The Giant Mechanical Man / Omul mecanic uriaș (2012)

Regia: Lee Kirk. Produs de: Jenna Fischer et al.
Scenariul: Lee Kirk.
Cu: Jenna Fischer, Chris Messina, Topher Grace, Malin Akerman, Lucy Punch.
Filmul nu este recomandat copiilor sub 12 ani fără acordul părinților.
IMDb: 6,7/10; Rotten Tomatoes: 71%; Metacritic: 43%.

Termenul de ”comedie romantică” se poate cu greu aplica acestui film. Într-adevăr, este o poveste romantică, de dragoste, siropoasă pe alocuri, cu un happy-end absolut previzibil. Totuși, nu mi se pare a fi o comedie, ci mai degrabă o dramă, eventual o satiră la adresa societății capitaliste, corporatiste și consumeriste, care îi marginalizează pe cei care nu cred în valorile sale, în definițiile pe care le propune cu privire la succes, la fericire. În anumite momente, filmul este de-a dreptul deprimant. Faptul că se filmează în Detroit, metropolă cu grave probleme economice, nu pare a fi o întâmplare.

Cei doi principali protagoniști, Tim (Chris Messina) și Janice (Jenna Fischer), sunt două persoane aparte, care nu reușesc să se integreze în societate și se confruntă cu problemele pe care le au în mod obișnuit cei mai ”ciudați”: lipsa unui loc de muncă, absența unui partener de viață stabil, dificultatea de a-și exprima opiniile și de a-și rezolva necazurile.

Rolurile sunt excelent interpretate și par perfect realiste. Tim este un ”artist” de stradă, care se costumează într-un om mecanic uriaș (pe picioroange) și execută mișcări robotice, pentru a primi ceva mărunțiș de la trecători. Prietena lui, Pauline (Lucy Punch), se învârte în alte cercuri și îl părăsește.

În paralel urmărim și povestea lui Janice. Ea este concediată de la locul de muncă, întrucât nu corespunde standardelor, și este obligată să se mute la sora ei, Jill (Malin Akerman), care crede că singura modalitate de a o face fericită pe Janice este să-i găsească un partener - bineînțeles, un om de succes, respectiv așa-zisul scriitor Doug (Topher Grace). Doug pare destul de interesat de Janice dar aceasta rămâne inițial indiferentă și apoi tot mai agasată de Doug, cu care nu are nimic în comun.

Fatalmente, Tim și Janice se angajează amândoi temporar la grădina zoologică din marele oraș, unde se simt mai în largul lor în mijlocul animalelor - prizonieri ai vieții și perioadei în care s-au născut, la fel cum și animalele sunt prizoniere în cuștile lor. Conexiunea se realizează și cei doi își găsesc fericirea unul alături de celălalt, în ciuda micilor obstacole care apar pe parcurs.

Mesajul filmului pare a fi acela că, pentru cei mai puțin integrați în societate, singura modalitate de a găsi fericirea este dragostea. La un alt nivel de înțelegere, omul mecanic uriaș simbolizează maniera în care omul modern trece prin viață ca un robot, manevrat și condiționat de cei din jurul său, de ”sistem”. Societatea capitalistă te vrea robot - tu încă mai poți alege și altceva.

Le maître d'école / Învățătorul (1981)

Regia: Claude Berri. Produs de Renn Productions.
Scenariul: Claude Berri, Jules Celma.
Cu: Michel Coluche, Josiane Balasko, Jacques Debary, Charlotte de Turckheim, Roland Giraud.

Filmul este teoretic pentru toate vârstele, dar (din cauza a două scene) ar trebui vizionat de copii doar cu acordul părinților.

IMDb: 5,8/10; Rotten Tomatoes: 35%; AlloCiné: 2,8/5.

După tone de pelicule holywoodiene, nu este nimic mai revitalizant decât un film francez, vechi de peste trei decenii, cu mulți copii și un profesor inedit, Gérard Barbier, interpretat de inegalabilul și regretatul Coluche. Lucrând eu însumi în învățământ, apreciez în mod deosebit acele producții, puține la număr, care reliefează dificultățile acestei profesii și privesc sistemul educațional de pe o poziție critică dar totodată constructivă și, în cazul de față, având drept efect o porție sănătoasă de râs.
Spre deosebire de comediile americane cu elevi, majoritatea centrate pe adolescenți zăpăciți și care dezbat mai degrabă teme specifice pubertății și tinereții, comedia lui Claude Berri se învârte în jurul destinului lui Gérard Barbier, care, dat afară din postura de vânzător, după o adâncă cugetare, bazată pe faptul că îi plac copiii, și-a luat bacul și are chiar un an de facultate (la Drept), se decide să își încerce norocul ca învățător. Este bineînțeles trimis la o școală primară din provincie, unde dă peste un director autoritar (Jacques Debary), o colegă deprimată și batjocorită de elevi, domnișoara Lajoie (Josiane Balasko) și un coleg sindicalist, domnul Meignant (Roland Giraud).
Gerard Barbier este nevoit să improvizeze la ore, și temele de discuție cu copiii sunt cât se poate de serioase și chiar delicate: pedeapsa cu moartea, homosexualitatea, mișcarea sindicală. Elevii (probabil prea mici pentru astfel de subiecte) dau niște replici savuroase. De altfel, filmul abordează și alte chestiuni ”spinoase”, cum ar fi suicidul sau discriminările de tot felul. Un elev are părinții divorțați, părinții altuia sunt șomeri și așa mai departe - astfel că se păstrează un oarecare echilibru între partea comică și cea dramatică a realității cotidiene.
Trebuie menționat că regizorul Claude Berri s-a inspirat liber din cartea Le journal d'un éducastreur (1971) a lui Jules Celma, care apare menționat ca al doilea scenarist, și în care este descrisă experiența personală a autorului ca învățător care aplică niște metode neortodoxe în munca sa cu elevii.
Partea finală a filmului este parcă mai puțin reușită. Nunta lui Gérard cu Charlotte (Charlotte de Turckheim) apare din senin, fără nicio pregătire prealabilă a spectatorului în acest sens. Elevii participanți la nuntă se distrează de minune iar Jackson (elevul de culoare) fumează provocator, scenă care astăzi probabil n-ar trece de CNA sau echivalentul său. Chiar în final, Gérard, încă nelămurit cu tainele limbii franceze, se pregătește să meargă la altă școală, de unde deducem că el s-a dedicat definitiv acestei profesii.

Eminem - Curtain Call: The Hits (2005)

Eminem - Curtain Call: The Hits, Shady Records / Aftermath Entertainment, 2005.

Melodii (în paranteză, autorul sau autorii):
01. Intro 0:34
02. Fack 3:26 (Marshall Mathers, Luis Resto, Steve King)
03. The Way I Am 4:51 (Mathers)
04. My Name Is 4:29 (Mathers, Andre Young)
05. Stan (feat. Dido) 6:44 (Mathers, Dido Armstrong, Paul Herman)
06. Lose Yourself 4:52 (Mathers, Jeff Bass, Resto)
07. Shake That (feat. Nate Dogg) 4:32 (Mathers, Resto, King, Nathaniel Hale)
08. Sing for the Moment 5:29 (Steven Tyler, Mathers, Bass, Resto, King)
09. Without Me 5:00 (Mathers, Kevin Bell, Bass, Malcolm McLaren, Anne Dudley, Trevor Horn)
10. Like Toy Soldiers 5:24 (Mathers, Resto, Martha Dawson, Michael Jay Margules)
11. The Real Slim Shady 4:45 (Mathers, Young, Mike Elizondo, Tommy Coster)
12. Mockingbird 4:11 (Mathers, Resto)
13. Guilty Conscience 3:20 (Mathers, Young)
14. Cleanin' Out My Closet 5:12 (Mathers, Bass)
15. Just Lose It 4:09 (Mathers, Young, Elizondo, Mark Batson, Chris Pope)
16. When I'm Gone 4:41 (Eminem, Resto)
17. Stan (Live) (feat. Elton John) 6:20 (Mathers, Dido Armstrong, Paul Herman)

AllMusic: 5/5; Rate Your Music: 3,67/5; Rolling Stone: 4/5.

Nu sunt deloc un fan al muzicii rap sau hip-hop. Totuși, trebuie să recunosc că Eminem este o figură aparte în peisajul eminamente ”colorat” al acestei muzici. Este oarecum paradoxal că un ”alb”, Marshall Bruce Mathers III (numele real și complet al lui Eminem, pe care îl folosește de asemenea), a ajuns să fie considerat de către unii, pe bună dreptate, cel mai mare rapper al tuturor timpurilor. Cifrele sunt în favoarea lui. Ca de altfel și premiile, între care și un Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră - cea a filmului 8 Mile, din care o melodie, cea mai reprezentativă, Lose Yourself, este prezentă și pe acest album.

Perioada sa de maximă creativitate a fost la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000. Deja albumul Encore (2004) indica o scădere a artistului, inclusiv în popularitate. Este așadar de înțeles de ce, la finalul anului 2005, a apărut această compilație, Curtain Calls: The Hits, care include cam toate melodiile de succes ale lui Eminem de până atunci, sugerând totodată prin titlu, dar și prin una din melodiile noi (When I'm Gone), intenția artistului de a se retrage din lumina reflectoarelor. Că această retragere nu a durat foarte mult, știm acum, dar la vremea respectivă mulți au crezut că e chiar definitivă.

Melodiile sunt bine alese și, pentru cei care nu sunt niște fani 100% dedicați ai lui Eminem, această colecție oferă posibilitatea cunoașterii tuturor hiturilor. Personal, prefer melodiile mai ritmate cu mesaje haioase sau chiar miștocărești, precum My Name Is, Without Me, The Real Slim Shady. Altora s-ar putea să le placă melodiile mai agresive, precum The Way I Am, sau, dimpotrivă, cele mai apropiate de pop, precum Stan. Din punctul meu de vedere, cele mai puțin reușite sunt cele care vizează viața personală sau familia artistului, precum Mockingbird sau Cleanin' Out My Closet. Lui Eminem nu-i stă bine în postura de plângăcios.

Albumul include și trei melodii noi, peste care aș trece cu ușurință. Cea mai cunoscută este When I'm Gone, de care am amintit deja, dar care face parte din acea categorie de melodii dedicate familiei. Celelalte două, Shake That și Fack, se potrivesc ca nuca-n perete într-un album cu melodii selectate ”una și una”. Sunt potrivite doar pentru a arăta și o altă față a artistului. Tot nepotrivită mi se pare și includerea versiunii live a lui Stan, interpretată cu Elton John la Gala Premiilor Grammy din 2000. Nu de alta, dar versiunea originală, cu Dido, este și ea inclusă.

Succesul lui Eminem se datorează și faptului că pare unul dintre noi, un om de pe stradă. Nu a avut și nu are aere de superstar sau de gangster, nu își construiește o relație cu alți artiști de succes sau cu mass-media, ba dimpotrivă, este batjocoritor la adresa jurnaliștilor sau a colegilor de breaslă, chiar în versurile melodiilor mai cunoscute, începând cu Britney Spears și Christina Aguilera și terminând cu Michael Jackson sau chiar mentorul său (și co-interpret), Dr. Dre. Asta, desigur, nu i-a atras prea multă simpatie din partea artiștilor, muzicienilor sau politicienilor, în schimb probabil că i-a mărit numărul de fani.

Pentru cei care nu cunosc limba engleză, muzica rap este mai greu de înțeles și de digerat. Cuvintele au un rol esențial în livrarea mesajului muzical, iar Eminem dezbate o mulțime de teme, neobișnuit de complexe chiar și pentru un rapper. Succesul său este însă pe măsura talentului.

Isaac Asimov - Curenții spațiului

Isaac Asimov (1994), Curenții spațiului, Editura Teora, Colecția Sci-Fi, nr. 4, București, 224 pag., traducere de Florin Șlapac. Ediția originală: Isaac Asimov (1952), The Currents of Space, Doubleday, New York.

Goodreads: 3,8/5; Amazon: 4,2/5; Barnes&Noble: 4/5.

Isaac Asimov este unul dintre scriitori mei preferați de SF. Am citit aproape toate cărțile lui care s-au tradus în limba română, inclusiv cele care nu sunt SF, și am apreciat întotdeauna stilul său literar, dar și maniera în care știe să scrie cărți de popularizare a științei. Dacă astăzi sunt (într-un fel) un om de știință, asta i se datorează, în parte, și lui Isaac Asimov.

De altfel, am făcut cunoștință cu scrierile sale încă din perioada comunistă. Da, poate puțini știu că cel puțin două cărți au fost traduse încă de atunci: Soarele Gol, în colecția SF a editurii Univers, și Civilizații extraterestre, carte științifică. Pe ambele le-am parcurs cu mare interes și mi-au plăcut foarte mult.

Bineînțeles, în anii 1990, în special între 1991 și 1996, când multe cărți ale sale au fost publicate în limba română (în special de cele două edituri specializate pe SF, Nemira și Teora), m-am numărat printre cei care au cumpărat fără discernământ orice carte apărea și avea numele Asimov pe ea. Sigur, au fost publicate în special cărțile din cele trei serii foarte cunoscute, Roboții, Imperiul și Fundația. Dintre acestea, mai cunoscute (și mai reușite) sunt cele din ciclul Roboților și din ciclul Fundației. Trebuie spus însă că aceste cărți au fost scrise în două perioade distincte: o parte în anii 1940-1950 și o altă parte în anii 1980 și începutul anilor 1990 (până la decesul autorului). Există diferențe destul de mari, inclusiv calitative, între cele mai ”vechi” și cele mai ”noi”, evident în favoarea acestora din urmă. De asemenea, trebuie reținut că ”ordinea” în care se desfășoară acțiunea din cele trei cicluri nu corespunde deloc cu ordinea în care aceste cărți au fost scrise.

De altfel, am scris ”ordinea” cu ghilimele pentru că nu există neapărat un consens cu privire la aceasta, deși oricine poate găsi pe web o listă ”cronologică” a evenimentelor, care este însă clară doar în anumite cazuri. Perioade mari de timp din aceste cicluri nu sunt ”acoperite” iar uneori nu este evident când se desfășoară acțiunea, în cadrul general al viitorului asimovian.

Lucrurile sunt și mai neclare când vine vorba de cărțile din ciclul Imperiului. Multă vreme am considerat că aceste cărți sunt independente și că nu au decât o legătură foarte generală și vagă unele cu altele, sau cu celelalte două cicluri. Da, în linii mari acțiunea se petrece după Roboți și înainte de Fundație, dar nu se poate stabili, cred eu, cu certitudine, o ”ordine”. Văd că teoria general acceptată e că Pulbere de stele ar fi prima, Curenții spațiului a doua și O piatră pe cer a treia. Singurele elemente care le leagă sunt existența Imperiului Trantorian în expansiune și Pământul radioactiv pe cale de a fi uitat ca planetă de origine a rasei umane. Pentru Curenții spațiului, aceste detalii nici nu sunt importante în desfășurarea acțiunii.

Am recitit cartea după 20 de ani cu o ușoară reținere, deoarece, deși nu mai țineam minte ce se întâmplă, rețineam ideea că aceste cărți din seria Imperiului nu sunt la fel de reușite ca și celelalte. De altfel, ele au fost scrise la începutul anilor 1950 și, prin urmare, au limitările specifice epocii respective.

Am constatat totuși cu surprindere că am recitit cu plăcere și chiar cu pasiune această carte. Asimov este un geniu al intrigilor țesute într-un context interplanetar și, dacă n-ar fi fost acest context, cartea ar fi putut trece drept thriller sau roman polițist. Este interesant de urmărit felul în care Asimov înțelege relațiile inter-umane și faptul că el prevede că și în viitorul cel mai îndepărtat umanitatea se va diferenția atât de stringent în clase, în stăpâni și sclavi, aristocrați și muncitori pe plantație, oameni mai ”palizi” și mai ”bruni”. Trimiterile la plantațiile de bumbac sunt evidente, deși pe planeta Florina se cultivă kyrt, un fel de bumbac, foarte scump și cu proprietăți excepționale, care se exportă în toate lumile locuite. Cu toate acestea, localnicii sunt asupriți de aristocrații de pe planeta Sark, singurii care beneficiază de veniturile uriașe din afacerile cu kyrt. Rik este un spațio-analist de pe Pământ care ajunge în zona planetei Florina și descoperă ceva înspăimântător, care va fi relevat abia la final. Asupra lui se folosește sonda psihică, astfel că își pierde memoria, pe care și-o recapătă doar treptat, pe măsură ce se desfășoară evenimentele în care el este mai degrabă un personaj minor.

Felul în care se desfășoară acțiunea, pe mai multe planuri, îl ține cu sufletul la gură pe cititorul avid să afle finalul poveștii. Asimov rămâne un maestru de neegalat al scrierilor SF cu caracter profund social, fără a face rabat de la calitate. Curenții spațiului nu este nici pe departe cea mai bună carte SF a lui Asimov, dar constituie oricând o lectură plăcută, relaxantă și totodată instructivă.

Evgheni Zamiatin - Noi

Evgheni Zamiatin (2014), Noi, Editura Polirom, Iași, 210 pag., traducere de Inna Cristea. Ediția originală: Eugene Zamiatin (1924), We, Dutton, New York, translated by Gregory Zilboorg. Prima ediție în limba rusă a apărut abia în 1952!

Goodreads: 3,97/5; Amazon: 4,4/5; Barnes&Noble: 4,22/5; Google Books: 4,13/5.

 

 

Recunosc că, până recent, nu am auzit de Evgheni Zamiatin și nici de capodopera sa, Noi, deși am fost mereu un fan al romanelor SF. Probabil însă că, atunci când am început să citesc tone de SF-uri, în anii 1990, romanul nu a fost tradus de editurile dedicate acestui gen, ci mai degrabă de edituri care aveau alte preocupări literare, cum ar fi editura Humanitas (1991, prima traducere în limba română) sau Paideia (1998). Mai târziu, au apărut ediții și la editura Leda (2005), în colecția Cotidianul de la editura Univers (2007) și, în fine, cea pe care am citit-o, la editura Polirom (2014).

Oricum, după ce am citit, am înțeles de ce nu era tocmai pe lista editurilor care publicau SF: pentru cei obișnuiți cu SF-ul din a doua jumătate a secolului XX, acest roman poate fi cu greu descris în acest mod. Este o distopie care mi-a adus aminte mai degrabă de 1984 a lui Orwell (despre care am aflat că s-a inspirat din Noi), de Minunata Lume Nouă a lui Huxley (despre care am auzit că s-ar fi inspirat, dar nu recunoaște), de Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury.

Este totuși o carte care le precede pe toate acestea și care are și o interesantă istorie a publicării sale: ediția ”originală” este cea apărută la New York în 1924, deoarece cartea, scrisă în intervalul 1919-1921, nu a putut fi publicată în Uniunea Sovietică. Prima ediție în limba rusă a apărut tot la New York, în 1952, iar în Uniunea Sovietică, abia în 1988.

Cartea este scrisă sub forma unui jurnal, care cuprinde 40 de însemnări (capitole) ale lui D-503, cetățean al Statului Unic, matematician și creator al Integralului, o mașină cu capacitatea de a efectua zboruri cosmice și de a duce și transpune filosofia Statului Unic în alte lumi locuite din Univers. Jurnalul lui D-503, împreună cu alte scrieri închinate Statului Unic și Binefăcătorului (conducătorul Statului Unic), urmează să fie transportate de Integral.

Statul Unic este un stat urban, colectivist, postapocaliptic. El a luat naștere după Războiul de 200 de Ani, care a avut loc cu multe secole înainte, și în urma căruia doar 0,02% din populația Terrei a supraviețuit. Este separat de natura ”sălbatică” printr-un Zid Verde și este înconjurat de sticlă. Locuitorii, mai corect spus numerele, trăiesc în clădiri din sticlă, cu pereți din sticlă; astfel fiecare vede ce face celălalt. Activitatea lor este ghidată de Tablele Orare, care le permit oamenilor doar două ore de activitate ”individuală” zilnic: după-masa între orele 16 și 17, când aceștia se plimbă în grupuri de câte 4 pe străzi, și seara între orele 21 și 22, când este permisă și activitatea sexuală, singura situație când se ”trag storurile” pentru intimitate. Partenerii sexuali pot fi aleși dintre toți cetățenii, pot fi schimbați oricând, și nu există familii în adevăratul sens al cuvântului. Cum, de altfel, nu există nici dragoste. Cel puțin teoretic.

În practică, Noi este un roman de dragoste. Iubirea irațională este cea care-l metamorfozează pe D-503, un personaj altfel perfect rațional, supus Statului Unic, și care, ajungând în situația de a o iubi pe I-330, crede că este bolnav. El își descoperă ”sufletul” și, odată cu el, mișcarea împotriva Statului Unic din care face parte și I-330, o femeie remarcabilă în toate privințele. Faptele și sentimentele ei sunt prezentate de autor prin filtrul lui D-503, dar este neîndoielnic că ea este de fapt personajul principal al acestei cărți. Ea este conducătoarea sau unul din conducătorii mișcării de împotrivire (coordonată inclusiv de dincolo de Zidul Verde), la care ia parte și D-503, mânat strict de iubire, pentru că sentimentele sale față de Statul Unic și față de Binefăcător nu se schimbă în mod semnificativ, chiar dacă descoperă că și ceilalți prieteni sau cunoscuți de-ai săi, R-13, O-90, S-4711, sunt, din diferite motive, de partea cealaltă a baricadei.

Momentul care declanșează acțiunea este Ziua sau sărbătoarea Unanimității, când, de obicei, Binefăcătorul este ales cu unanimitate de voturi în cadrul unui ”scrutin” deschis, pe un soi de arenă. Faptul că I-330, împreună cu un grup mare de oameni, votează ”împotrivă”, deschide calea spre o reformă a Statului Unic. Șansele par mari dar, din păcate, Statul Unic iese învingător (așa cum era de așteptat).

Romanul poate fi citit în diverse ”chei”. Cea mai evidentă este cea politică. Pentru cine a trăit într-un regim totalitar, paralelele sunt clare: Binefăcătorul este dictatorul, Păzitorii sunt securiștii (sau milițienii) și așa mai departe. Și mai extremă, dar apropiată de realitatea regimului comunist, este concepția despre colectiv ca fiind mai presus decât individul: chiar titlul romanului, Noi, indică de fapt această concepție a sistemului, prin care interesele publice sunt deasupra celor individuale. În roman, se merge până acolo unde Statul Unic e comparat cu un organism multicelular, în care fiecare individ are rolul său minor, funcționând asemenea unei mașini cu eficiență tayloristă (oare ce ar fi crezut Taylor dacă ar fi apucat să citească romanul?). D-503 nu este degeaba matematician: el prezintă perspectiva sa, strict științifică, strict matematică (dar anti-umană), asupra funcționării sistemului. Metaforele matematice ale lui Zamiatin sunt extraordinare.

Există și o cheie religioasă. D-503 face dese referiri la creștinism și la Biblie. În mod transparent, Statul Unic este comparat cu Paradisul iar Binefăcătorul cu Dumnezeu (chiar dacă, la întâlnirea cu acesta, D-503 constată că e totuși om). Mai puțin inteligibil la prima lectură, mișcarea de rezistență, ”Mefi”, ar putea face trimitere la Mefistofel, diavolul care ar dori să strice ordinea perfectă a Statului Unic. De asemenea, cuplul D-503 - I-330 poate fi comparat cu cuplul Adam-Eva, dar și O-90 (purtătoarea ilegală a copilului lui D-503 și partenera tradițională a acestuia) este un fel de Evă, care scapă dincolo de Zidul Verde, fapt prin care autorul lasă o rază de speranță.

Libertatea și umanitatea sunt concepte centrale ale cărții. Prezentarea acestora de către D-503, un fanatic al sistemului, este genială, întrucât îi lasă cititorului sarcina de a-i răspunde.

Blink-182 - Take Off Your Pants and Jacket (2001)

Blink-182 - Take Off Your Pants and Jacket, MCA Records, 2001.

Melodii (în paranteză, autorul sau autorii):
01. Anthem Part Two 3:48 (DeLonge)
02. Online Songs 2:25 (Hoppus)
03. First Date 2:51 (DeLonge)
04. Happy Holidays, You Bastard 0:42 (Hoppus)
05. Story of a Lonely Guy 3:39 (DeLonge)
06. The Rock Show 2:51 (Hoppus)
07. Stay Together for the Kids 3:59 (Hoppus/DeLonge)
08. Roller Coster 2:47 (Hoppus)
09. Reckless Abandon 3:06 (DeLonge)
10. Everytime I Look For You 3:05 (Hoppus)
11. Give Me One Good Reason 3:18 (DeLonge)
12. Shut Up 3:20 (Hoppus)
13. Please Take Me Home 3:05 (DeLonge)

Versiunea roșie - Take Off

14. Time to Break Up 3:04 (DeLonge)
15. Mother's Day 1:37 (Hoppus)

Versiunea albastră - Pants

14. What Went Wrong 3:13 (DeLonge)
15. Fuck a Dog 1:25 (Hoppus/DeLonge)

Versiunea verde - Jacket

14. Don't Tell Me It's Over 2:34 (DeLonge)
15. When You Fucked Grandpa 1:39 (Hoppus)

Blink-182:
Mark Hoppus - chitară bass, voce
Tom DeLonge - chitară, voce
Travis Barker - baterie
Producător: Jerry Finn.

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,02/5; Metacritic: 69%

Băieții de la Blink-182 au atins probabil momentul maxim al maturității lor muzicale cu Take Off Your Pants and Jacket, al patrulea lor album de studio, dar de fapt al doilea care contează cu adevărat, după ce albumul precedent, Enema of the State (1999) le-a adus celebritatea în America și nu numai.

Stilul lor nu a suferit modificări substanțiale față de cel cu care s-au lansat și s-au făcut cunoscuți, un pop-punk tipic californian, foarte asemănător cu ceea ce cântă și alte trupe californiene, precum Green Day sau The Offspring, și împreună cu care cei de la Blink-182 au contribuit la o revitalizare a acestui gen muzical, îndeosebi pe continentul american. Nu este de mirare că producătorul Jerry Finn a lucrat cu toate aceste formații.

Albumul Take Off Your Pants and Jacket este puțin mai apropiat de punk-rock, muzica este puțin mai agresivă, tonalitățile mai dure, chiar și temele alese sunt mai serioase. În afară de subiectele tipice, preferate de adolescenții teribiliști și rebeli (mai ales skateboarderi) care constituie masa critică de fani ai acestei trupe, legate de întâlniri (First Date), sex, masturbare (la care se face aluzie chiar și în titlul albumului), întâmplări hazlii, sunt abordate și teme mai sobre, precum divorțul (Stay Together for the Kids).

Nu lipsesc înjurăturile de tot felul și remarcile obscene care fac deliciul fanilor amintiți. Vreo câteva melodii își justifică prezența pe album mai mult din această perspectivă, a liricii birjărești (de exemplu, Happy Holidays, You Bastard). Muzica este însă așa cum trebuie să fie: directă, puternică, fără ocolișuri, cu îmbunătățiri evidente față de albumele precedente.

Se evidențiază melodii precum Anthem Part 2 sau Story of a Lonely Guy, care parcă ies din tiparele obișnuite ale formației, în sensul bun al cuvântului, dar și cele trei care au fost single-uri, The Rock Show, First Date și Stay Together for the Kids, care au și videoclipuri foarte reușite, chiar interesante. Din păcate, albumul nu este unul echilibrat valoric, spre final fiind multe melodii care pot fi descrise ca ”umplutură”, membrii formației acuzând casa de discuri că i-a grăbit cu apariția albumului.

Financiar vorbind, orice ar fi scos Blink-182 după Enema of the State, ar fi fost un succes, așa că nu este de mirare că Take Off Your Pants and Jacket a ajuns aproape imediat numărul 1 în Statele Unite ale Americii și este ”double-platinum”.

Curios este faptul că trupa nu a apucat să se bucure prea mult de acest succes, evenimentele din 9/11 determinând anularea turneului european și chiar mondial anunțat și reorientarea unei părți a publicului american spre chestiuni mai serioase.

Din fericire, Blink-182 este una dintre puținele trupe de punk-rock care mai subzistă, în ciuda unei despărțiri temporare în 2005... și a uneia care se prefigurează în 2015.

 

Jonathan Franzen - Libertate

Jonathan Franzen (2011), Libertate, Editura Polirom, Iași, 640 pag., traducere și note de Daniela Rogobete. Ediția originală: Jonathan Franzen (2010), Freedom, Farrar, Straus and Giroux, New York.
Goodreads: 3,69/5; Amazon: 3,1/5; Barnes&Noble: 3,21/5.

Nu am fost niciodată pe continentul american, deci nici în Statele Unite ale Americii, astfel încât este foarte probabil ca o astfel de carte, scrisă de un american pentru americani, să nu fie la fel de interesantă sau de revelatoare iar multe amănunte să fie pierdute din vedere. La un moment dat, mi s-a părut că acest roman seamănă întrucâtva cu ”Moromeții” și mi-am pus întrebarea dacă un american ar putea înțelege, de exemplu, în aceeași măsură ca și un român, această carte?
Totuși, comparația este forțată întrucât acțiunea din ”Moromeții” se petrece în perioada interbelică și ar putea genera probleme de înțelegere chiar și pentru românii din generațiile mai tinere, în vreme ce narațiunea din ”Libertate” se petrece în ultimele decenii, dar cu precădere după anul 2000, deci oarecum în contemporaneitate. În plus, suntem inundați cultural de americani, la televizor și nu numai, cu filme, muzică și așa mai departe, astfel că, totuși, cultura americană nu ne este tocmai străină.
Oricum, pentru cine dorește să cunoască America mai în profunzime, ”Libertate” este o lectură recomandată. Autorul reușește, în acest roman, să atingă toate punctele esențiale ale culturii americane contemporane, dintr-o anumită perspectivă, e adevărat, mărginită (strict albă, strict clasa de mijloc, strict de orientare democrată). Nu este așadar de mirare că această carte se află la mare stimă la ea acasă, având fani distinși precum președintele Barack Obama și Oprah.
Narațiunea se învârte, într-un stil realist cu numeroase spirale în timp, în jurul unei singure familii, ai căror membri, Patty și Walter Berglund, precum și, în mai mică măsură, copiii lor, Jessica și Joey, și prietenul lor muzician, Richard Katz, sunt urmăriți de-a lungul unei perioade destul de îndelungate. Toate personajele din acest roman sunt oameni obișnuiți, cărora li se întâmplă lucruri destul de obișnuite, dar ceea ce conferă valoare cărții este felul în care autorul revine asupra unor evenimente din perspectiva, uneori destul de diferită, a personajelor sale, cărora le dedică într-un fel capitole separate. Mai mult, două părți din roman sunt pretins ”scrise” în mod autobiografic de Patty.
Cititorul are așadar șansa să vadă și să înțeleagă lucrurile din punctul de vedere al fiecăruia dintre personaje. Pe rând, fiecare are dreptul de a fi înțeles de către cititor, de a-și analiza greșelile și reușitele. Totuși, uneori impresia este că personajele nu evoluează, ci mai mult lumea din jurul lor se schimbă și le obligă la rândul lor să se adapteze.
Finalul cu happy-end este oarecum previzibil. Romanul are de toate pentru toți. Multă politică, mult sex, multe ciudățenii. Fiecare cititor are dreptul să se atașeze de unul sau de altul dintre personaje, toate având imperfecțiunile lor mai mici sau mai mari. Mie mi-a plăcut în special atitudinea ecologistă a lui Walter Berglund, iubitorul de natură.
Am stat mult să mă gândesc dacă să închei cu unele comentarii de natură mai degrabă tehnică. Am crezut că Polirom este o editură serioasă, care lucrează cu o tipografie serioasă și, în general, cu oameni serioși. La felul în care a apărut, această carte a fost batjocorită. Aproape la fiecare pagină este câte o greșeală...