, cartea analizează pe larg și problemele destul de grave cu care se confruntă și membrii familiilor lor. Familia Hadley este condusă de un politician crud și insensibil, Kamal, poate personajul negativ cel mai evident; soția sa, Jasmine, care se transformă încetul cu încetul într-o alcoolică; și sora lui Sephy, Minerva. Familia McGregor este condusă de soții Ryan și Meggie, iar Callum are un frate mai mare, Jude, și o soră, Lynette, aceasta din urmă având serioase probleme de sănătate psihică.

Inițial, cei doi, Callum și Sephy, sunt la începutul adolescenței, la începutul unei relații nu cu mult mai serioasă decât cea pe care au avut-o din copilărie. Callum este admis, alături de alți trei elevi albi, la una din școlile de elită ale negrilor. Sephy abia așteaptă ca prietenul ei să-i devină coleg, fără a anticipa reacția extrem de ostilă a celorlalți colegi și chiar a unora dintre cadrele didactice cu privire la prezența albilor în clasele destinate exclusiv negrilor. Primele tensiuni între ei doi apar așadar într-un context școlar.

În partea a doua a cărții, lucrurile o iau pe o pantă mult mai abruptă, și cartea devine mult mai ”politică”. Ura dintre albi și negri ia proporții colosale. Ryan și Jude devin membri ai unei organizații teroriste a albilor, Miliția Eliberării (Liberation Militia), care pune la cale tot felul de atentate, în stilul Armatei Republicane Irlandeze (IRA). Callum află întâmplător de un astfel de atentat și o salvează pe Sephy, exact la timp, dar Ryan este acuzat și condamnat, în vreme ce familia McGregor este supusă la ample discriminări, Callum fiind exmatriculat.

Ultima parte a cărții este și cea mai dură, și cea mai violentă. Sephy pleacă din orașul natal la o altă școală, iar Callum devine la rândul său membru al Miliției Eliberării. Trec anii și cei doi se maturizează. Sephy revine în vacanță acasă, cei doi se reîntâlnesc în circumstanțe tragice și reușesc cumva să reînnoade relația la un alt nivel, pentru scurt timp. Dragostea nu poate însă învinge chiar totul.

Romanul este scris de o autoare de culoare și este în mod evident un manifest împotriva rasismului. Sentimentele de frustrare, de furie, pe care cartea le trezește în sufletul cititorului, sunt generate de absurdul rasismului, prezent peste tot în societatea distopică descrisă de autoare. Inversarea rolurilor din societatea noastră actuală este menită să-i pună pe albi să judece din perspectiva populației de culoare, discriminată în multe situații. Prin exagerarea conflictelor inter-rasiale și a violențelor generate de rasism, autoarea atrage atenția asupra potențialelor pericole determinate de prejudecățile noastre actuale, bazate pe criterii rasiale.

Deși scrisă la începutul anilor 2000, cartea își păstrează relevanța, și poate este chiar și mai actuală, în contextul mișcărilor de tip Black Lives Matter, generate de acte de violență inter-rasială. Ea a devenit prima dintr-o serie de romane scrise de Malorie Blackman, în total șase, ultimul, Endgame, publicat în 2021. Pe lângă acestea, autoarea a mai publicat și trei nuvele legate de aceeași serie, dintre care una, Callum, a schimbat sfârșitul cărții X și Zero. O altă nuvelă, An Eye for an Eye, a fost publicată independent în 2003, dar mai recent a fost inclusă ca ”bonus” după finalul cărții X și Zero, inclusiv în cazul ediției pe care am citit-o. Recunosc însă că n-am mai dorit să o citesc, cel puțin pe moment, deși curiozitatea mă împinge de la spate. 

Cartea a devenit un best-seller încă de la prima publicare, dar a cunoscut un reviriment în vânzări odată cu lansarea serialului TV cu același nume, pe BBC, începând cu anul 2020. Evenimentele din film au totuși o desfășurare destul de distinctă față de cele din carte.

Deși gândită și concepută inițial ca o carte pentru adolescenți, tematica abordată o face suficient de ”serioasă” și pentru adulți. Dincolo de subiectul principal, dragostea interzisă dintre doi adolescenți, într-un context rasist, sunt prezente și suficiente alte subiecte sensibile, și chiar greu abordabile: terorismul, sinuciderea, pedeapsa capitală prin spânzurare, alcoolismul, loialitatea / fidelitatea, ura și conflictele de clasă (în afara celor legate de rasă), sărăcia ca motivație pentru violență și distrugere. Am mai remarcat și fanatismul exacerbat a unora dintre cei puțini care sunt de rasă ”mixtă” și care, în loc să contribuie la îmbunătățirea relațiilor dintre rase, dimpotrivă, sunt printre cei mai rasiști, așa cum e cazul profesorului Jason, precum și autoritarismul conservator și revanșard al celor aflați la conducere, reprezentați de Kamal Hadley, și, într-o oarecare măsură, de directorul școlii, domnul Costa. Extremismul și rasismul negrilor este contrabalansat, în egală măsură, de extremismul și rasismul albilor, reprezentați de membrii Miliției Eliberării, și în particular de Jude. Pe de altă parte, există și mișcări politice și civice dedicate bunei înțelegeri între rase, dar rezultatele acestora par să fie permanent umbrite de evenimentele violente cu conținut rasist, care întrețin și amplifică ura rasială.

Cartea vizează în primul rând publicul occidental, mai ales cel britanic și cel american, având în vedere istoricul conflictelor inter-rasiale din aceste țări. Deși astfel de conflicte nu sunt specifice peste tot în lume, mesajul este unul universal și ușor de înțeles pentru oricine. Având în vedere popularitatea acestui roman în spațiul anglo-american, ar fi de așteptat ca și o traducere în limba română să fie disponibilă cât mai curând.

Pendulum - Immersion (2010)

Pendulum - Immersion, Warner Bros. Records / Ear Storm, 2010.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata acesteia, și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii:

01. Genesis 1:09 (Rob Swire)
02. Salt in the Wounds 6:38 (Rob Swire)
03. Watercolour 5:04 (Rob Swire)
04. Set Me on Fire 5:02 (Rob Swire)
05. Crush 4:13 (Rob Swire)
06. Under the Waves 4:54 (Rob Swire, Paul Harding, Ben Mount)
07. Immunize (cu Liam Howlett) 4:36 (Rob Swire, Liam Howlett)
08. The Island - Pt. 1 (Dawn) 5:20 (Rob Swire)
09. The Island - Pt. 2 (Dusk) 4:09 (Rob Swire)
10. Comprachicos 2:48 (Rob Swire, Gareth McGrillen)
11. The Vulture 4:03 (Rob Swire, Ben Mount)
12. Witchcraft 4:12 (Rob Swire, Gareth McGrillen)
13. Self vs. Self (cu In Flames) 4:45 (Rob Swire, Björn Gelotte, Anders Fridén)
14. The Fountain (cu Steven Wilson) 5:00 (Rob Swire, Steven Wilson)
15. Encoder 5:21 (Rob Swire, Peredur ap Gwynedd)

Producători: Rob Swire, Gareth McGrillen.

Pendulum (în 2010):

Rob Swire - voce, chitară, sintetizatoare, liderul formației
Ben Mount - MC, voce
Peredur ap Gwynedd - chitară
Gareth McGrillen - chitară bass
KJ Sawka - baterie
Paul ”El Hornet” Harding - DJ

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 3,17/5; Metascore: 63%.

Trupa australiană de rock electronic Pendulum a atins apogeul odată cu acest al treilea album al lor, Immersion, apărut în anul 2010. Există puține formații, cred eu, care reușesc să îmbine atâtea stiluri muzicale pe un singur album, și să satisfacă atâtea gusturi. Ca ascultător predominant de muzică rock și chiar heavy metal, ar putea să pară oarecum surprinzător că muzica electronică poate să mă atragă în aproape egală măsură. Cu toate acestea, ca vechi fan al unor muzicieni precum Jean Michel Jarre sau Vangelis, pe de o parte, sau chiar The Prodigy, pe de altă parte, sunt cât se poate de atașat de muzica pe care o crează Pendulum, și totodată conștient că acesta este, în ciuda ritmului rapid, asemănător cu cel din muzica rock, un stil care se pretează mult mai bine pe ringul de dans, în cluburi. 

Albumul începe (și se sfârșește) oarecum nesatisfăcător. Prima piesă, Genesis, este un fel de ”intro” și nimic mai mult. Urmează Salt in the Wounds, o melodie cu ritm îndrăcit, dar fără nici un fel de intervenție vocală, un pic cam repetitivă în a doua sa parte. Este poate melodia definitorie a întregului album, care oferă deja, de aici, o imagine de ansamblu a întregii producții, și definește cel mai bine tonalitatea muzicii de pe acest album. Un fel de test, la care sunt supuși ascultătorii: dacă melodia asta nu ți-a plăcut, mai bine nu le asculta pe următoarele... Sau ai putea să o asculți pe următoarea, dacă vrei să le mai acorzi o șansă celor de la Pendulum: Watercolour este într-adevăr un cântec mai pe gustul tuturor, mai mainstream, ca să ne exprimăm așa, și de altfel primul single care s-a scos de pe acest album. Nu neapărat genul meu, în ciuda ritmului bun al melodiei. Aici facem cunoștință, pentru prima dată pe acest album, și cu vocea lui Rob Swire. Nu este cel mai grozav interpret din câți există, dar pentru genul acesta de muzică, vocea joacă oricum un rol secundar.

Se observă cu ușurință că pe album se regăsesc câteva cântece care sunt mai ușor de digerat pentru publicul larg și, evident, exact acestea sunt și cele care au fost scoase la înaintare, pe post de single-uri. Cu excepția lui Watercolour, celelalte sunt chiar foarte reușite: Crush, The Island - Pt. 1 și Witchcraft. Poate că principala lor problemă este aceea că sunt despărțite unele de altele de alte piese, destul de diferite conceptual. De exemplu, între Watercolour și Crush se interpune Set Me on Fire, care sună cu totul diferit de acestea două. Poate și pentru a mai varia puțin? Crush, în orice caz, are un ritm excelent, de la început și până la sfârșit, și reușește să atingă la un moment dat un punct culminant, care mi se pare extraordinar, dar asupra căruia nu se mai revine, din păcate, în ciuda repetiției (cam obsesive) din partea a doua a melodiei. Și cântecul următor, Under the Waves, deși are un început slab, propune la un moment dat câteva momente de extaz melodic, demne de acest album. Partea lirică (versurile) lasă însă și aici de dorit - noroc că nu prea interesează pe nimeni acest amănunt.

Immunize este prima dintre piesele compuse și interpretate împreună cu cineva din afara trupei, în cazul de față Liam Howlett, de la The Prodigy. Nimic mai potrivit, pentru un album care, mi se pare mie, a fost puternic influențat de această trupă britanică. Urmează The Island, o piesă care a fost în mod inteligent divizată în două. Prima parte este varianta ”pentru mase”, poate cea mai cuminte piesă de pe album, care prinde repede și ușor la public. A și fost lansată ca single. Partea a doua este de fapt aceeași piesă, regândită și interpretată în stilul caracteristic Pendulum, fără partea vocală, și cu numeroase inovații și ”intervenții” asupra liniei melodice inițiale.

Din nou, trupa se îndepărtează de la stilul său tradițional cu Comprachicos, dar revine în forță cu The Vulture, melodia poate cea mai ”sălbatică” (în sens bun) de pe acest album. Este de altfel un fel de introducere pentru cel mai bun cântec de pe întreg albumul, Witchcraft. Melodia începe lin, cu vocea lui Rob Swire intonând parcă o baladă, pentru a ”exploda” după câteva secunde într-o minunată feerie muzicală, cu un ritm foarte alert, imprimat de chitara electronică și susținut de toate celelalte instrumente.

Din nefericire, finalul albumului, după cum spuneam, este mai degrabă nereușit. Oricât de mult mi-ar place metal-ul, piesa Self vs. Self, interpretată împreună cu trupa In Flames, nu prea are ce căuta pe acest album. Dacă voiam să ascult death metal, ascultam un alt album. Inclusiv vocea solistului de la In Flames este cumva supărătoare în acest context, și melodia se potrivește ca nuca-n perete. Nu mai vorbesc de faptul că acesta este metal în stare pură, muzica electronică lipsește aproape cu desăvârșire, și mă întreb care o fi fost contribuția lui Rob Swire și a celor de la Pendulum la această piesă?

Ceva mai potrivit, dar tot departe de standardele acestui album, este cântecul următor, The Fountain, compus împreună cu Steven Wilson (solistul de la Porcupine Tree) și interpretat chiar de acesta.

În fine, mă așteptam la ceva grandios pe final, dar Encoder este de asemenea departe de nivelul de expectativă al audienței. S-a încercat ceva în genul melodiei The Tempest, ultima de pe albumul anterior, In Silico, cu o schimbare totală a ritmului undeva pe la mijlocul cântecului, dar rezultatul nu a fost același.

Cu toate aceste minusuri, Immersion rămâne un album de referință pentru muzica electronică, în special rock-ul electronic. După o pauză destul de îndelungată, perioadă în care Pendulum s-a și destrămat (temporar), trupa a revenit în forță și în anul 2021 a scos un EP, Elemental, cu patru piese foarte bune. Și, desigur, se speră ca revenirea să fie completă, și să apară și noi albume...

Art Spiegelman - In the Shadow of No Towers / În umbra fostelor turnuri

Art Spiegelman - In the Shadow of No Towers, Pantheon Books, USA, 2004, 42 pag. (este ediția originală, pe care am citit-o).
Cartea a apărut inițial, sub formă de fascicule, în revista germană Die Zeit.
Cartea nu a fost tradusă în limba română.
Goodreads: 3,68/5; Amazon: 4,1/5; Barnes&Noble: 4/5.

În ce măsură benzile desenate (sau romanele grafice) reprezintă literatură? Iată o întrebare la care nu mă simt în măsură să răspund, dar se pare că opinia generală este aceea că și acestea se pot include în vasta categorie a artei literare, îmbrăcând o formă mai aparte, poate mai degrabă destinată copiilor. Eu personal nu am mai citit benzi desenate dintr-o epocă foarte îndepărtată în timp, când la școală eram obligați să ne abonăm la ”Luminița” sau la ”Cutezătorii”, iar în aceste reviste găseam și benzi desenate, probabil cele mai interesante părți ale acestor reviste. Îmi amintesc și acum de eroii unora din acestea, precum Rahan.

Nu mi-am pus problema că romanele grafice ar putea reprezenta și literatură ”serioasă”, destinată adulților, până relativ recent. Art Spiegelman este unul din reprezentanții de seamă ai acestui curent, iar romanul său grafic Maus a devenit celebru în întreaga lume, fiind tradus inclusiv la noi. După Maus, Art Spiegelman a mai publicat câteva romane grafice, nu la fel de celebre, precum In the Shadow of No Towers, apărut în 2004.

In the Shadow of No Towers (În umbra fostelor turnuri, într-o traducere aproximativă) este genul acela de carte (grafică, în acest caz) scrisă de un autor care a ajuns deja la apogeul carierei, și care își poate permite să scrie aproape orice, știind că va fi oricum publicat și citit, strict din cauza numelui și a reputației asociate cu acel nume. În plus, în acest caz, și subiectul este unul foarte ”popular”, fiind vorba încă din titlu, după cum v-ați dat poate seama, și dacă nu din titlu, atunci după copertă, de cele două turnuri gemene din New York, care s-au prăbușit în urma atentatelor ce au zguduit America pe 11 septembrie 2001. Un eveniment tragic, redat în această carte prin prisma autorului, care a trăit acele evenimente în direct, fiind puternic afectat de ele, ca locuitor din Manhattan.

Banda desenată începe cu panica declanșată de atentatele teroriste. Autorul și soția sa sunt martori la prăbușirea turnurilor gemene și asistă înlemniți, șocați, la întreg șirul de evenimente: avioanele care lovesc turnurile, scenele de groază cu cei aflați în turnuri, ajutoarele sosite, prăbușirea celor două turnuri. Autorul insistă pe luminozitatea emanată de unul din turnuri chiar înainte de colaps, un moment care i s-a întipărit în memorie. Atât el, cât și soția, aleargă disperați la școala unde învăța fiica lor, aflată la o mică distanță de World Trade Center, și sunt ușurați să găsească școala neatinsă, și pe toată lumea în regulă, inclusiv fiica lor.

Deși pe primele pagini există un text destul de lung, fără imagini, care explică de fapt ideea întregii cărți, paginile următoare sunt exclusiv în format grafic, de tipul benzilor desenate.

Autorul face apoi trecerea de la groaza atentatelor teroriste la scârba provocată de felul în care administrația americană condusă de președintele Bush a știut să utilizeze aceste evenimente tragice pentru a-și atinge propriile scopuri politice și militare. În mod cert, autorul, deși de origine evreiască, este un militant pentru pace și nu este de acord cu acuzarea globală a musulmanilor pentru atentatele teroriste, și nici cu războiul ”împotriva terorismului” început de administrația Bush. Imaginile cu președintele Bush și membrii de marcă ai guvernului republican sunt destul de dure, și probabil acesta este motivul pentru care Art Spiegelman a trebuit să publice inițial în Europa benzile sale desenate din seria care avea să alcătuiască această carte, In the Shadow of No Towers: nici o revistă americană nu a dorit să intre în conflict direct cu administrația Bush în condițiile în care aproape toți americanii păreau să fie de acord cu acțiunile armatei americane în Irak și Afghanistan, văzute ca acțiuni de răzbunare pentru ceea ce se întâmplase pe 11 septembrie 2001, dar și pentru a asigura întreaga planetă că Statele Unite ale Americii nu lasă nepedespite astfel de fapte derulate pe propriul teritoriu, și că sunt în continuare lideri mondiali, care pot să desfășoare acțiuni militare oriunde doresc, având și un larg sprijin din partea multor țări aliate.

Sigur, acum, la două decenii după acele evenimente, știm că acțiunile militare ale coaliției conduse de americani în Afghanistan și Irak nu au avut rezultatele dorite, și inclusiv mulți americani sunt de acord că, într-o bună măsură, ele au reprezentat erori strategice și militare. Dar, în perioada când Art Spiegelman publica acest volum, cei care susțineau pacea și alte căi, diplomatice, de rezolvare a problemelor, reprezentau o minoritate.

În final, autorul prezintă mai multe ”extrase” din benzi desenate publicate de diverși autori la sfârșitul secolului al 19-lea și prima parte a secolului 20, care, crede el, se potrivesc foarte bine cu situația descrisă mai sus. Mie mi s-au părut interesante, în sine, dar nu am reușit de fiecare dată să deduc relevanța acestor benzi desenate vechi pentru contextul general al romanului grafic.

În ansamblu, întreg romanul grafic mi se pare destul de ”subțire”, și la propriu (42 de pagini), și la figurat. Ideile sunt destul de clare, cititorului îi rămân întipărite în minte anumite imagini, dar totuși, așteptările erau altele.

Die Wittelsbacher / Familia Wittelsbach (2004)

Regizori: Stephan Hartwig și Bohdan Graczyk. Producător: Michael Wolf.
Scenariul: Stephan Hartwig și Bohdan Graczyk.
Cu: Wilfried Labmeier, Laura Juds, Bohdan Graczyk, Vladimir Torbica, Bernd Ebel.
IMDb: 8,2/10.

Titlul filmului, ”Die Wittelsbacher”, duce cu gândul la familia regală bavareză Wittelsbach. Nimic mai greșit însă. Chiar din contră, s-ar putea zice: acest film german are în centrul său persoanele fără adăpost, care și-au amenajat o ”locuință” sub podul Wittelsbach din centrul orașului München. Cei doi regizori și scenariști, Stephan Hartwig și Bohdan Graczyk, chiar au stat o vreme acolo, alături de aceste persoane fără adăpost, pentru a putea oferi o notă suplimentară de veridicitate filmului. Pe DVD, alături de filmul artistic (subtitrat în mai multe limbi de circulație internațională, altfel n-aș fi înțeles nimic), există și un film documentar despre viața acestor oameni.

Și totuși filmul este departe de a fi unul documentar. Și asta pentru că viața obișnuită a celor patru locatari ai zonei de sub pod, Theo (Wilfried Labmeier), Bronek (Bohdan Graczyk), Uwe (Vladimir Torbica) și Werner (Bernd Ebel), este dată complet peste cap de Alina (Laura Juds), o fetiță care fuge aparent fără nici un motiv de un domn foarte bine îmbrăcat (tatăl ei, la prima vedere) și care conduce o mașină luxoasă, cu care o plimbă pe Alina prin oraș. Alina evadează din mașină chiar în apropierea podului, iar domnul cu pricina o caută fără succes, dar îi momește pe ”boschetarii” de sub pod cu suma de 500 de Euro, dacă o găsesc. Theo, deși o văzuse, nu o dă de gol. Ceilalți trei o găsesc în cele din urmă și deja își fac planuri cum să o ducă pe Alina înapoi la adresa pe care le-a dat-o domnul în cauză și ce să facă cu banii. Alina stă cu ei în jurul focului, dar la un moment dat își dă singură foc la rochie. Theo observă și o salvează. El e primul care își dă seama că ceva nu e în regulă și le spune celorlalți că fata ar trebui dusă la poliție, și nu la adresa menționată. Alina nu scoate nici un cuvânt și nu pare să înțeleagă ce se vorbește.

A doua zi, Theo o ia cu el pe Alina, dar în loc să o ducă la poliție, o duce cu el la cerșit. Veniturile sale din cerșetorie cresc semnificativ. La finalul zilei, Theo nu scapă ocazia de a sărbători și de a se îmbăta criță. În mod curios, deși Alina în mod clar înțelege ce se întâmplă, ea nu protestează și chiar acceptă situația, așa cum e, și în zilele următoare. Theo încearcă să se revanșeze față de ea și o duce la cofetărie, la grădina zoologică, prin parc. Între cei doi se formează o relație, se naște o anumită afecțiune, spre disperarea celorlalți locatari, care o vor plecată pe fetiță dintre ei. Aflăm cu ocazia aceasta că Theo a avut o fiică, de vârsta Alinei, care a murit într-un accident rutier cauzat chiar de Theo. O povară greu de dus pentru Theo: acum înțelegem mai bine viața sa lipsită de sens, pe de o parte, și sentimentele paterne dezvoltate pentru Alina, pe de altă parte. Alina începe să vorbească, dar într-o limbă pe care doar Bronek (polonez fiind) o poate înțelege: aflăm cu această ocazie că este din Bulgaria, mai exact din Varna, de pe litoralul Mării Negre.

Tocmai pe când credeam că filmul urmează un șablon obișnuit, Alina dispare din grupul persoanelor fără adăpost. Theo și Bronek o caută disperați, în timp ce Werner rămâne sub pod. Vinovatul se dovedește a fi Uwe, care a cedat în cele din urmă tentației de a primi cei 500 de Euro și a dus-o pe Alina la adresa lăsată de domnul bine îmbrăcat.

Theo și Bronek se lansează într-o acțiune demnă de doi detectivi, pentru a o recupera pe Alina, perioadă în care află tot felul de lucruri îngrozitoare despre cum aceasta a fost / este exploatată (sexual, deducem) de o rețea de infractori, cu clienți foarte bogați. Fără a apela la Poliție, cei doi reușesc într-un final să o salveze pe Alina, care ajunge în sfârșit pe mâna autorităților și i se oferă sprijinul necesar. Succesul vagabonzilor simbolizează într-un fel un paradoxal triumf al celor săraci și oropsiți în fața celor pervertiți de prea multă bogăție, putere și bunăstare. Este oare societatea capabilă să-i răsplătească pentru sacrificiul lor?

Finalul este unul emoționant, deoarece Alina dorește să-l revadă pe Theo, iar acesta o duce la mormântul fiicei sale. Cei doi par să își fi recâștigat viața: Theo încearcă să se lepede de alcool și de obiceiurile acumulate ca ”boschetar” și vagabond și caută să se angajeze și să-și recreeze un destin demn, inclusiv pentru Alina, care nu mai este doar un surogat de fiică, ci chiar o ființă reală, care are mare nevoie la rândul ei de o figură paternă în viața sa tulburată. În contrast, Bronek, ajutorul lui Theo, rămâne în continuare captiv existenței sale de la marginea lumii civilizate - un mesaj menit să ne atragă atenția că problema persoanelor fără adăpost este de fapt departe de a fi rezolvată, chiar și într-o țară dintre cele mai civilizate, cum este Germania.

Un film neobișnuit, care tratează câteva subiecte delicate, greu de atins în filmele artistice: traumele produse de pierderea unui copil, persoanele fără adăpost, cerșetoria, dependența de alcool, exploatarea sexuală a minorilor. Sunt teme greu de abordat fără a face apel la anumite clișee, și totuși producătorii reușesc, cu mijloace minimaliste, să redea o poveste de viață care pare extrem de reală și, prin urmare, emoționantă și provocatoare. Surprinzător, spectatorul empatizează și se identifică ușor cu personajele pozitive, oamenii străzii, și astfel devine indirect părtaș la viața lor, pe care o pot vedea și dintr-o altă perspectivă decât cea cu care este obișnuit. Oamenii străzii nu mai sunt aici doar simple marionete sau victime, ci participă în mod direct la acțiune, dovedesc un anumit simț al moralității, și sunt capabili de a schimba soarta altora (de data aceasta, a unei fetițe), ceea ce demonstrează că, poate, ar putea să-și schimbe și propria soartă.

Dua Lipa - Dua Lipa (2017)

Dua Lipa - Dua Lipa, Warner Bros., 2017.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata acesteia și, în paranteză, compozitorii, iar după linia oblică, producătorii:

01. Genesis 3:25 (Dua Lipa, Andreas Schuller, Sarah Hudson, Coffee / Axident)
02. Lost in Your Light (feat. Miguel) 3:23 (Dua Lipa, Miguel, Rick Nowels / Miguel, Stephen Kozmeniuk)
03. Hotter than Hell 3:07 (Dua Lipa, Adam Midgley, Tommy Baxter, Gerard O'Connell / Stephen Kozmeniuk)
04. Be the One 3:22 (Lucy Taylor, Digital Farm Animals, Jack Tarrant / Digital Farm Animals)
05. IDGAF 3:37 (Dua Lipa, MNEK, Larzz Principato, Skyler Stonestreet, Whiskey Waters / Stephen Kozmeniuk)
06. Blow Your Mind (Mwah) 2:58 (Dua Lipa, Jon Levine, Lauren Christy / Jon Levine)
07. Garden 3:47 (Dua Lipa, Greg Wells, Sean Douglas / Stephen Kozmeniuk, Greg Wells)
08. No Goodbyes 3:36 (Dua Lipa, Dan Traynor, Lindy Robbins, Ilsey Juber / Stephen Kozmeniuk)
09. Thinking 'Bout You 2:51 (Dua Lipa, Adam Argyle / Stephen Kozmeniuk)
10. New Rules 3:29 (Caroline Ailin, Emily Warren, Ian Kirkpatrick / Ian Kirkpatrick)
11. Begging 3:14 (Dua Lipa, Cara Salimando, James Flannigan, Gabriel Simon / James Flannigan)
12. Homesick 3:50 (Dua Lipa, Chris Martin / Bill Rahko)

Ediția Deluxe mai include:

13. Dreams 3:40 (Dua Lipa, Tom Neville, Chelcee Grimes / Ten Ven)
14. Room for 2 3:28 (Dua Lipa, Tom Neville, Autumn Rowe / Ten Ven)
15. New Love 4:31 (Dua Lipa, Emile Haynie, Andrew Wyatt / Emile Haynie, Andrew Wyatt)
16. Bad Together 3:58 (Dua Lipa, Chelcee Grimes, Tom Barnes, Ben Kohn, Peter Kelleher / TMS)
17. Last Dance 3:48 (Dua Lipa, Stephen Kozmeniuk, Talay Riley / Stephen Kozmeniuk)

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 2,89/5; Metacritic: 72%.

Dua Lipa este fără îndoială una dintre noile staruri ale muzicii la nivel mondial. Cântăreața și compozitoarea engleză de origine kosovară și-a făcut debutul cu albumul care-i poartă numele în 2017, după o serie de amânări. De altfel, munca la acest album a început foarte devreme, încă din 2013, când Dua Lipa avea doar 18 ani. În anul următor, 2014, a reușit să-i convingă pe cei de la Warner că poate să devină noua lor stea. Odată cu contractul semnat, cei de la Warner i-au pus la dispoziție și o întreagă armată de muzicieni, producători și tehnicieni, care s-o ajute la elaborarea albumului, la un nivel similar cu cel pe care-l aveau artiști deja consacrați. Unele cântece au fost și lansate, pe măsură ce au fost compuse, astfel că, în momentul publicării albumului, nu mai puțin de 6 melodii fuseseră deja lansate ca single-uri începând cu anul 2015.

Produsul final a meritat însă toate eforturile, iar succesul comercial a depășit probabil toate așteptările. Dua Lipa este într-adevăr un album remarcabil, cu piese care par să fie pe gustul tuturor, dar în primul rând al tinerilor, cărora le este adresat cu prioritate. Temele albumului sunt generice, dar mai toate au ca element central dragostea, în diferitele sale forme și momente. Probabil pentru a maximiza vânzările, producătorii au încercat și să-i creeze o anumită imagine cântăreței, de ”fată de gașcă”, sau ”vecina de la bloc”, ”una dintre noi”, în totală opoziție cu realitatea, deoarece Dua Lipa este de fapt fotomodel, e înaltă, are trăsături clasice, care nu prea corespund cu imaginea sugerată de album. Din punct de vedere liric, artista nu pare să aibă probleme în a pretinde că este foarte puternică și hotărâtă pe unele melodii, teribilistă pe altele, sensibilă, tristă și chiar melancolică pe alocuri. Această varietate de atitudini subminează ideea unei viziuni integrate a imaginii cântăreței pe acest album, în favoarea uneia individualizate, în funcție de melodie. Cu siguranță, și piesele au fost compuse în stări de spirit destul de diferite, iar perioada lungă în care a fost elaborat albumul a determinat o și mai mare eterogenitate stilistică și lirică.

În ceea ce privește compoziția, eu am unele dubii în ceea ce o privește pe Dua Lipa. Da, ea apare ca fiind prima dintr-un șir de compozitori pe 15 din cele 17 melodii ale albumului (luând în calcul ediția Deluxe). Două elemente vorbesc în defavoarea ei. Primul este acela că nu are nici măcar o singură piesă compusă doar de ea; toate au cel puțin un compozitor în plus, de obicei mai mulți. Al doilea este acela că cele mai bune piese de pe album, Be the One și New Rules, sunt, în mod curios, singurele la care Dua Lipa nu a avut nici o contribuție ca și compozitoare.

Probabil însă că rolul său de compozitoare nici nu este atât de relevant pentru noi, cei care ascultăm muzică. Ceea ce contează cu adevărat este cum cântă; iar aici Dua Lipa se descurcă minunat, este o plăcere să o asculți. Vocea sa penetrantă domină cu autoritate întreg albumul. Nu este genul acela de voce tipic feminină, care să emane căldură, iubire, tandrețe, ci mai degrabă una care tinde să genereze emoții mai diversificate, utilizând totodată ritmuri destul de diferite. Felul în care reușește să-și moduleze și să-și adapteze vocea la contexte melodice și lirice variate o apropie pe Dua Lipa de alte mari artiste ale momentului, precum Sia, Adele, Amy Winehouse, P!nk. Reușește în anumite momente să coboare foarte mult în gamă și să aibă o voce aproape masculină, iar alteori urcă la înălțimi amețitoare, generând prin contrast o paletă întreagă de emoții în sufletul audienței.

Este interesant de remarcat că albumul începe cu o piesă mediocră, Genesis. Aproape toți artiștii pun de obicei la început melodiile ”tari”, care vând albumul. Nu este cazul aici; presupun că singura explicație este aceea că titlul melodiei (și cântecul în sine) sugerează un început. În mod simetric, cel puțin pe ediția Deluxe, ultima melodie este The Last Dance, unde, în mod similar, titlul melodiei sugerează un final.

Dacă Genesis nu este într-adevăr o melodie care să facă furori, secțiunea cea mai valoroasă a albumului urmează imediat după, cu piesele Lost in Your Light, Hotter than Hell, Be the One, IDGAF și Blow Your Mind (Mwah). Toate sunt bune, dansabile, interesante și melodic, și chiar și liric, chiar dacă temele sunt generice. IDGAF conține și niște cuvinte mai argotice, motiv pentru care s-a folosit un acronim pentru titlu. Blow Your Mind (Mwah) are versuri destul de îndrăznețe, aș zice, mai ales având în vedere climatul ăsta de corectitudine politică în care ne scăldăm de la o vreme. Piesa care iese cel mai mult în evidență din seria asta mi se pare a fi Be the One, cu precizarea că aici contează mai mult melodia și instrumentele, și parcă mai puțin vocea interpretei. Hotter than Hell este cântecul cu care s-a lansat Dua Lipa, are un ritm alert și se potrivește pentru cluburi. 

Urmează o serie de melodii mai lente, Garden, No Goodbyes și Thinking 'Bout You, a căror valoare scade de la una la cealaltă. E păcat că vocea artistei nu a putut fi mai bine valorificată pe aceste melodii lente; Dua Lipa demonstrează un potențial imens aici, dar din păcate melodiile nu se ridică la nivelul vocii ei. Garden este totuși o piesă care rămâne întipărită în memorie.

Iarăși este interesant de observat că cea mai slabă melodie de pe album, Thinking 'Bout You, precede cea mai bună piesă de pe album, New Rules. Aceasta din urmă este o melodie arhicunoscută, atât de mult dată la radio și pe toate canalele încât pur și simplu e imposibil de crezut că cineva nu o cunoaște. Succesul său se datorează (cred eu) versurilor inteligente, care includ o numerotare (ușor comică) a noilor reguli auto-impuse atunci când vrei să termini definitiv o relație. Bineînțeles, și melodia este interesantă, ajungi să o fredonezi fără să știi ce este, și vocea interpretei are rolul său de necontestat.

Begging este o altă piesă ritmată, care pare să fi ”aterizat” pe acest album direct dintr-o discotecă de la sfârșitul secolului precedent.

Ediția standard se termină cu Homesick, o melodie lentă ceva mai reușită, pe care Dua Lipa o cântă în duet cu Chris Martin.

Ediția Deluxe mai conține câteva melodii, care nu au avut loc pe ediția standard. Aș zice că nu e o mare pierdere dacă se întâmplă să aveți doar ediția standard, și nu pe cea Deluxe. Aceasta conține două melodii mai vechi, New Love și The Last Dance, care urmau să fie integrate pe albumul Dua Lipa, dar până la urmă n-au mai încăput în ediția standard și au fost relocate aici, cu gândul că unii fani ai artistei, care cunosc aceste melodii, ar putea să fie astfel atrași în a cumpăra ediția Deluxe. Dintre celelalte trei piese, doar Room for 2 pare să fie ceva mai atractivă.

În anul următor, 2018, artista a mai scos o ediție, ”completă”, care conține și alte melodii, în general în colaborare cu alți artiști, inclusiv hiturile One Kiss (cu Calvin Harris) și Scared to Be Lonely (cu Martin Garrix).

În 2020 a apărut al doilea album al artistei, Future Nostalgia, care a confirmat încă odată statutul de vedetă de talie mondială al Duei Lipa.

Thomas Hardy - Departe de lumea dezlănțuită / Far from the Madding Crowd

Thomas Hardy, Departe de lumea dezlănțuită, Edit. Orizonturi, Colecția Romane Celebre, București, 2021, 462 pag., traducere din limba engleză de Bianca Zamfirescu și Eugenia Popescu-Cincea. 

Ediția pe care eu am citit-o: Thomas Hardy, Far from the Madding Crowd, Penguin Books, Penguin Popular Classics, London, 1994, 384 pag. (probabil reprintată periodic, eu am achiziționat-o în 2008). 

Versiunea originală (în format carte): Thomas Hardy, Far from the Madding Crowd, Smith, Elder & Co., London, 2 vols., 1874. Romanul a apărut inițial serializat, sub formă de episoade, în Cornhill Magazine, din ianuarie până în decembrie 1874 (câte un episod lunar), și fără a menționa autorul; cartea a apărut însă în noiembrie, înaintea ultimului episod din revistă. Versiunea originală a fost cenzurată de editori. Thomas Hardy a făcut o serie de modificări la edițiile din 1895 și 1901, astfel că varianta finală (completă și necenzurată) a romanului este cea din 1901. Toate edițiile și traducerile ulterioare reproduc această variantă finală, și nu pe cea originală.

Goodreads: 3,94/5; Amazon: 4,3/5; Barnes&Noble 3,7/5.

Primul meu contact cu scrierile lui Thomas Hardy a fost Tess d'Urberville; apoi, la Literatură Victoriană, am fost obligat să citesc Jude neștiutul, alături de alte zeci de cărți ale altor autori din epocă, astfel că, deși era bineînțeles recomandat să citim și alte romane ale lui Thomas Hardy, Departe de lumea dezlănțuită a ieșit din calcul, din motive de timp. Oricum, fără a le scădea cu nimic din valoarea lor literară, cele două romane amintite au fost suficient de sinistre ca să mă oprească în a mai citi ceva scris de acest autor pentru ceva vreme. Și totuși, în 2008 am achiziționat cartea (în limba engleză) Far from the Madding Crowd, cu gândul că, poate, cândva, îmi voi învinge temerile și o voi lectura.

Într-adevăr, iată, după o lungă perioadă, și fără a fi grăbit de nimic de data aceasta, m-am aventurat în a citi cartea în engleză, așteptându-mă la ce e mai rău... pentru a fi surprins de tonalitatea mai lejeră și pe alocuri chiar comică a acestui roman care este, în esență, unul de dragoste și cu happy-end. După cum sugerează chiar titlul, acțiunea se desfășoară în mediul rural, și, după cum indică chiar și imaginea de pe copertă, este un roman pastoral, în care majoritatea personajelor principale sunt fermieri sau au legătură cu viața la țară și la fermă, iar unul dintre personaje (Gabriel Oak) este chiar cioban pentru o bună perioadă de timp.

După cum începe cartea, cititorul este tentat să creadă că Gabriel Oak este chiar personajul principal. El evoluează însă ciudat, din personaj central, de referință, spre unul secundar, un simplu observator, doar pentru a reveni din nou în centrul atenției spre final. În paralel evoluează și statutul său, de la acela de fermier independent, la cel de simplu angajat ca cioban, pentru a reveni spre final la un statut mai elevat. Dar este interesantă și evoluția sa ca om. La început, autorul ni-l prezintă ca pe un personaj mai degrabă comic, cu destule defecte. Este neglijent în cel puțin două rânduri, odată când era să moară sufocat pentru că a uitat să deschidă o gură de aerisire a colibei sale, și odată când nu-și mai caută câinele mai tânăr la începutul serii, iar acesta îi produce o pagubă uriașă, care-l lasă în mare măsură lefter. În căutarea unui loc de muncă, este refuzat de potențialii angajatori, pe care nu reușește să-i convingă de calitățile sale. În schimb, odată ajuns la Weatherbury în slujba frumoasei și mult-adoratei Bathsheba Everdene, Gabriel Oak devine perfecțiunea întruchipată. Serviciile sale la fermă devin indispensabile, deși Bathsheba se gândește să-l și concedieze odată sau de două ori (pentru obrăznicia de a-și spune opiniile), dar n-are ce face și îl cheamă înapoi.

Bathsheba Everdene este de fapt personajul principal al cărții. Este o eroină atipică, mai ales pentru romanul victorian, deoarece este o femeie puternică, independentă (își conduce singură ferma), mândră, vanitoasă, dar totodată frumoasă, naivă și copilăroasă, ceea ce o aruncă într-o serie de probleme amoroase aproape fără ieșire. Avem de-a face nu cu un triunghi al dragostei, ci cu un patrulater al dragostei, întrucât, pe lângă amărâtul Gabriel Oak, pe Bathsheba o curtează și mai vârstnicul fermier Boldwood, precum și tânărul și charismaticul sergent Frank Troy, în a cărui ”plasă” Bathsheba cade în cele din urmă.

Frank Troy este personajul negativ al romanului. El are o relație cu blânda și nevinovata Fanny Robin, de care autorul omniscient știe, și ne-o face cunoscută, deși nu în toate detaliile, de care avem vreme să ne mirăm mai încolo. Cert este că, în ciuda acestei relații, și chiar împotriva propriilor sale sentimente, Frank Troy decide să-și încerce șansa cu Bathsheba, din motive care nu par să fie foarte clare, dar care includ, probabil, printre altele, obișnuința de a cuceri și de a manipula femei (este un adevărat Casanova acest Troy), îngâmfarea, vanitatea, dorința de a accede pe scara socială și financiară (Bathsheba având un statut superior și mulți bani). Scena în care Troy îi prezintă Bathshebei un exercițiu milităresc cu sabia (simbol falic prin excelență) și o și atinge, tăindu-i o șuviță de păr, și apoi o sărută, este punctul culminant al acestei părți a romanului. Bathsheba este complet și iremediabil sedusă, ceea ce o determină să abandoneze ideea căsătoriei cu Boldwood. Faptele lui Troy sunt însă de natură să submineze existența mai multor personaje, în primul rând Fanny Robin, care este victima absolută a acestui roman, și apoi chiar cuplul format din Troy și Bathsheba. Bathsheba realizează prea târziu cu cine are de-a face, dar evenimentele din roman iau tot felul de întorsături, care în cele din urmă o favorizează. Astfel, în loc să fie pedepsită (cum și-ar fi dorit probabil mulți dintre cititorii mai puritani ai epocii victoriene), Bathsheba iese în cele din urmă triumfătoare.

Întâmplarea, hazardul, joacă un rol foarte important în cărțile lui Thomas Hardy, și aceasta nu face excepție. Multe evenimente se petrec oarecum din întâmplare, fără o cauză anume, și au consecințe dintre cele mai serioase. O întâmplare nefericită îl lasă fără resurse pe Gabriel Oak, care este nevoit să-și caute de lucru. O altă întâmplare o face pe Fanny Robin să greșească biserica unde trebuia să se mărite cu Frank Troy. Frank Troy și Bathsheba se întâlnesc din întâmplare, pe întuneric, și tot din întâmplare se înnodează hainele lor. Bathsheba îi trimite o scrisoare de Sfântul Valentin lui Boldwood, cu un text prin care-l îndeamnă să se căsătorească cu ea, absolut din pur hazard (trage la sorți destinatarul), fără să bănuiască posibilele consecințe ale faptei sale. Joseph Poorgrass se îmbată la han și întârzie cu un sicriu la înmormântare, ceea ce amână înmormântarea și determină o serie de discuții decisive între Frank Troy și Bathsheba. Frank Troy, vrând să înoate, este dus de un curent în larg și este salvat întâmplător. Destinul joacă astfel un rol esențial în viețile personajelor, lovind sau ajutând în stânga și în dreapta. Este probabil o urmare a concepției darwiniste a lui Thomas Hardy, conform căreia natura acționează în felul ei, fără un sens anume. Cu toate acestea, și biserica, religia, credința și Dumnezeu au rolul lor în carte.

Doar că natura este cea care dă tonul evenimentelor și mersul lucrurilor în natură pare să se răsfrângă și în viața și activitatea oamenilor. Gabriel Oak este în strânsă conexiune cu elementele naturale. Chiar și când nu-i merge ceasul, știe cât e ora după cum sunt așezate stelele pe cer. El înțelege în detaliu natura, și din acest motiv acțiunile sale de la fermă sunt atât de necesare, pentru că ele au întotdeauna rezultatul optim. Chiar și numele său (oak înseamnă stejar) sugerează o componentă naturală, și nu una oarecare, având în vedere simbolistica asociată stejarului. Spre deosebire de Boldwood, care în obsesia lui pentru Bathsheba uită de treburile domestice, Gabriel Oak este mereu atent la ce se întâmplă cu recolta sau cu animalele de la fermă, în special cu oile. Frank Troy este cel mai depărtat de natură dintre cei trei pretendenți ai Bathshebei: a lăsat muncile agricole pentru militărie, iar atitudinea sa reală față de viața la țară și la fermă este una de nepăsare. El este de altfel pedepsit de elementele naturale, ajutate și de unele elemente artificiale (ornamentele bisericii), atunci când ploaia strică aranjamentele florale pe care tocmai se chinuise să le așeze pe un mormânt. Natura și Dumnezeu par așadar să lucreze împreună, formând un tot unitar. 

Deși acțiunea se petrece în mediul rural, titlul cărții este unul ironic: evenimentele din carte par, ca amploare, să depășească obișnuitul și chiar se dezlănțuie în maniera cea mai viguroasă. Este prima carte în care Thomas Hardy descrie ținutul unde se petrece acțiunea ca fiind Wessex, numele unei regiuni care, în epoca respectivă, se mai găsea doar în studiile de istorie și arheologie. Practic, Hardy reinventează Wessex-ul, care reprezintă cadrul geografic al acțiunii din majoritatea romanelor sale. Prin aceasta, el este un scriitor regional. Este însă Wessex-ul din romanele lui Hardy asemănător cu Dorset-ul real din epocă și cu alte comitate din vestul și sud-vestul Angliei? Se petrece acțiunea cu adevărat la momentul ”prezent”, adică atunci când Hardy scria și publica? Deși toate localitățile din romanele lui Hardy au fost identificate (chiar de el) cu localități reale, am totuși unele îndoieli că ele coincid în totalitate. Și mai mari dubii am cu privire la perioadă. În 1874, când a apărut romanul pentru prima dată, Anglia (și Wessex-ul, identificat cu vestul și sud-vestul Angliei) era deja străbătută în toate părțile de o rețea densă de căi ferate. În roman nu se face nici cea mai mică trimitere la căile ferate, toată lumea călătorește pe jos sau cu calul și căruța. Or, știm că la Dorchester (Casterbridge în carte) calea ferată a ajuns în 1845. Din acest motiv, unii critici afirmă că de fapt romanul se petrece anterior acestui an. O dovadă în plus este plecarea nocturnă a Bathshebei la Bath: spun unii că, dacă ar fi existat calea ferată, ea ar fi luat trenul spre Bath. Totuși, acest argument, cred eu, nu stă în picioare. În primul rând, Weatherbury (Puddletown în realitate) nu este pe nici o cale ferată, deci Bathsheba ar fi trebuit să meargă la Casterbridge (Dorchester), să-și lase acolo calul și căruța, ca să ia trenul spre Bath. Apoi, am unele dubii că în epoca respectivă erau trenuri de noapte de la Dorchester spre Bath. Iar Bathsheba era absolut convinsă că, plecând la miezul nopții, va ajunge până dimineața la Bath, și deci, grăbindu-se, nu avea timp să aștepte până la primul tren de dimineață, din moment ce ea își imagina că dimineața ar fi fost deja la destinație. Totuși, lipsa oricăror referințe privind trenurile în carte poate să constituie un argument suficient de bun pentru a plasa acțiunea în prima jumătate a secolului al 19-lea. Un anumit detaliu m-a determinat să cred că evenimentele se petrec aproximativ în perioada 1846-1849. Chiar spre finalul cărții, Gabriel Oak îi mărturisește Bathshebei că ar dori să emigreze în California. De ce tocmai în California? Poate că gândul său avea vreo legătură cu descoperirea aurului în California și cunoscuta goană după aur, iar anul descoperirii este 1848, în vreme ce majoritatea emigranților au plecat în 1849. Mi s-a părut fezabil ca această dorință de emigrare a lui Gabriel să aibă legătură cu un motiv plauzibil al plecării.

Personajele secundare ale cărții sunt în mare majoritate comice, țărani mai mult sau mai puțin educați, ale căror conversații reflectă, asemenea corului grecesc din antichitate, evenimentele așa cum sunt ele percepute de oamenii mai simpli. Prin filtrul lor, Hardy descrie magistral realitățile din lumea rurală, ciclul vieții de la țară, aflat în strânsă legătură cu calendarul natural, anual, legat de recolte și de creșterea animalelor (îndeosebi oi). Viața de la țară pare să se desfășoare la fel, în aceeași manieră, de veacuri, și permanența satului este o consecință a permanenței naturii, din ale cărei roade satul își generează periodic existența. Clădirile din sat, în primul rând biserica, dar și marele hambar, fermele, casele și chiar și cârciuma par să fie în armonie cu natura înconjurătoare, și să supraviețuiască peste secole la fel ca și elementele naturale. Și oamenii sunt la fel de eterni: iese în evidență figura bătrânului cârciumar, a cărui etate nu mai știe nimeni să o calculeze. Aceste realități perene sunt perturbate de acțiunile din carte, generate de caractere menite să schimbe ceea ce le înconjoară. Bathsheba este din start un personaj atipic al lumii rurale, este singura femeie fermier, pe deasupra nu acceptă nici măcar ajutorul unui vătaf. Gabriel Oak este de asemenea mai educat decât ceilalți angajați de la fermă și își transcende condiția. Boldwood este scos din starea sa obișnuită de dragostea și obsesia sa pentru Bathsheba. Troy și Fanny Robin sunt exemple emblematice ale țăranilor nesupuși, nealiniați social, și care doresc să-și schimbe condiția, Troy având de altfel și strămoși de origini diverse (fapt care, probabil, constituie o explicație pentru caracterul său). 

În carte sunt descrise de altfel o serie de obstacole și de împrejmuiri - garduri dintre cele mai diverse, loturi de pământ delimitate în diverse feluri, țarcuri pentru animale, care toate denotă cumva limitele sociale ale vieții rurale. Obstacolele sunt însă periodic depășite de personajele principale din carte, atât la propriu, cât și la figurat. Dorința acestor personaje de a-și depăși propria condiție le înarmează cu ambiție, tenacitate și răbdare. În cele din urmă, cei mai merituoși își primesc răsplata, așa cum este și firesc. În acest fel, cartea depășește și ea epoca în care a fost scrisă, deoarece atunci conceptul de clasă socială și de apartenență (prin naștere, și până la moarte) la aceasta era unul atât de înrădăcinat, încât era greu de imaginat ca cineva să poată avansa de pe o treaptă socială pe alta doar datorită propriilor sale calități, moștenite genetic și/sau cultivate prin educație. În prezent, societatea este mai bine pregătită pentru a recepta concepția lui Hardy, iar acest roman al său poate fi citit cu plăcere și morala sa înțeleasă mai bine.