Marc Lavoine - Volume 10 (2009)

Marc Lavoine - Volume 10, Mercury France / Universal, 2009.

Sunt trecute, pe rând, titlul melodiei, durata și, în paranteză, compozitorul:

01. Rue des Acacias 3:59 (Julien Clerc)

02. Reviens mon amour 4:40 (Fabrice Aboulker)

03. Demande-moi 3:58 (Christophe Casanave)

04. La semaine prochaine 3:49 (Christophe Casanave)

05. La grande amour (duet cu Valérie Lemercier) 4:28 (Christophe Casanave)

06. Les dunes blanches 4:28 (Bertrand Burgalat)

07. Les rêves américains 4:09 (Christophe Casanave)

08. Lentement (duet cu Yasmine Lavoine) 3:38 (Christophe Casanave)

09. Je n'ai plus peur de rien 2:44 (Bertrand Burgalat)

10. Quand je suis seul 4:43 (Lulu Gainsbourg)

11. Je rêve de ton cul 3:48 (Fabrice Aboulker)

Toate versurile îi aparțin lui Marc Lavoine.

Amazon.fr: 4,4/5; Rate Your Music: 3,14/5; SensCritique: 6,4/10.

Cum s-ar fi putut altfel intitula cel de-al zecelea album al lui Marc Lavoine decât Volume 10? Parcă mai ieri se lansa în ”lumea bună” a muzicii franceze cu melodia Elle a les yeux revolver (1985) și iată-l ajuns pe seducătorul cântăreț și actor la o cifră rotundă de albume, fără ca pasiunea sa pentru muzică să pară în vreun fel umbrită de mai strălucitoarea (oarecum) carieră cinematografică.

Nici nu e de mirare, având în vedere că, și pe acest album, Marc Lavoine și-a ales drept colaboratori pe cei mai de seamă compozitori francezi ai momentului: Bertrand Burgalat, Christophe Casanave, Fabrice Aboulker, Julien Clerc, la care se adaugă debutantul Lulu Gainsbourg (fiul mai cunoscutului Serge Gainsbourg). Melodiile acustice în stilul anilor 70, cu puține intervenții din partea sintetizatoarelor, combinate cu versurile încărcate de emoții și sentimente aparținând în totalitate interpretului și vocea sa caldă, suavă, pe alocuri profundă, transmit mesaje de dragoste dar și de regret, amplificate pe măsură ce le reascultăm. Pentru că până la urmă aceasta este marea calitate a acestei producții: nu te plictisești niciodată, mereu descoperi o nuanță pe care înainte nu ai sesizat-o.

Calitativ, prima parte a albumului este totuși superioară și grupează piesele cele mai ”grele”. Prima melodie, Rue des Acacias, este mai ritmată în ciuda subiectului vizând o relație imposibilă, o ”ratare” de dinainte știută. Din punct de vedere al ritmului, singura piesă comparabilă cu aceasta este La semaine prochaine, totodată primul single de pe album, și al cărei discurs pozitiv se potrivește cu substanța muzicală.

Cu aceste excepții notabile, albumul include în general melodii lente, cu o tonalitate gravă, melancolică. Se evidențiază Reviens mon amour, poate cea mai profundă melodie, în care se face simțită pierderea de către interpret a tatălui său (menționată chiar explicit în text) și Demande-moi. O surpriză este Quand je suis seul, melodia aparținând compozitorului debutant Lulu Gainsbourg, în care se face trecerea spre o muzică mai degrabă psihedelică. Ultima piesă, Je rêve de ton cul, în ciuda titlului provocator, are o linie melodică mai puțin atractivă.

Merită remarcate, măcar ca fapt divers, și cele două dueturi: cu Valérie Lemercier în piesa La grande amour, și cu fiica sa Yasmine Lavoine, în Lentement. Melodia Les rêves américains face fără îndoială referire la experiența americană tot mai semnificativă acumulată de artist în ultimii ani.

Cu toate că stilul și tonalitatea acestei producții duc cu gândul la o muzică învechită, în contratimp cu ceea ce se cântă în general în prezent, Marc Lavoine a preferat această interpretare vintage, care are încă destui fani, chiar dacă nu neapărat printre adolescenți. Audiența, în special cea feminină (să fim corecți!), i-a rămas în mare măsură fidelă din anii 1980 și până în prezent și asta se observă cu ușurință și în cifrele uriașe de vânzări pe care le-a cunoscut albumul în 2009 și 2010, cel puțin în Franța, Belgia și Elveția. Ca și mulți alți artiști francezi, Marc Lavoine luptă să-și creeze un nume și dincolo de granițele țărilor de limbă franceză. Dacă nu cu muzica, atunci măcar cu filmele în care apare, cel mai ”internaționalizat” fiind serialul Polițiști fără frontiere / Crossing Lines, difuzat și în România pe AXN.

Daniel Pennac - Domnul Malaussène la teatru / Monsieur Malaussène au théâtre

Daniel Pennac, Monsieur Malaussène au théâtre, Éditions Gallimard, Collection Folio nr. 3121, Paris, 1996, 94 pag. (este ediția originală, pe care am citit-o).

Cartea nu a fost tradusă până acum în limba română.

Goodreads: 3,65/5; Amazon: 3,8/5; Babelio: 2,95/5.

Daniel Pennac este unul dintre cei mai îndrăgiți romancieri francezi ai momentului. A scris și eseuri, și cărți pentru copii, dar a devenit celebru poate în primul rând pentru seria de romane polițiste, cu iz tragi-comic, care îl au ca personaj principal și central pe Benjamin Malaussène, alături de familia sa excentrică. Pentru o familiarizare cu această adevărată saga, am citit, nu demult, prima carte din serie, La căpcăunii veseli (Editura Polirom, 2012, ediția a 2-a; originalul în franceză datează din 1985) și mi-a plăcut atât de mult încât mi-am dorit să le citesc și pe celelalte, din păcate indisponibile, fiind apărute mai demult în traducere în limba română, la aceeași editură Polirom: Zâna carabină (2003, în original în 1987), Micuța vânzătoare de proză (2004, în original în 1990) și, cu un salt de două romane din serie, Fructele pasiunii (2004, în original în 1999). Așadar cei de la editura Polirom au binevoit să ”sară” peste Domnul Malaussène (1995) și Creștini și mauri (1996), care deocamdată nu au fost traduse în limba română. Cu atât mai puțin s-ar putea cineva aștepta ca versiunea adaptată pentru teatru, Domnul Malaussène la teatru (1996), să existe și în limba română.

Așa stând lucrurile, după o luuungă așteptare ca să ajungă cartea, m-am apucat să citesc în franceză, ceea ce reprezintă un act de curaj având în vedere nivelul meu mediu de înțelegere al limbii franceze. S-a dovedit însă că nu e o problemă. Deși n-am citit decât primul roman al seriei, acesta m-a ajutat foarte mult ca să înțeleg contextul general și să recunosc cu ușurință anumite caractere.

De altfel, este vorba de un singur personaj: Benjamin Malaussène. El este atât el însuși, cât și toate celelalte personaje; actorul care joacă trebuie să le interpreteze pe toate! Drept să spun, am avut dubii că o astfel de piesă a fost pusă vreodată în scenă, dar o simplă căutare pe internet m-a lămurit: se joacă, și încă destul de des, cel puțin în Franța și în alte țări de limbă franceză! Numele lui Daniel Pennac și al lui Malaussène este probabil suficient ca să atragă suficienți spectatori la un astfel de monolog teatral, care nu este totuși nici ”one-man show” nici ”stand-up comedy”, adică nu pune accentul pe actor, pe interpret, ci pe piesă în sine, de unde și raritatea unor astfel de spectacole, dezavuate pe nedrept, pentru că probabil, în multe cazuri, nu sunt foarte eficiente din punct de vedere comercial.

Actorul nu are însă deloc o treabă simplă, având în vedere că monologul are (în scris) în jur de 70 de pagini și că, în total, trebuie să alterneze între 19 personaje de toate vârstele și sexele, inclusiv un câine! Cele peste 1500 de pagini din seria Malaussène sunt concentrate în această piesă în jurul unui singur eveniment capital: venirea pe lume a fiului lui Benjamin Malaussène. Este un subiect foarte suculent, care atrage numeroase întrebări, mai ales existențiale, legate de menirea noastră în viață, de necesitatea (sau nu) a nașterii, de misiunea unui părinte, în special din perspectiva unui viitor tată. Umorul de foarte bună calitate, caracteristic tuturor cărților lui Pennac, nu lipsește.

Acțiunea ca atare lipsește însă, autorul dezamăgindu-i pe cei care se așteptau la noi aventuri și încurcături, specifice romanelor polițiste din serie; trebuie însă înțeleasă această carte ca fiind destinată teatrului, deci vizionării, menirea sa artistică fiind așadar diferită față de restul seriei, căreia nu îi aparține decât prin asocierea personajului principal și a reluării, în stil dramatic, a unor scene din romanele deja publicate, în particular Domnul Malaussène, din care autorul se inspiră.

Kubo and the Two Strings / Kubo și lăuta magică (2016)

Regia: Travis Knight. Producători: Travis Knight și Arianne Sutner.

Scenariul: Marc Haimes, Chris Butler.

Voci (în original): Art Parkinson (Kubo), Charlize Theron (Maimuța), Matthew McConaughey (Gândacul), Ralph Fiennes (Regele Lună), Rooney Mara (Surorile).

Dublat în limba română de: Răzvan Dinu (Kubo), Olimpia Mălai (Maimuța), Răzvan Popa (Gândacul), Vlad Rădescu (Regele Lună), Maria Popistașu (Surorile).

Recomandat a se viziona de copii doar cu acordul părinților sau împreună cu aceștia.

IMDb: 8,3/10; Rotten Tomatoes: 97%; Metascore: 84%.

Nu sunt un mare fan al filmelor de animație și, din copilăria mea, rămăsesem cu o impresie conform căreia acestea sunt destinate exclusiv copiilor și că, de la o anumită vârstă, devin plictisitoare întrucât șabloanele sunt ușor de ”citit” iar happy-end-urile ușor de bănuit.

De la o vreme însă constat că se fac filme de animație tot mai interesante, destinate unui public mai larg. În această categorie se află și Kubo și lăuta magică, pe care l-am vizionat la cinematograf la puțin timp după premiera sa în România, care a avut loc la 14 octombrie. Am avut proasta inspirație să merg cu fetița mea de 7 ani, care a fost foarte speriată pe parcursul filmului, acesta fiind echivalentul unui film ”de groază” în ceea ce o privește. Și într-adevăr, pentru un copil nu tocmai obișnuit cu părțile mai negative din societate și care trăiește într-o lume ”ideală”, atmosfera sumbră și înfricoșătoare a filmului este din start deranjantă și multe amănunte peste care un adult trece cu ușurință pot să fie marcante pentru un copil. De exemplu, starea catatonică, de conștiență limitată, în care se află mama lui Kubo, este greu de înțeles de către un copil. Faptul că personajul principal, Kubo, nu are decât un ochi, este în sine ceva de speriat, iar faptul că filmul se centrează în jurul dorinței Regelui Lună de a i-l lua și pe celălalt, este de asemenea înspăimântător. Nu mai vorbesc de apariția Surorilor, cu adevărat sinistre, a scheletului, a ochilor hipnotizanți din adâncurile lacului, de transformarea Regelui Lună. Toate aceste elemente, deși oarecum superficiale în contextul general al filmului, contribuie la crearea unei potențiale stări de spaimă pentru copii.

Filmul are însă mai multe niveluri de profunzime și pentru un adult vizionarea sa ridică multiple semne de întrebare care uneori își găsesc răspunusul după ceva timp și multe conexiuni sunt posibile. Nu întâmplător, acțiunea este plasată într-o perioadă veche, într-o Japonie mitologică, în care miturile și spiritele viețuiesc iar magia este la ordinea zilei. Kubo este un astfel de creator de magie, cântecul său la lăută (shamisen) punând în mișcare formele de origami, generând povești pentru oamenii din satul arhetipal lângă care s-a adăpostit alături de mama sa bolnavă. Locuitorii din sat, mișcați de atașamentul lui Kubo față de tatăl său dispărut, îl conving pe acesta să ia parte la un ritual de chemare a spiritelor celor plecați dintre noi (obon) dar spiritul tatălui său nu apare (mi-au trebuit câteva zile ca să înțeleg de ce!).

Apare în schimb noaptea și, odată cu ea, adversarii vieții și ai lui Kubo: Surorile și Regele Lună. Mama lui Kubo intervine pentru a-l salva de Surorile ei și de tatăl ei, Regele Lună. Mie acest Rege Lună mi-a amintit de Luceafărul eminescian, ”nemuritor și rece”, un simbol al morții, împotriva valorilor vieții, pentru care luptă Kubo, alături de partenerii săi neobișnuiți din această odisee: Maimuța și Gândacul.

Subiectele principale ale filmului sunt familia, viața și moartea. Finalul este oarecum neașteptat și atipic pentru filmele americane în general, dar de altfel întreaga producție are elemente de originalitate incontestabile. Compania producătoare Laika, al cărui director este tocmai regizorul Travis Knight, este recunoscută pentru tehnicile sale de animație stop motion, în contrast cu tehnicile mult mai răspândite astăzi, bazate pe imagini generate de calculator (CGI - computer generated images). Se poate spune că în Kubo și lăuta magică un nespecialist nici măcar nu observă că nu au fost folosite imagini generate de calculator și că totul a fost lucrat ”manual”, ceea ce desigur a implicat o muncă imensă.

Rezultatul este însă pe măsură...

Under the Cherry Moon / Sub clar de lună (1986)

Regia: Prince. Producători: Robert Cavallo, Joseph Ruffalo și Steven Fargnoli.

Scenariul: Becky Johnston.

Cu: Prince, Jerome Benton, Kristin Scott Thomas, Steven Berkoff, Emmanuelle Sallet.

Filmul este interzis copiilor sub 12 ani ca urmare a discuțiilor și subiectelor cu tentă sexuală.

IMDb: 4,9/10; Rotten Tomatoes: 31%; Amazon: 4,5/5.

La jumătatea anilor 80, Prince era în vârful carierei sale muzicale și își putea permite orice, inclusiv să facă un film așa cum ar vrea el. Deși inițial filmul avea un alt regizor (Mary Lambert), Prince și-a permis să o concedieze elegant (ea apare ca și ”consultant”) și să-și asume el această poziție, în premieră. De ce nu? Un film făcut de el, pentru el, cu el în rolul principal și în aproape toate scenele. Lumea filmului nu l-a iertat pentru aroganța sa și l-a ”răsplătit” cu ”Zmeura de Aur”, premiul acordat celui mai slab film al anului, dar și pentru cel mai slab actor principal (Prince), secundar (Jerome Benton) etc. Deși nominalizată, Kristin Scott Thomas a scăpat de rușinea de a primi ”Zmeura” la debutul său pe marele ecran!

Acum, la 30 de ani de la lansare, și după ce Prince nu mai este printre noi, se trece oarecum în extrema cealaltă, de a exagera valoarea anumitor producții cinematografice în care el apare, în special aceasta, Under the Cherry Moon, atât de criticată la vremea sa, mai ales că venea după un film reușit, Purple Rain (1984), pe care, e drept, nu-l regizase.

Filmul șochează prin atmosfera sa libertină și aparent relaxată, în contrapunct cu finalul dramatic și neașteptat. Prince joacă un rol care-i vine ca o mănușă, cel de gigolo, pe nume Christopher Tracy (pe care și l-a asumat și cu alte ocazii), care, alături de prietenul său Tricky (Jerome Benton), își face veacul prin stațiunile de lux de pe Riviera Franceză, în căutarea unor doamne cu mulți bani. Talentele lor se concentrează cu precădere asupra tinerei Mary Sharon (Kristin Scott Thomas), fiica excentrică a unui miliardar (Steven Berkoff) cu apucături periculoase, extrem de îngrijorat de felul în care evoluează relațiile fiicei sale.

Accentele comice sunt predilecte și filmul a fost considerat de mulți drept o glumă în sine. Libertinajul generalizat este ”camuflat” cu atenție: acțiunea se petrece în Franța (în special la Nisa și Cannes), ceea ce, pentru americani, e ca și cum ar fi pe altă planetă; imaginile, exclusiv în alb și negru, sugerează o atmosferă de epocă (eventual chiar interbelică), ceea ce duce cu gândul că oricum scenele nu sunt din ”prezent”; luxul este dezarmant și pare ireal, chiar și pentru bogătașii de pe Coasta de Azur. Desigur, pentru spectatorul european, un astfel de film nu se poate încadra nicicum în realitate, dar el funcționează probabil corespunzător în imaginarul american, pentru care Europa este un tărâm al tuturor posibilităților și extravaganțelor.

Prince pleznește de energie și își face numerele cu multă acuratețe și vigoare. Nu cântă la fel de mult ca în alte filme și dansează atât cât e nevoie pentru ca toți fanii să iasă încântați din cinematografe. Caracterul său efeminat e cam deranjant, dar ce mai contează? Răutăcioșii ar spune că relația lui Christopher Tracy cu Tricky pare mai ”adevărată” decât cea cu Mary. Cât despre Kristin Scott Thomas, să notăm totuși un debut strălucitor, și la propriu și la figurat, într-un rol de care n-aș fi crezut-o în stare: cel de divă sexy, pe care-l joacă cu o naturalețe desăvârșită.

Când vizionezi un astfel de film, e important să nu-l iei prea mult în serios, ca să-l poți aprecia cu adevărat. Prince a fost un muzician genial și un fel de sex-simbol iar în acest film nu face altceva decât să-și pună în valoare aceste două calități, clădind în jurul lor o poveste siropoasă de dragoste. În final, printr-o stranie coincidență (unii i-ar spune previziune fatalistă), Prince cântă, alături de trupa sa The Revolution, melodia ”Sometimes It Snows in April”. Din aprilie anul acesta, Prince nu ne mai cântă decât din ceruri.

Cvartetul Borodin - Cvartetul nr. 1 în La major de Alexander Borodin (1979)

Cvartetul Borodin - Cvartetul nr. 1 pentru două viori, o violă și un violoncel în La major de A. Borodin, Melodiya, Moscova, 1979.

A1. Moderato - Allegro 13:27

A2. Andante con moto 7:44

B1. Scherzo. Prestissimo 5:16

B2. Andante - Allegro Risoluto 10:38

Cvartetul Borodin era format din:

Mihail Kopelman - vioara 1

Andrei Abramenkov - vioara 2

Dmitri Șebalin - violă

Valentin Berlinsky - violoncel

Amazon: 5/5; Rate Your Music: 3,82/5 (notele sunt pentru ediția ”internațională”, scoasă de EMI în 1987, care conține și mai cunoscutul Cvartet nr. 2).

În anii 70 și chiar 80, ca să asculți muzică îți trebuia în primul rând un pick-up, și bineînțeles discuri. Era o perioadă în care muzica clasică era mai bine reprezentată în magazinele de specialitate (atâtea câte erau) și orice disc era considerat ca fiind o valoare, cu atât mai mult cele din străinătate. Tinerii aveau la dispoziție și discuri cu muzică ”ușoară” dar pentru cine vroia ceva mai deosebit (rock, de exemplu) era deja complicat. Era și o întreagă industrie muzicală ”la negru”, cu discuri ”pe sub mână”. Abia mai apoi au apărut benzile de magnetofon iar în 1986 am primit primul casetofon, cadou de la unchiul meu din America (de fapt, din Canada), marca Sharp, pe care îl păstrez și astăzi. Atunci mă uitam la el cam cum m-aș uita acum la o navetă spațială gata de decolare.

Revenind la discuri, părinții mei ascultau destulă muzică clasică și, vrând-nevrând, ascultam și eu cu ei. Abia în prezent pot aprecia cum se cuvine educația muzicală primită în acei ani.

Cvartetul Borodin s-a format în anul 1945 la Moscova, inițial fiind Cvartetul Conservatorului din Moscova. Din 1955 și-a schimbat numele în cel actual - cvartetul încă mai funcționează, dar ultimul său membru ”original”, Valentin Berlinsky, a decedat în 2007, după ce a făcut parte din cvartet vreme de 62 de ani, probabil un record mondial! La jumătatea anilor 1970 doi dintre membrii ”originali” au decis să părăsească cvartetul - Rostislav Dubinsky (vioara 1) și Yaroslav Alexandrov (vioara 2), primul plecând în Occident. Ceilalți doi membri rămași, Valentin Berlinsky (violoncel) și Dmitri Șebalin (violă) au fost nevoiți să-și găsească noi colegi, aceștia fiind, în cele din urmă, Mihail Kopelman (vioara 1) și Andrei Abramenkov (vioara 2). În această formulă, cvartetul a funcționat până în 1996, după care au mai fost schimbări. În prezent, este format din Ruben Aharonian (vioara 1), Serghei Lomovsky (vioara 2), Igor Naidin (violă) și Vladimir Balșin (violoncel).

La finalul anilor 70, cvartetul a reapărut pe scenă după o pauză, necesară pentru ca cei patru membri să se sincronizeze perfect. Deși renumiți pentru colaborarea cu Șostakovici, primele albume pe care le-au editat în noua formulă au cuprins cvartetele de coarde ale lui Alexander Borodin, cel care dă numele cvartetului. Probabil nu întâmplător în 1979 s-a înregistrat acest disc, cu Cvartetul nr. 1 în La major al lui Borodin, deoarece atunci se împlineau exact 100 de ani de la finalizarea acestei compoziții de către marele chimist și compozitor rus.

Muzica este într-adevăr deosebită, un mix de sentimente și emoții perfect transmis de cei patru instrumentiști. Mai puțin cunoscut decât Cvartetul nr. 2 al aceluiași Borodin (care cuprinde și Notturno în partea a treia), Cvartetul nr. 1 este o compoziție specifică perioadei romantice din muzica clasică. Deși Borodin a făcut parte din ”Grupul celor Cinci” compozitori ruși deciși să creeze muzică tipic slavă, îndepărtându-se așadar în mod programatic de muzica clasică germană, în această compoziție influențele germane (Beethoven, Haydn) sunt evidente, deși există și o nuanță ”rusă” sau ”slavă” decelabilă în anumite părți.

Deși am mai ascultat această compoziție și în alte interpretări (există acum numeroase variante, disponibile și online), este greu de imaginat, cel puțin pentru mine, o interpretare mai bună decât cea a Cvartetului Borodin. Este, oricum, varianta ”oficială” după care ar trebui să se ghideze toți cei care vor dori să interpreteze Cvartetul nr. 1 al lui Borodin.

Josh and S.A.M. / Josh și S.A.M. (1993)

Regia: Billy Weber. Producător: Martin Brest.
Scenariul: Frank Deese.
Cu: Jacob Tierney, Noah Fleiss, Martha Plimpton, Stephen Tobolowsky, Joan Allen.
Este recomandat ca filmul să fie vizionat de copiii sub 12 ani doar cu acordul părinților.
IMDb: 5,8/10; Rotten Tomatoes: 14%; SensCritique: 3/10.

Din când în când, mai vedem și filme slabe (ca să nu le zic proaste). Nu e neapărat, bineînțeles, să și scriem ceva despre ele. Totuși, în cazul acestui film, mi-a trebuit mult să mă gândesc de ce este totuși un film slab? Doar fiindcă nu mi-a plăcut mie? 

Pentru început, este prea siropos și lacrimogen. Un film centrat pe doi copii, Josh (Jacob Tierney) și Sam (Noah Fleiss), nu poate să aibă o altă audiență decât tot niște copii, sau eventual niște mame care să plângă corespunzător și să-și dea seama, din conținutul filmului, că oricât de degenerate ar fi ele și partenerii lor, totuși n-au ajuns încă la halul în care sunt părinții celor doi. De altfel, aș spune că a devenit o modă ca producțiile cinematografice să se axeze pe acest gen de familii, dezbinate, separate, cum sunt cea a lui Thomas Whitney (Stephen Tobolowsky) și Caroline (Joan Allen). Aceasta este premisa de plecare a aventurii celor doi copii, care este însă prea fantasmagorică pentru a fi credibilă.

Ei trec prin tot felul de situații mai mult sau mai puțin dificile dar ceea ce mi s-a părut, de la început, greu de ”înghițit”, a fost abilitatea celor doi de a conduce o mașină (și nu orice mașină), cale de sute de kilometri, până la întâlnirea cu Alison (Martha Plimpton), care preia apoi, tot temporar, rolul de șofer. De altfel apariția lui Alison a părut că duce filmul la un alt nivel dar apoi ea a și dispărut, așa cum a și apărut, fără a lăsa nimic notabil în urmă, decât o eventuală idee, cam exagerată în acest context, că și copiii de 12 ani se pot îndrăgosti.

O explicație merită și acronimul S.A.M., care provine de la ”strategically altered mutant”, o creație a imaginației lui Josh, care a fost preluată de micuțul Sam pe toată durata aventurii, ceea ce l-a făcut să se creadă invincibil și capabil de aproape orice. O parte din tensiunea producției se datorează și acestei convingeri a lui Sam.

Filmul nu duce aproape nicăieri iar finalul este previzibil: cei doi revin la tatăl lor și realizează că, indiferent cât de rău ar fi acasă, tot e mai bine decât singur, în lumea largă. Spectatorii adulți, cu lacrimi în ochi, răsuflă ușurați; copiii s-ar putea să se gândească însă că, dimpotrivă, să pleci de acasă e ”cool”.
Interpretarea celor doi actori principali - copiii Jacob Tierney și Noah Fleiss - este remarcabilă, având în vedere și vârsta. În mod normal, un astfel de film ar fi trebuit să constituie o rampă de lansare pentru cei doi, care însă (deși au trecut mai bine de două decenii de atunci) sunt tot niște iluștri necunoscuți. Eșecul pare să-l fi marcat și pe Billy Weber, care nu și-a mai încercat talentul de regizor de la acest film, rămas singurul din cariera sa.

Faithless - Outrospective (2001)

Faithless - Outrospective, Cheeky Records, 2001.

01. Donny X 4:08

02. Not Enuff Love (feat. Steve Rowland) 5:55

03. We Come 1 8:14

04. Crazy English Summer (feat. Zoë Johnston) 2:49

05. Muhammad Ali (feat. Pauline Taylor) 4:21

06. Machines R Us 3:44

07. One Step Too Far (feat. Dido) 5:22

08. Tarantula 6:42

09. Giving Myself Away 4:38

10. Code 1:40

11. Evergreen (feat. Zoë Johnston) 4:35

12. Liontamer (feat. Zoë Johnston) 5:50

Toate piesele sunt compuse și interpretate de Faithless, adică:

Maxi Jazz - voce

Sister Bliss - clape, sintetizatoare

Rollo Armstrong - producție

AllMusic: 1,5/5; Rate Your Music: 3,30/5; Amazon: 4,2/5.

În anii 90, gusturile mele muzicale, îndreptate de ceva vreme spre muzica rock, au fost ”alterate” de apariția și dezvoltarea muzicii electronice, techno, house sau cum vreți să-i spuneți. În orice caz, în discoteci preferam acest gen muzical decât lălăiturile și manelele care începeau să domine peisajul muzical autohton. În a doua jumătate a anilor 90 am auzit și de Faithless, care, prin melodii precum Salva Mea, Insomnia sau God is a DJ, deveniseră cunoscuți în întreaga lume.

Nu este de mirare așadar că, în 2001, al treilea album Faithless, Outrospective, a fost primit cu mare interes de fanii muzicii electronice. Probabil, pentru mulți albumul a fost o dezamăgire, întrucât conține o singură piesă remarcabilă, We Come 1. În afara acestui hit, mai trebuie totuși sesizate melodii dansabile precum Tarantula sau Machines R Us (piesă instrumentală), sau melodii mai lente (downtempo), precum One Step Too Far (în interpretarea lui Dido, sora lui Rollo, între timp devenită mai celebră decât fratele său) sau Crazy English Summer (în interpretarea lui Zoë Johnston).

Albumul începe și se termină cu piese reușite, Donny X și Liontamer. O melodie care iese puțin din evidență, ca fiind diferită ca stil, este Muhammad Ali. O menționez aici doar pentru că este închinată celebrului boxer, care ne-a părăsit nu demult; altfel, nu mi se pare că se potrivește stilului adoptat în general de Faithless. În această melodie apare și Pauline Taylor (voce), care este o colaboratoare constantă a trupei. Cealaltă melodie preluată (cover) este Not Enuff Love, cu Steve Rowland, și, de asemenea, mi se pare că se potrivește ca nuca-n perete cu restul albumului. La minusuri mai putem include și Giving Myself Away, unde Maxi Jazz exagerează cu tonalitatea sumbră a vocii sale de rapper. Code este doar un intro pentru Evergreen, unde din nou se face remarcată vocea lui Zoë Johnston. Vocea acestei soliste apare așadar pe trei melodii, și aduce în general un plus acestora; favorita mea (dintre acestea trei) rămâne piesa care închide albumul, Liontamer. Nu atât însă datorită interpretării vocale a lui Maxi Jazz sau Zoë Johnston, cât mai ales părții instrumentale, care i se datorează lui Sister Bliss.

De altfel, mi-aș fi dorit ca acest album să aibă mai multe părți instrumentale. Nu m-ar fi deranjat chiar dacă melodiile ar fi fost exclusiv instrumentale. Vocea lui Maxi Jazz nu mă încântă în mod deosebit, el mai degrabă ”spune” decât cântă, în stilul hip-hop. Câteodată această interpretare conduce la crearea unei atmosfere propice pentru partea instrumentală, câteodată nu. Presupun că ține și de gusturile muzicale ale fiecăruia.

Faithless s-au separat în 2011 dar s-au reunit în 2015 și au revenit și în concerte live. De un astfel de concert vom avea parte curând și la Cluj-Napoca, pe 4 august 2016, în prima zi (noapte) a festivalului Untold.