Eminem - Recovery (2010)

Eminem - Recovery, Aftermath / Interscope Records, 2010.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii și, după linia oblică, producătorul sau producătorii:

01. Cold Wind Blows 5:03 (Marshall Mathers, Justin Smith, Simon Byrne, Henry Marsh, John Perry, Casey Synge / Just Blaze)

02. Talkin' 2 Myself (featuring Kobe) 5:00 (Marshall Mathers, Khalil Rahman, Pranam Injeti, Brian Honeycutt / DJ Khalil)
03. On Fire 3:33 (Marshall Mathers, Denaun Porter, Carlos Wilson, Lou Wilson, Ric Wilson / Mr. Porter)
04. Won't Back Down (featuring P!nk) 4:25 (Marshall Mathers, Khalil Rahman, Erik Alcock, Liz Rodrigues, Columbus Smith / DJ Khalil)
05. W.T.P. 3:58 (Marshall Mathers, Luis Resto, Dwayne Chin-Quee, Jason Gilbert / Supa Dups, JG, Eminem)
06. Going Through Changes 4:58 (Marshall Mathers, Emile Heynie, John Osbourne, Tony Iommi, Bill Ward, Geezer Butler / Emile)
07. Not Afraid 4:10 (Marshall Mathers, Luis Resto, Matthew Samuels, Jordan Evans, Matthew Burnett / Boi-1da, Jordan Evans, Matthew Burnett, Eminem)
08. Seduction 4:35 (Marshall Mathers, Matthew Samuels, Matthew Burnett, Sly Jordan / Boi-1da, Matthew Burnett)
09. No Love (featuring Lil Wayne) 4:59 (Marshall Mathers, Dwayne Carter Jr., Justin Smith, Dee Dee Halligan, Junior Torello / Just Blaze)
10. Space Bound 4:38 (Marshall Mathers, James Scheffer, Steve McEwan / Jim Jonsin)
11. Cinderella Man 4:39 (Marshall Mathers / Script Shepherd)
12. 25 to Life 4:01 (Marshall Mathers, Khalil Rahman, Liz Rodrigues, Danny Tannenbaum / DJ Khalil)
13. So Bad 5:25 (Marshall Mathers, Andre Young, Mark Batson, Dawaun Parker, Trevor Lawrence, Sean Cruse, Nick Brongers / Dr. Dre)
14. Almost Famous 4:52 (Marshall Mathers, Khalil Rahman, Liz Rodrigues, Erik Alcock, Pranam Injeti, Danny Tannenbaum / DJ Khalil)
15. Love the Way You Lie (featuring Rihanna) 4:15 (Marshall Mathers, Alexander Grant, Holly Hafermann / Alex da Kid)
16. You're Never Over 5:05 (Marshall Mathers, Justin Smith, Mike Mainieri Jr., Gerard McMahon / Just Blaze)
17. Untitled 3:14 (Marshall Mathers, Kejuan Muchita, Michael Crawford, John Medora, David White / Havoc, Magnedo 7)

AllMusic: 3,5/5; Rate Your Music: 2,52/5; Metacritic: 63/100.

Eminem a revenit în lumea muzicii cu un nou album, Relapse, în 2009, dar adevărata sa revenire s-a consemnat în 2010, cu albumul Recovery. Lăsând un pic în umbră personalitatea lui Slim Shady, care apare totuși pe destule melodii, Eminem și-a scos mai mult în evidență propriile sale caracteristici, ca Marshall Mathers (numele său adevărat), în hituri cu un succes comercial fulminant, precum Not Afraid și Love the Way You Lie. În această a doua melodie, una din cheile reușitei a fost Rihanna, care a cântat alături de el.
De altfel, s-a văzut constanta preocupare a cântărețului hip-hop de a cuceri noi piețe, noi ascultători, un mijloc fiind și acesta, de a coopta, pe unele melodii, voci renumite - cazul Rihanna, dar și P!nk (Won't Back Down) sau Lil Wayne în No Love - una din cele mai reușite melodii de pe album, cu o temă împrumutată de la What is Love? a lui Haddaway. Și alți artiști au avut contribuții semnificative - fie vocale, ca de exemplu Liz Rodrigues (deși nu e menționată ca atare) în 25 to Life sau Kobe în Talkin' to Myself - alte două melodii cu adevărat foarte bune, fie vizuale, în videoclipuri, precum actrițele Megan Fox în Love the Way You Lie sau Sasha Grey (?!?) în Space Bound, probabil tot cu scopul de a atrage noi fani, deși ne putem întreba ce legătură au cei care o urmăresc pe actrița amintită cu genul muzical promovat de Eminem.
În afara cântecelor deja menționate, iese în evidență melodia de debut, Cold Wind Blows, unde Eminem (ca Slim Shady de data aceasta) își dă drumul și ”le zice”, deși ritmul cam seamănă cu cel din Déjá Vu de pe albumul anterior, Relapse. W.T.P., Cinderella Man, So Bad sunt din categoria cântecelor de ”voie bună” și induc o atmosferă de petrecere, în contrast cu You're Never Over, dedicat prietenului său decedat, Proof, dar și cu majoritatea celorlalte melodii, care au un ton mai degrabă introspectiv.
Ca de obicei, și pe acest album Eminem este un geniu liric. Profunzimea ideilor, metaforele, jocurile de cuvinte, șicanele adresate adversarilor, sunt la ordinea zilei. Oricare ar fi gradul de educație al ascultătorului, acesta nu va fi dezamăgit: de la obscenități proferate în cel mai pur și dur limbaj al străzii la versuri vizând relațiile complicate dintre oameni și dintre artist și creația sa muzicală sau industria hip-hop, toate se regăsesc în diverse forme și variante pe Recovery. În spatele unui album atât de reușit au stat însă, alături de Eminem, și o armată de alți compozitori și producători, dar într-o mai mică măsură Dr. Dre, prietenul favorit, care apare doar ca producător la So Bad.
Albumul a ajuns încă din prima săptămână după lansare pe locul 1 în topurile din America și din majoritatea țărilor vorbitoare de limba engleză, fiind unul din cele mai vândute albume din lume în 2010. În total, s-au vândut peste 5 milioane de copii ale albumului în lume doar în 2010 și aproape 10 milioane până în prezent. A câștigat numeroase premii: American Music Awards 2010 (cel mai bun album rap/hip-hop), Billboard Music Award 2011 (Top Billboard 200 Album și Top Rap Album), Grammy Awards 2011 (cel mai bun album rap, fiind nominalizat și la cel mai bun album al anului 2010). Love the Way You Lie este cel mai bine vândut single al lui Eminem din toate timpurile, cu peste 9 milioane de vânzări doar în 2010.

Dennis E. Adonis - Child of a Slave (Copil al unui sclav)

Dennis E. Adonis, Child of a Slave, Roots Publishing, Greater Accra, Ghana, 2012, 170 pag.

Nu există o traducere în limba română a acestei cărți.

Goodreads: 4/5.

De mult timp n-am mai citit o carte atât de slabă. După cât am stat ca să ajungă (cam o lună), aș fi putut să ghicesc că, în conformitate cu legile lui Murphy, așteptarea nu se justifică.

Autorul, originar din Guyana, este specialist în IT dar în ultima vreme s-a apucat să scrie cărți, de toate felurile. Multe și cu subiecte dintre cele mai variate (de la Obama la violatori în serie), vizând probabil succesul comercial. Din păcate pentru el, stilul cam amatoristic (cel puțin din această carte) nu-l ajută foarte mult. Nu e totuna să scrii ghiduri pentru utilizatorii unor programe de calculator sau romane de acțiune. Sigur, dacă o astfel de carte ar fi fost scrisă de un elev, probabil că cineva ar fi realizat cam cât de talentat este dar și ce probleme are, și cum ar trebui îndrumat mai departe, dacă dorește să ajungă un scriitor ”adevărat”. Mă îndoiesc însă că cineva îl ajută pe Dennis E. Adonis, așa cum nu cred că această carte îl recomandă ca un ”scriitor” ci mai degrabă ca un amator, care își încearcă talentul.

Problemele par a fi multiple. În primul rând, cele de limbă engleză - sunt numeroase greșeli, se vede că nimeni n-a stat să corecteze textul. Dincolo de ortografie și gramatică, chiar stilul de scriere, topica frazelor, indică faptul că autorul este familiarizat cu un alt fel de engleză decât cea standard, și anume un gen de creolă-engleză, o fi varianta din Guyana. În plus, autorul confundă secolele, nu cunoaște punctele cardinale și are și alte probleme de logică geografică (și nu numai).

Acțiunea este destul de interesantă dar autorul nu prea știe s-o prezinte. Din cele 12 capitole, faptele se petrec în Africa (Ghana) în primele 11, deși era mai normal să existe o simetrie între partea ”africană” a poveștii și cea ”americană”. Titlul sugerează de altfel de la început deznodământul și reduce interesul cititorului. Subtitlul ”The Story of Cuffy and Atu” (Povestea lui Cuffy și Atu) pare de neînțeles. Abia la pagina 162 (din 169) aflăm cine este Cuffy. Probabil autorul s-a grăbit și a încheiat cartea prea repede (o fi avut vreun deadline), altfel nu înțeleg cum un singur capitol (cel final) este dedicat celor petrecute pe tărâm american, în Guyana, deși existau premise pentru o poveste cel puțin la fel de suculentă ca și cea din Africa. Totul se termină abrupt și un pic ambiguu.

Ca să aflu totuși ”ce și cum” (deci măcar atât interes mi-a trezit cartea asta), am căutat un pic pe net și am găsit că, de fapt, Cuffy este eroul național al Guyanei. Ahaaaaaaa... Păi spune așa... În cazul ăsta se poate afirma că acest roman este mai degrabă destinat locuitorilor din Guyana și, eventual, Ghana. Evident, cei din Guyana nu mai aveau nevoie de restul capitolelor, că doar au învățat despre ce ar fi vorba la lecțiile de istorie. Trebuie totuși menționat că, deși se bazează pe o fărâmă de adevăr, tot ce este scris în roman e ficțiune...

Undisputed / Runda finală (2002)

Regia: Walter Hill. Producători: David Giler, Walter Hill, Brad Krevoy, Andrew Sugerman.

Scenariul: David Giler și Walter Hill.

Cu: Wesley Snipes, Ving Rhames, Peter Falk, Michael Rooker, Jon Seda.

Filmul este interzis persoanelor sub 16 ani datorită scenelor de violență și limbajului.

IMDb: 6,1/10; Rotten Tomatoes: 48%; Metacritic: 58%.

În principiu, acest film avea cam tot ce-i trebuia ca să nu-mi placă şi chiar ca să evit să îl văd: bătăi, gangsteri, închisoarea de maximă securitate unde se desfăşoară cea mai mare parte a acţiunii, doi actori principali de culoare (nu sunt rasist dar nu mă pot identifica cu asemenea personaje), ritmuri de hip-hop.

În ciuda reţinerilor iniţiale, sau poate tocmai deoarece aşteptările erau la un nivel foarte scăzut, filmul nu s-a dovedit a fi chiar aşa de rău. Personajele principale, şi în special George "Iceman" Chambers (interpretat de Ving Rhames), sunt destul de credibile. În plus, bătăile au fost în general ataşate unui sport, boxul, ceea ce este un plus faţă de obişnuitele filme cu cafteli fără niciun fel de reguli.

Vedeta filmului, Monroe Hutchen (Wesley Snipes), este campionul invincibil la box al închisorilor. El este un băiat cuminte, n-arată a fi de categorie grea, pare introvertit şi total indiferent la ce se întâmplă în jurul lui. Bineînţeles, la închisoarea californiană Sweetwater, unde Monroe este încarcerat pe viaţă, trebuie să ajungă şi campionul mondial la box, George "Iceman" Chambers (Ving Rhames), cu o poveste clar inspirată din aventurile lui Mike Tyson. Acesta este un tip arogant, agresiv cu cei din jurul lui, ţine mereu să arate cine este şeful, are inteligenţa unui australopitec dar şi destule relaţii în lumea de afară ca să-i ţină sub presiune pe angajaţii închisorii. Refuză să intre în oricare din grupurile din închisoare şi se împrieteneşte oarecum doar cu colegul său de celulă, amerindianul Mingo Pace (Wes Studi).

Închis cu ei este şi un mafiot bătrânel, Mendy Ripstein (magistral interpretat de Peter Falk), mare fan al boxului. El are ideea de a-i aduce pe cei doi faţă în faţă şi face demersurile pentru ca meciul de box să aibă cu adevărat loc. Filmul este de altfel construit în jurul acestui eveniment, tensiunea este în continuă creştere. Bineînţeles, apar o grămadă de clişee specifice filmelor cu şi despre închisori, cu şi despre infractori. Cei doi eroi îşi păstrează însă o anumită onorabilitate până la final.

Merită vizionat de cei cărora le plac temele asociate cu închisoarea sau cei pasionaţi de box. De presupus că audienţa unui astfel de film este predominant masculină.
Între timp, există o serie întreagă "Undisputed": Undisputed 2 - Last Man Standing a apărut în 2006, Undisputed 3 - Redemption în 2010 şi urmează Undisputed 4. De notat totuşi că niciun actor din Undisputed nu joacă în celelalte filme ale seriei şi că acestea nu sunt regizate de Walter Hill, ci de Isaac Florentine.

The heavenly kid / Îngerul adolescent (1985)

Regia: Cary Medoway. Producător: Mort Engelberg.

Scenariul: Cary Medoway, Martin Copeland.

Cu: Lewis Smith, Jason Gedrick, Jane Kaczmarek, Richard Mulligan, Mark Metcalf.

Filmul este interzis copiilor sub 12 ani. Deși nivelul de nuditate și violență este foarte scăzut, în film se fumează mult, și există scene cu tineri beți și chiar o scenă în care se consumă droguri ușoare.

IMDb: 6,2/10; Rotten Tomatoes: 25%.

 

Creatorii filmelor holywoodiene au avut întotdeauna câteva subiecte mari și late cu care au încercat (uneori au și reușit) să facă audiență. Dintre acestea, filmele cu adolescenți au început să devină o adevărată obsesie în anii 80, având în vedere și publicul de această vârstă, suficient de numeros pentru ca genul acesta de producții să devină mari hituri. Și cum pentru acest public nu este nevoie neapărat de subiecte prea serioase, latura comică este cea esențială.

Cum să faci așadar un film comic pentru adolescenți, în care totuși subiectul să fie moartea sau, în fine, ce se întâmplă după moarte și de ce și cum merită trăită viața, dintr-o astfel de perspectivă, ciudată, post-factum? Iată o întrebare la care au încercat să răspundă realizatorii filmului Îngerul adolescent (1985). Dacă într-un alt film similar, mult mai recent, Charlie St. Cloud, despre am vorbit aici, un accident auto determină o serie de evenimente tragice iar decedatul revine în viața fratelui său doar pentru a-l distrage de la ceea ce se întâmplă în jurul lui, în Îngerul adolescent moartea este privită cu mult umor iar decedatul Bobby Fantana (interpretat de Lewis Smith), aflat vreme de aproape două decenii într-un fel de ”purgatoriu”, este trimis înapoi pe Pământ de Rafferty (Richard Mulligan), purtătorul de cuvânt al ”Șefului cel Mare”, pentru a-și câștiga intrarea în ”Uptown” (rai).

Sarcina lui Bobby nu este tocmai ușoară, deoarece i se dă pe mână un licean introvertit, lipsit de încredere în sine, batjocorit permanent de colegii săi și nebăgat în seamă de fata care-l interesează. Lenny (Jason Gedrick) este așadar prototipul looser-ului dar Bobby reușește, în scurt timp, să-i redea încrederea în forțele proprii, îl ajută să câștige în prestanță și chiar s-o cucerească pe Sharon (Anne Sawyer), fata cam ușuratică din pricina căreia el intră într-un conflict și mai accentuat cu foștii ei prieteni, băieții ”răi” din clasă, deși este evident că Melissa (Nancy Valen), fata cuminte și care-l iubește, este partenera ideală.

Totul se complică când Bobby află că Lenny este fiul fostei sale prietene, Emily (Jane Kaczmarek), măritată între timp cu fostul lui rival, Joe (Mark Metcalf). De aici povestea este dusă la un alt nivel, mai serios, în care Bobby înțelege ce a avut de pierdut, ce înseamnă viața, și încearcă, într-o manieră mai matură, să-i transmită lui Lenny anumite învățăminte, inclusiv să-l facă să evite greșelile pe care el le-a comis, intrând așadar cu adevărat în pielea ”îngerului păzitor”.

Happy-end-ul este total previzibil. Pe lângă ”ambalajul” comic și replicile savuroase, filmul are o consistentă componentă moralizatoare, deloc de neglijat.

Andrei Pleşu - Minima moralia: elemente pentru o etică a intervalului

Andrei Pleşu, Minima moralia: elemente pentru o etică a intervalului, Edit. Humanitas, Bucureşti, ediţia a V-a (?), 2013, 168 pag. (este ediţia pe care am citit-o).

Ediţia originală: Andrei Pleşu, Minima moralia: elemente pentru o etică a intervalului, Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1988. Cartea a apărut, de fapt, prima dată, în formă de fragmente, în revista "Viaţa Românească", în anul 1987.

Goodreads: 3,83/5.

În ultimii 25 de ani (şi mai bine), am avut, din păcate, prin preajmă, tot felul de "intelectuali" de cea mai proastă factură, a căror aroganţă le depăşea net nivelul de cultură, şi care îşi bazau elucubraţiile şi discuţiile pe cărţile scrise de Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi alţii asemenea. Toţi ceilalţi, care nu citisem aceste cărţi, sau nu doream să participăm activ la controversele emanate de subiectele din aceste cărţi sau de articolele tipărite în 22 sau Dilema (veche), eram automat "excluşi", nu doar de la discuţii, ci şi de la alte beneficii adiacente. Se crease aşadar un fel de sistem de castă: cititorii celor menţionaţi, şi restul lumii. Recunosc că marginalizarea aceasta nedreaptă m-a determinat să nu-i am tocmai la suflet pe Pleşu & co. şi m-am răzbunat oarecum prosteşte, în sensul că am refuzat efectiv să citesc ceva scris de ei. Pe Cărtărescu şi pe Mihăieş apucasem să-i citesc înainte, deci n-am avut cum să le "aplic" acelaşi tratament.

Totuşi, nu am putut să fac tocmai abstracţie de prezenţa acestor personalităţi în sfera publică. Andrei Pleşu a fost Ministru al Culturii în primul guvern de după Revoluţie, iar apoi Ministru de Externe spre sfârşitul anilor 90. La un moment dat a devenit consilier al preşedintelui Băsescu dar şi-a dat relativ repede demisia. Editura Humanitas, Colegiul "Noua Europă", revistele 22 şi Dilema (veche), Grupul pentru Dialog Social, iată câteva dintre realizările postdecembriste ale lui Andrei Pleşu, chiar dacă nu la toate a fost "autorul" principal.

În cele din urmă, cum "rănile" s-au mai cicatrizat şi conflictele s-au mai aplanat, în această perioadă de sărbători şi de An Nou am decis să trec peste vechile angoase şi, la aproape trei decenii de la apariţie, am citit una dintre operele de căpătâi ale lui Andrei Pleşu, Minima moralia, publicată şi răspublicată (în n ediţii, pe cea din 2013 nu mai scrie a câta ediţie este) la editura "de casă", Humanitas, după ce, în 1988, văzuse pentru prima dată lumina tiparului la editura Cartea Românescă.

Credeam, după publicitatea care i s-a făcut, că este o carte "pentru tot poporul". Nici vorbă. Mi s-a părut foarte greu de citit, m-am chinuit efectiv să parcurg cele peste 150 de pagini (format mic, font mare), reluând unele fraze de mai multe ori, ca să le înţeleg sensul. Tot n-am rămas cu mare lucru. Pot doar să constat, pe de o parte, că îmi lipseşte competenţa de a înţelege pe deplin şi de a comenta o asemenea lucrare, şi, pe de altă parte, că mi-am îmbogăţit vocabularul cu nişte termeni precum "obnubilare" (ar mai fi şi alte exemple).

Strict descriptiv, mai accesibile mi s-au părut părţile de început şi de sfârşit. Primul capitol, Competenţa morală, l-am parcurs fără probleme. De asemenea, partea cu Robinson Crusoe dinspre final, precum şi ultimul capitol, Minimalism etic, unde este descris ipocritul (în diversele sale ipostaze) şi se discută despre spontaneitatea morală, precum şi despre titlul cărţii, în antiteză cu Magna moralia a lui Aristotel.

Pe la mijlocul lucrării însă, autorul divaghează şi se opreşte asupra unor teme precum ordine, libertate, destin, virtute. Dacă în privinţa virtuţii şi a principiilor neutre pot să-i dau dreptate, în celelalte cazuri argumentaţia mi se pare destul de şubredă. Ea poate fi validă din perspectivă filosofică sau, poate, creştină, dar un om de ştiinţă din ziua de azi (fie el şi unul mărunt) poate cu greu să accepte ideile expuse de autor cu privire la ordinea universală, libertate, timp şi destin, corelate cu tema principală a cărţii, cea a eticii.

Pot răsufla uşurat: chiar dacă aş fi citit cartea aceasta la vremea ei, nu eram cu nimic mai câştigat. În afară, poate, de dreptul de a mă bate cu pumnii în piept că am citit-o şi, prin urmare, aş fi fost şi eu îndreptăţit să iau parte la dezbateri filosofice "tari".

Brooks & Dunn - Steers & Stripes (2001)

Brooks & Dunn - Steers & Stripes, Arista Nashville, 2001.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii.

01. Only in America 4:29 (Kix Brooks, Don Cook, Ronnie Rogers)

02. The Last Thing I Do 4:02 (David Lee Murphy, Kim Tribble)

03. The Long Goodbye 3:51 (Paul Brady, Ronan Keating)

04. Go West 3:56 (Kix Brooks, Bob DiPiero)

05. My Heart is Lost to You 2:59 (Brett Beavers, Connie Harrington)

06. Good Girls Go to Heaven 2:50 (Ronnie Dunn, Terry McBride, Shawn Camp)

07. When She's Gone, She's Gone 4:25 (Tom Douglas, Weyland Holyfield)

08. Ain't Nothing 'bout You 3:22 (Tom Shapiro, Rivers Rutherford)

09. Unloved 4:30 (Steve Diamond, Keith Follesé)

10. Deny, Deny, Deny 3:20 (Kix Brooks, Bob DiPiero)

11. Lucky Me, Lonely You 3:24 (Ronnie Dunn, Terry McBride, Shawn Camp)

12. I Fall 3:15 (Kix Brooks, Don Cook)

13. Every River 3:29 (Kim Richey, Angelo Petraglia, Tom Littlefield)

14. See Jane Dance 4:12 (Charlie Crowe)

Toate melodiile sunt interpretate de Kix Brooks (voce, chitară) și Ronnie Dunn (voce, chitară).

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,33/5; Amazon: 4,4/5.

Kix Brooks și Ronnie Dunn au format, vreme de mai bine de două decenii, cel mai de succes duet în muzica country. Sunt foarte puțin cunoscuți în afara Statelor Unite ale Americii, dar foarte faimoși în țara lor, unde s-au clasat constant pe poziții fruntașe în topurile muzicale, și nu doar în cele destinate exclusiv muzicii country!

Din păcate, din 2010 s-au despărțit, după 11 albume de studio realizate împreună. Cel de-al șaptelea, Steers & Stripes, a apărut în anul de tristă amintire 2001, dar cu câteva luni înaintea tragediei din 11 septembrie. Melodia de deschidere a a albumului, Only in America, a anticipat parcă valul de patriotism care a cuprins America după acea dată și a fost folosită de mai toți candidații la alegerile prezidențiale de după, fie ei republicani (George Bush), fie democrați (Barack Obama), dovedind că muzica nu are culoare politică!

Totuși, cea mai reușită melodie de pe album este Ain't Nothin 'bout You, care a rămas săptămâni în șir pe prima poziție în topuri și a fost votată și melodia country nr. 1 a anului 2001. Se evidențiază și la aceasta, și la alte cântece, diversitatea stilurilor utilizate de către cei doi (și, de fapt, de ”armata” de compozitori, muzicieni, producători etc, pe care îi au în spate). Cele mai evidente sunt influențele rock, dar și latino (My Heart is Lost to You). Vocea mai expresivă a lui Ronnie Dunn este folosită pe mai toate baladele, dintre care merită menționate The Long Goodbye, Unloved și, mai ales, I Fall. Este de asemenea o plăcere să asculți Every River, din nefericire plasată prea spre final.

Un album notabil, demn de o audiție la orice moment al zilei sau al nopții, și nu doar în America!

Le gendarme et les gendarmettes / Jandarmul și jandarmerițele (1982)

Regia: Jean Girault și Tony Aboyantz. Producător: Gérard Beytout / SNC.

Scenariul: Jacques Vilfrid, Richard Balducci, Gérard Beytout, Jean Girault.

Cu: Louis de Funès, Michel Galabru, Maurice Risch, Catherine Serre, Nicaise Jean-Louis.

Filmul se adresează teoretic persoanelor de toate vârstele, dar se recomandă vizionarea de către copii doar cu acordul părinților.

IMDb: 6,1/10; AlloCiné: 2,0/5; SensCritique: 4,2/10.

Filmele cu Louis de Funès mi-au marcat copilăria și adolescența într-un sens cât se poate de pozitiv. De câte ori era un film cu Louis de Funès la cinematograf, înainte de 1989, începea goana după bilete. O aglomerație de nedescris, căci marele actor francez a fost foarte iubit de către români. Rolul care l-a ”prins” poate cel mai bine și datorită căruia și-a câștigat, măcar în parte, celebritatea, a fost cel de jandarm, în seria de șase filme care a debutat în 1964 și s-a încheiat în 1982, cu ”Jandarmul și jandarmerițele”. În timpul filmărilor a decedat regizorul tuturor filmelor din seria ”jandarmilor”, Jean Girault, munca sa fiind încheiată de asistentul său, Tony Aboyantz. Apoi, la doar câteva luni după lansarea filmului, a decedat și Louis de Funès, actorul care m-a făcut cel mai mult să râd.

Nu știu dacă filmul a ajuns la noi înainte de Revoluție sau l-am văzut abia după, în orice caz îmi aduc aminte foarte clar de el și în special de jandarmerițe, foarte sexy și ”săritoare în schemă”, ceea ce azi ar fi imediat catalogat drept misoginism. La momentul respectiv, mi s-a părut că includerea tehnicii moderne (un super-calculator, cu puteri nebănuite) și a tinerelor fete, între care și o negresă, Yo Macumba (jucată de Nicaise Jean-Louis), au adus un aer de prospețime și vigoare filmului.
Personajele principale rămân cei doi jandarmi, Ludovic Cruchot (Louis de Funès) și șeful său, Gerber (Michel Galabru), ale căror replici și fapte fac deliciul publicului. Scenele cu ceilalți jandarmi și cu jandarmerițele sunt aproape la fel de siropoase. Dintre scenele care merită o mențiune specială sunt și cele jucate de maica stareță Marie-Ange (France Rumilly), în special cea în care coboară cu mașina pe scurtătură.
Partea ”polițistă” a filmului este oarecum mai puțin reușită. Niște răufăcători (spioni sau ceva în genul acesta) vor să pună mâna pe niște coduri secrete aflate pe brățările jandarmerițelor. În loc să fure brățările, ei răpesc jandarmerițele cu totul, și în plus și pe doamna Gerber (Micheline Bourday). Cruchot se travestește în femeie pentru a-și salva soția, Josepha (Claude Gensac), de la rolul de ”momeală”, și este răpit la rândul său. Jandarmerițele se dovedesc însă a fi foarte bine pregătite în tehnicile de luptă corp la corp (ceea ce nu s-a văzut atunci când au fost răpite) iar când jandarmii ajung pe iahtul Albacora, situația este deja rezolvată.
Poate mai slab decât primele filme din seria ”jandarmilor”, ”Jandarmul și jandarmerițele” merită totuși o mențiune specială, fiind ultimul film al lui Louis de Funès. Succesul său, în special în țările foste comuniste, se datorează și felului în care jandarmeria este satirizată, ceea ce desigur a creat un plus de savoare pentru spectatorii care abia așteptau să-i mai miștocărească cineva, măcar indirect, pe proprii lor milițieni.
Prin tematică, seria ”jandarmilor” a inspirat și alte serii de filme ”comedii polițiste”, între care cea mai apropiată (inclusiv geografic) mi se pare seria Taxi, dar oarecum și Police Academy / Academia de Poliție. Desigur, Louis de Funès este inegalabil și orice asemănare ar putea fi, din start, exclusă.