Groundhogs - Crosscut Saw (1976)

Groundhogs - Crosscut Saw, United Artists Records, 1976.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Crosscut Saw 3:44

02. Promiscuity 5:43

03. Boogie Withus 3:51

04. Fulfilment 7:36

05. Live A Little Lady 6:05

06. Three Way Split 4:56

07. Mean Mistreater 2:32

08. Eleventh Hour 6:46

Toate melodiile au fost compuse și produse de Tony T.S. McPhee.

The Groundhogs (în 1976):

Tony "T.S." McPhee - solist vocal, chitară solo, liderul formației

Dave Wellbelove - chitară

Martin Kent - chitară bass

Mick Cook - baterie

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 3,42/5; Discogs: 4/5.

The Groundhogs este o trupă de rock britanică, formată în 1963, și care încă mai există, dar care și-a trăit momentele de succes maxim la începutul anilor 1970. Inițial axați pe blues, au avut o colaborare fructuoasă cu John Lee Hooker în anii 1960, la sfârșitul cărora apar și primele două albume, Scratching the Surface (1968) și Blues Obituary (1969), care însă nu rup gura târgului. Albumul Thank Christ for the Bomb (1970) le-a deschis calea spre succes, apogeul fiind atins cu Split (1971), considerat ca fiind cel mai bun album al formației, care era formată, în această perioadă de glorie, din Tony ”T.S.” McPhee - solist vocal și chitară, Peter Cruickshank - chitară bass și Ken Pustelnik la tobe. Urmează albumele Who Will Save the World? (1972), Hogwash (1972) și Solid (1974), de asemenea primite destul de bine de fanii muzicii rock și blues. Din păcate, odată cu succesul, apar și primele disensiuni în sânul formației, care se desființează în 1974. Între timp, Tony McPhee, liderul formației, scosese și un album solo, Two Sides of Tony T.S. McPhee (1973) și se părea că aceasta avea să fie calea de urmat, atât pentru el, cât și pentru ceilalți membri ai trupei.

Cu toate acestea, în februarie 1976, la insistențele managerului său, Tony T.S. McPhee a fost în cele din urmă de acord ca noul său album, Crosscut Saw, să apară sub emblema formației Groundhogs și nu ca album solo, al său, deși era unicul compozitor și producător al tuturor pieselor de pe album. Colaboratorii săi, Dave Wellbelove (chitară), Martin Kent (bass) și Mick Cook (baterie), au devenit astfel noii membri ai formației. A fost pentru prima dată când în formație apar doi chitariști, Dave Wellbelove acompaniindu-l pe Tony McPhee, ceea ce i-a permis acestuia mai multă libertate în interpretare și compoziție. De altfel, chitara lui Tony McPhee iese cel mai mult în evidență pe acest album, a cărui parte instrumentală este de un nivel calitativ ridicat. Mi-ar fi plăcut să spun același lucru și despre calitățile de solist vocal ale aceluiași Tony McPhee, dar, din păcate, nu e cazul. Vocea nu e tocmai punctul său forte, și e cu atât mai greu de înțeles cum un chitarist atât de talentat acceptă ideea de a fi și solist vocal, deci un fel de one-man show, pe de o parte excepțional (la chitară), pe de altă parte submediocru. Probabil, cum a îndeplinit acest rol de la începuturile formației, a fost greu să-l abandoneze; abia după 2009, când a suferit un accident care i-a afectat corzile vocale, a acceptat să transfere postul de solist vocal unei... doamne, Joanna Deacon, care îndeplinește acest rol în cadrul formației de atunci.

Revenind la Crosscut Saw, deja se poate afirma că acesta este mai degrabă un album rock, chiar hard rock, deși încă se mai fac cunoscute influențele muzicii blues. Tony T.S. McPhee este magistral la chitară, își merită pe deplin supranumele de Jimi Hendrix al Marii Britanii. Melodiile sunt mai clasice în prima lor jumătate, care include și partea vocală, și devin exclusiv instrumentale în a doua jumătate, care este de fapt cea mai interesantă. De asemenea, nivelul calitativ crește, aș zice, de la început spre final. Depinde, bineînțeles, și de gusturi. Crosscut Saw, piesa care deschide albumul și dă totodată titlul acesteia, este o melodie ritmată, destul de uniformă, destul de ”clasică”, cu un solo la chitară destul de restrâns ca durată și intensitate. Este, poate, mai ușor ”digerabilă” pentru masele mari de ascultători ai muzicii rock. În aceeași categorie intră și următoarele două cântece, Promiscuity și Boogie Withus. În schimb, Fulfilment este o melodie care iese din tipare, și ca durată (este cea mai lungă piesă de pe tot albumul), și prin solo-ul agresiv de chitară din a doua jumătate. Spre finalul cântecului, Tony T.S. McPhee experimentează noi efecte acustice la chitara electrică, care sună la un moment dat ca o mâță care miaună exasperant.

A doua parte a albumului mi se pare mai interesantă. Live a Little Lady este o piesă frumoasă, provocatoare, dar cam monotonă, urmată de Three Way Split, unde chitara iese mai mult în evidență, iar melodia se schimbă brusc pe undeva pe la mijloc, pentru a continua într-un alt ritm. Din nou, sentimentul este acela că Tony McPhee experimentează, se joacă de-a chitara, supune audiența unui suspans prelungit, cu surprize care așteaptă la fiecare pas. Mean Mistreater este o melodie cam dură la nivel liric (revin imediat asupra subiectului), executată predominant la chitară acustică, încă o dovadă a capacității lui Tony McPhee de a diversifica compoziția și de a aborda diverse maniere interpretative.

În fine, albumul se încheie cu melodia cea mai reușită, Eleventh Hour. Este ”piesa de rezistență” a acestui album, în care Tony T.S. McPhee se dezlănțuie și dă măsura adevăratei sale valori la chitară, solo-ul prelungit din a doua parte a cântecului fiind una dintre cele mai complexe compoziții exclusiv instrumentale care s-au auzit vreodată. Păcat doar de faptul că piesa nu este în întregime instrumentală.

Aceeași afirmație se poate face și despre alte cântece de pe acest album, și practic aceasta este și principala problemă a albumului. Vocea lui Tony T.S. McPhee nu reușește să transmită aceleași sentimente și emoții pe care le transmite chitara lui. În plus, nici versurile nu sunt chiar ceea ce ar trebui, poate, să fie. Sigur, fiecare artist are libertatea de a se exprima în toate felurile posibile, dar atunci când exprimarea îți aduce daune, poate că ar trebui să te (auto)cenzurezi. În plus, autorul (fără îndoială, același McPhee) cam bate apa-n piuă pe aceeași temă, devenind chiar obositor la un moment dat. Pe scurt, subiectul unic pare să fie următorul: femeia este de vină pentru toate, bărbatul este o victimă nevinovată. Cu mici variațiuni, de la bărbatul oprimat și sclavizat, împăcat cu propria soartă, la bărbatul care se revoltă împotriva acestui rău universal care este femeia, recurgând la diverse forme de acțiune și chiar violență (prefer să nu detaliez). Sincer, cred că astăzi nu ar mai fi fost posibil ca un album să apară cu versuri atât de misogine. Înțeleg, probabil albumul a fost destinat unei audiențe exclusiv masculine, și a avut la bază niște sentimente de frustrare, pe care autorul a ținut să le refuleze în acest mod. Totuși, și ca bărbat, poți să nu fii de acord cu acest gen de gândire. Ceea mi se pare interesant este că o temă de genul ”eu te-am iubit, tu m-ai lăsat” este mai des întâlnită în repertoriul liric și muzical feminin.

Pe de altă parte, într-adevăr, pentru un iubitor al muzicii rock versurile nu contează atât de mult. În plus, în decada anilor 1970, mulți artiști încercau să iasă în evidență prin mesaje cât mai șocante, cât mai dezechilibrate. Aici, șocantă rămâne, după părerea mea, doar interpretarea la chitară.
În toamna anului 1976 a mai apărut un album al celor de la Groundhogs, Black Diamond, cu trupa aproximativ în aceeași componență, dar succesul întârzie să mai apară. Formația se destramă din nou pentru ani buni, reapărând cu intermitențe în anii 1980, 1990 și după 2000, având mereu în prim-plan pe Tony ”T.S.” McPhee și diverși instrumentiști, care s-au tot schimbat. O oarecare stabilitate în componența trupei se constată după anul 2009, când, din motive medicale, Tony ”T.S.” McPhee se retrage din postura de solist vocal, rămânând doar la chitară, iar după 2015 problemele sale medicale se accentuează iar formația (construită de fapt în jurul său) apare tot mai rar pe scenă. Albumele din anii de glorie au fost reeditate, dar formația a rămas din păcate aproape necunoscută fanilor muzicii rock din prezent, trăind mai degrabă din amintiri.

Police Academy 6: City Under Siege / Academia de Poliție 6: Orașul sub asediu (1989)

Regia: Peter Bonerz. Producători: Paul Maslansky, Don West.

Scenariul: Stephen Curwick, pe baza unor personaje create de Neal Israel și Pat Proft.

Cu: Bubba Smith, David Graf, Michael Winslow, Leslie Easterbrook, Marion Ramsey.

Pentru copiii sub 12 ani, se recomandă vizionarea doar cu acordul părinților sau împreună cu aceștia.

IMDb: 4,5/10; Rotten Tomatoes: 28% (audience score); Metacritic: 16%.

În toată perioada asta de pauză și izolare impusă de pandemie, am văzut mai multe filme decât de obicei, și m-am axat pe comedii, ca un fel de compensație pentru atmosfera apocaliptică promovată intens pe toate canalele mass-media (și nu numai). Astfel, într-o încercare de revenire (mentală) la perioada fără de griji a copilăriei, am revăzut, după ani buni, aproape toată seria de filme ”Academia de Poliție”, mai precis primele șase filme, exceptându-l pe ultimul, al șaptelea, produs la câțiva ani distanță. În ciuda criticilor acide care au fost aduse acestor filme, am râs aproape cu aceeași poftă ca și mai demult: deși nu au nici un fel de pretenție din punct de vedere artistic, aceste producții generează totuși o stare de relaxare și de destindere, atât de necesară, mai ales în aceste zile.

M-am oprit mai mult asupra filmului cu numărul 6 din această serie, ”Orașul sub asediu”, pentru că mi se pare că, din toată seria, sintagma ”comedie polițistă” i se potrivește cel mai bine. În primele cinci, comedia era predominantă, iar partea ”polițistă” era doar circumstanțială: răufăcătorii erau mai degrabă niște clowni, jucând aproape de fiecare dată roluri comice. În acest film, răufăcătorii se ridică pentru prima dată aproape de nivelul polițiștilor, sau chiar peste ei, în anumite momente. Aceștia, la rândul lor, nu mai sunt doar niște simpli elevi sau studenți la academie, ci ofițeri de poliție cu acte în regulă; de aceea, poate că titlul ”Academia de Poliție” nu se mai potrivește la fel de bine. 

Polițiștii au fost dintotdeauna un ”material” serios pentru comedii. Ne aducem aminte de seria de filme franceze cu ”Jandarmul” interpretat magistral de Louis de Funès. Mai recent, Garcea a devenit un personaj de legendă pe plaiurile mioritice. Pentru americani, unele dintre personajele din Academia de Poliție sunt echivalentul acestora de dincolo de Ocean. O variantă mai complexă a filmelor polițiste de comedie este seria franceză ”Taxi”.

În Academia de Poliție 6, rolul polițiștilor zevzeci este preluat (din nou) de căpitanul Harris (interpretat de G. W. Bailey) și subordonatul său, Proctor (Lance Kinsey). Întrucât aceștia sunt incapabili să oprească o bandă de răufăcători, primarul orașului (Kenneth Mars) cheamă în ajutor trupa de polițiști a comandantului Lassard (George Gaynes), în care strălucesc aceiași Hightower (Bubba Smith), Tackleberry (David Graf), Jones (Michael Winslow), Callahan (Leslie Easterbrook), Hooks (Marion Ramsey) și Fackler (Bruce Mahler). În lipsa eroului principal din primele filme ale seriei (Mahoney), trupei i se adaugă, la fel ca și în Academia de Poliție 5, fotogenicul Nick Lassard, nepotul comandantului, intepretat de Matt McCoy, care suplinește întrucâtva lipsa lui Mahoney. În schimb, pe Zed și Sweetchuck (personaje comice din filmele precedente) nu-i suplinește nimeni, din păcate.

Intriga este clar mai sofisticată decât în cazul celorlalte filme din serie. Răufăcătorii sunt de data asta mai șireți, și sunt ghidați de un om misterios, care le plănuiește loviturile cu multă precizie și acuitate, astfel încât se ajunge chiar la ideea că cineva din interior i-ar ajuta pe hoți. Aceștia par să se ocupe de anumite magazine și bănci, dintr-o arie precisă a orașului, de-a lungul unei linii de autobuz. Cei trei hoți au și unele trăsături aparte - ”asul” (Gerrit Graham) este cel mai inteligent și mânuiește arme, Flash (Brian Seeman) este cel mai mobil, iar Ox (Darwyn Swalve) este o forță a naturii.

Bineînțeles, nu sunt nici un fel de emoții că ei nu vor fi în cele din urmă prinși, în ciuda câtorva întorsături de situație. Comparativ cu filmele anterioare din serie, aici nu este loc pentru nici o intrigă amoroasă sau relație romantică.

Și în acest film, am remarcat îndeosebi talentul lui Jones (Michael Winslow) de a scoate diverse sunete, de a imita și juca diverse roluri. Într-o scenă dintr-un bar, reușește să-l imite foarte bine pe Jimi Hendrix, în scenele de luptă are un stil comic de a-l imita pe Bruce Lee, și există o secvență în care pare Robocop, speriindu-și adversarul.

Fiecare dintre eroi își face treaba sa ”obișnuită”. Criticați pentru stereotipurile pe care le reprezintă, actorii principali își joacă totuși bine rolurile, iar aceste ”tipologii” sunt foarte binevenite pentru spectatorul mai puțin pretențios: știi mereu la ce să te aștepți din partea fiecăruia. Pentru mulți dintre actori, acesta a fost ultimul film în care au apărut în seria ”Academia de Poliție”, deoarece ultimul film din serie (Academia de Poliție 7: Misiune la Moscova) a avut o distribuție ușor diferită. A fost și ultimul film din serie a cărui acțiune se petrece într-un oraș american. Am avut mereu o curiozitate geografică: care este acel oraș? Se pare că mai multe denumiri de cartiere și străzi fac referire la orașul canadian Toronto (unde s-au filmat și primele filme din serie). Totuși, de data aceasta, filmările au avut loc la Los Angeles. Harta orașului din sediul Poliției aparține orașului Detroit, iar autobuzul condus de Proctor are drept destinație Broadway (din New York). Deci, cumva, mai multe orașe nord-americane sunt cumva luate ca reper în această producție.

Filmul are un final oarecum surprinzător, și pentru prima dată răufăcătorul principal este demascat abia în ultimele secvențe. În ansamblu, mi-a făcut plăcere să văd și să revăd aproape toată seria ”Academia de Poliție”, iar acest al șaselea film mi s-a părut cel mai ”serios” dintre toate.

Ricardo Montaner - Viajero Frecuente (2012)

Ricardo Montaner - Viajero Frecuente, Sony Music Latin, 2012.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata acesteia și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii:

01. Viajero Frecuente 4:24 (Ricardo Montaner, Massimiliano D'Apollo, Max Longhi, Giorgio Vanni)

02. La Canción Que Necesito 3:40 (Ricardo Montaner, Yasmil Marrufo)

03. Time 4:26 (Ricardo Montaner, Ricardo Reglero Jr.)

04. Ya No Queda Un Alma (Grado 33) 3:58 (Ricardo Montaner, Yasmil Marrufo)

05. Voy A Vivir La Vida 3:27 (Ricardo Montaner, Yasmil Marrufo)

06. Hazme Regresar 3:18 (Ricardo Montaner, Alejandro Reglero, Alberto Gaitán, Ricardo Gaitán)

07. Convénceme 3:39 (Ricardo Montaner, Yasmil Marrufo)

08. Déjame Soñar (cu India Martínez) 3:24 (Ricardo Montaner)

09. El Centro De La Tierra 4:21 (Ricardo Montaner)

10. Te Amo Hasta Siempre (cu Mau & Ricky) 3:51 (Ricardo Montaner, Ricardo Reglero Jr)

11. El Piano Nunca Más 3:53 (Ricardo Montaner, Massimiliano D'Apollo, Max Longhi, Giorgio Vanni)

12. Hago Una Poesía 3:42 (Ricardo Montaner, Paolo Paltrinieri)

13. La Gloria De Dios (cu Evaluna Montaner) 6:20 (Ricardo Montaner, Pablo Manavello)

Nominalizat la premiul Latin Grammy pentru cel mai bun album vocal tradițional pop (2013).

Nominalizat la premiul Grammy pentru cel mai bun album pop latino (2014).

AllMusic: 5/5; Amazon: 4,6/5

Ricardo Montaner este un cântăreț latino-american, de muzică pop (sau pop latino). Născut în Argentina, s-a mutat de mic copil (7 ani) în Venezuela, unde tatăl său a primit un loc de muncă. Și-a început cariera muzicală în anii 70, dar primele albume și succesul au apărut abia în anii 1980. Din 2001 s-a mutat cu familia la Miami, în Statele Unite ale Americii; este cetățean a patru state latino-americane (Argentina, Venezuela, Columbia și Republica Dominicană) dar el însuși se consideră în primul rând venezuelean. A scos numeroase albume, în general bine apreciate de iubitorii muzicii latino. Aflat acum pe final de carieră, s-a preocupat și de destinul muzical al unora dintre copiii săi, dintre care doi frați, Mau & Ricky, s-au lansat ca duet pe scenă în ultimii ani, iar fiica Evaluna Montaner pare să fie o stea în devenire.

Albumul ”Viajero Frecuente”, apărut în 2012, este o realizare muzicală care atestă maturitatea deplină a artistului, incluzând aproape exclusiv balade romantice. Asupra mea, muzica asta lentă și duioasă are un efect de somnifer: de obicei, de pe la jumătatea albumului adorm. Este foarte bine să asculți o asemenea producție noaptea, când dorești să te liniștești, dar ziua mă feresc să mai ascult, deoarece mi s-a întâmplat să adorm și în amiaza mare.

Prima jumătate a albumului conține piese mai interesante și, totodată, singura melodie care nu este lentă, Voy a Vivir la Vida. N-aș spune că această melodie se remarcă prin altceva, în afară de ritmul ceva mai susținut. În schimb, îmi plac piesele a căror intensitate crește pe parcurs, cum este chiar cea inițială, care dă și titlul albumului, Viajero Frecuente. Favorita mea de pe acest album este însă Time, unde artistul reușește să redea cu maximă intensitate emoții și sentimente diverse, care ”explodează” literalmente spre finalul melodiei. 

Celelalte sunt genul acela de melodii de amor, dolor și corazón, specifice muzicii latino-americane și telenovelelor. De altfel, unele, precum La Canción Que Necesito, au și fost utilizate într-un serial de acest tip.

Pentru iubitorii de muzică de tip flamenco, există două piese cu asemenea influențe, Hazme Regresar și Déjame Soñar, aceasta din urmă într-un duet interesant cu cântăreața spaniolă (andaluză) India Martínez.

De altfel, în a doua parte a albumului există și alte piese cu participare ”externă”, deși e oarecum ciudată exprimarea, fiindcă, în afară de India Martínez (menționată deja), ceilalți cântăreți sunt copiii artistului: Mau & Ricky apar pe Te Amo Hasta Siempre, iar Evaluna Montaner pe La Gloria De Dios.

Ultima piesă de pe album, La Gloria De Dios, merită o atenție specială. Este de departe cea mai lungă melodie de pe tot albumul, și asta pentru că la un moment dat, după ce ai impresia că melodia se termină, aceasta se reia cu o instrumentație pe care o apreciez ca fiind deosebită, momentul muzical maxim al albumului fiind această încheiere în tonalități de rock, cu o chitară electrică în prim-plan. Este totodată singura melodie care nu abordează tema dragostei, fiind un imn religios, provocat de un eveniment nefericit. Și, în plus, față de toate acestea, vocea adolescentei Evaluna Montaner contrastează foarte eficient cu cea a tatălui său, creând o atmosferă aparte.

Deși acest album s-ar încadra la noi la ”muzică ușoară”, chiar într-un sens foarte apropiat de ceea ce se înțelegea prin acest termen înainte de Revoluție, există și elemente de modernitate vizibile. Chitara electrică apare pe mai multe cântece, existând chiar și situații de solo la chitară, în mod clar o adaptare din muzica rock. Colaborarea cu Orchestra Simfonică din Milano a adus unele beneficii evidente multor melodii.

Este un album care, prin tematică și prin sunet, se adresează în primul rând generațiilor mai în vârstă, nostalgicilor și melancolicilor, dar care totodată crează punți de legătură cu generațiile tinere.

Forever Young (2016)

Regia: Fausto Brizzi. Producători: Mario Gianani, Lorenzo Mieli.

Scenariul: Fausto Brizzi, Marco Martani, Edoardo Falcone.

Cu: Fabrizio Bentivoglio, Sabrina Ferilli, Lillo, Lorenza Indovina, Teo Teocoli.

Nu este recomandat copiilor sub 12 ani.

IMDb: 5,7/10; FilmAffinity: 4,7/10; MYmovies.it: 2,48/5.

Sunt un fan al filmelor de comedie. Cred că este destulă dramă în viața reală ca să mai îmi încarc sufletul cu dramele imaginare din filme, și deseori mă uit la un film ca să mă relaxez, să mă deconectez, și cea mai bună alegere în acest sens este un film de comedie.

Sigur, există comedii și... comedii. Când se râde de tine, sau de categoria de vârstă din care faci sau te pregătești să faci parte, o fi comedie pentru alții, dar ție îți lasă un gust amar. Și cred că ăsta e substratul acestui film al lui Fausto Brizzi: să faci haz de necaz. În orice caz, eu nu prea am râs.

Subiectul acestei comedii italiene sunt bătrânii și, oarecum, conflictul dintre generații. Este un subiect cum nu se poate mai potrivit în această perioadă de pandemie, în care bătrânii de peste 65 de ani au parte, cel puțin la noi, de un tratament ”preferențial”.

Revenind la film, ”bătrânii” lui Fausto Brizzi nu sunt de fapt atât de în vârstă, cu o singură excepție: Franco, personajul interpretat de Teo Teocoli, despre aflăm că aleargă la maraton la categoria 65+, la care este de altfel campion. Ceilalți sunt însă undeva între 45 și 55 de ani, categorie de vârstă indirect criticată și direct miștocărită, pentru că acești oameni par să nu-și dea seama că timpul lor a cam trecut (cel puțin în anumite privințe), că-s cam ”trecuți de amiază” și nu se mai uită în buletin. Ei se încăpățânează să rămână ”tineri”, în ciuda situațiilor ridicole sau chiar penibile pe care le generează. De altfel, este un fel de comic de situație pe care ni-l propune regizorul, alături de câteva scene care, și scoase din context, sunt comice prin ele însele.

Din păcate, filmul se disipează între patru povești paralele, puțin spre deloc conectate între ele. În acest fel, regizorul se apropie mai mult de realitatea noastră cotidiană, complexă, și gândește un deznodământ diferit pentru fiecare dintre personaje, ținând cont de diversitatea situațiilor reale, dar uneori împotriva logicii și a expectativelor audienței.

Exemplificatoare în acest sens este povestea lui Giorgio (Fabrizio Bentivoglio), 50 de ani (arată de 60), director la un post de radio, și care are o relație împotriva firii cu Marika (Pilar Fogliati), o tânără studentă în vârstă de aproximativ 20 de ani. El se îndrăgostește însă de o doamnă, Stefania (Lorenza Indovina), care este de vârsta lui, și cu care are mult mai multe lucruri în comun. Tensiunea acestui triunghi amoros se păstrează până spre final, dar Giorgio nu ia decizia ”corectă”.

Într-o situație asemănătoare se află Angela (Sabrina Ferilli), 48 de ani (arată de 35), singură, divorțată, împinsă de la spate de prietena ei, Sonia (Luisa Ranieri), să își găsească un partener tânăr, ceea ce și reușește. În cazul acestei relații cu Luca (Emanuel Caserio) apar câteva întorsături comice, dar ideea este că în cele din urmă Angela, spre deosebire de Giorgio, realizează ridicolul situației.

Cele mai comice scene îl implică însă pe Diego (Lillo), DJ la postul de radio condus de Giorgio, și care este dat la o parte de tânărul Nick (Francesco Sole), un tânăr youtuber cu milioane de like-uri și de fani. Diego încearcă în zadar să-l ”sape” pe Nick și, în paralel, să-și găsească un job la unul din milioanele de posturi de radio existente în Roma, interviurile sale fiind de un ridicol demn de un regizor postmodernist.

În fine, povestea avocatului Franco (Teo Teocoli), care și-a găsit un refugiu din practicarea sportului, a oricărui sport, în vizibil contrast cu ginerele său obez, Lorenzo (Stefano Fresi). Relația dintre cei doi se schimbă după ce Franco suferă un mic accident, dar nu vrea să se lase de sport. Atitudinea sa infantilă și poate chiar inconștientă este moderată de aflarea veștii că ar urma să devină bunic, fiica sa Marta (Claudia Zanella) fiind însărcinată. Și Lorenzo devine mai activ și încearcă să evolueze și în plan profesional.

Filmul propune așadar mai multe povești de viață, unele comice, altele mai puțin, cu concluzii destul de diferite. Astfel, nu avem de-a face cu vreun final moralizator, cu vreun îndemn, nu există o convergență a destinelor urmărite. Fiecare este liber să tragă propria sa concluzie. Este totuși destul de vizibilă critica la adresa generației celor născuți în anii 50-60, care și-au cam ”trăit traiul, și-au mâncat mălaiul”, și nu sunt suficient de inteligenți să înțeleagă asta și să lase locul celor mai tineri, pe de o parte, și o critică socială evidentă, cu privire la existența unor relații amoroase nefirești între persoane aparținând unor generații diferite, și care au puține afinități reale unele cu altele, pe de altă parte. Deși critica este în primul rând la adresa celor mai ”experimentați”, un spectator atent poate deduce și o critică subtilă la adresa generației tinere, mai exact cu privire la anumiți membri ai acesteia, co-părtași la această situație. Superficialitatea tinerilor din această peliculă este exploatată și în această direcție: Marika nu își dă seama că Giorgio o înșeală, Luca nu realizează că Angela nu este potrivită pentru el, Nick îl laudă pe Diego în conversațiile amicale dintre ei dar îl face praf în direct, și așa mai departe.

Un film interesant, care ar fi reușit mai bine dacă s-ar fi concentrat pe una sau maxim două povești în loc de patru.

Prosper Mérimée - Carmen

Prosper Mérimée, Carmen. Nuvele, Editura Pentru Literatură, Colecția ”Biblioteca Pentru Toți” (nr. 270), București, 1965, 366 pag., traducere de Al. O. Teodoreanu, prefață de Mihai Murgu (este ediția pe care am citit-o). Există și alte ediții în limba română, dar în general destul de vechi.

Ediția originală (completă): Prosper Mérimée, Carmen, Michel Lévy frères, Paris, 1846. Nuvela a apărut prima dată în numărul din octombrie 1845 al revistei Revue des Deux Mondes, însă doar cu primele trei părți, fără partea a patra.

Goodreads: 3,53/5; Amazon: 4,3/5.

Până la această carte, Prosper Mérimée a fost un autor necunoscut mie. De altfel, din literatura franceză de la jumătatea secolului al XIX-lea, spre rușinea mea, nu sunt familiarizat decât cu cărțile lui Alexandre Dumas (tatăl).

Prosper Mérimée nu este nici pe departe un scriitor la fel de dotat și de prolific, fiind cunoscut mai mult pentru povestiri și nuvele. Câteva dintre acestea au fost incluse în acest volum, apărut în urmă cu mai bine de 50 de ani. Deși am fost interesat în primul rând de nuvela Carmen, care apare și ca titlu (dovadă că și în perioada comunistă exista un soi de marketing), am luat povestirile în ordinea (cronologică) din carte. Ceea ce nu a fost o idee chiar rea, pentru că am apucat să mă familiarizez un pic cu stilul cam sec al autorului, care descrie întâmplări în general tragice cu multă dezinvoltură neparticipativă, de parcă ar fi un fel de medic legist care disecă un cadavru și expune în mod științific faptele, fără să-i pese de drama personajelor în cauză.

Volumul începe cu Mateo Falcone, o povestire scurtă, seacă, crudă și oarecum cretină. Un început prost, care aproape că m-a determinat să renunț la a mai citi și restul povestirilor. Mi-am făcut totuși curaj, și am constatat că lucrurile se îmbunătățesc în nuvelele următoare, Tamango și Neînțelegeri, crescând de asemenea și nivelul de complexitate al narațiunii. Din păcate, aplecarea înspre tragic a autorului a părut să rămână aceeași. Momentul de maxim al întregului volum este Colomba, care are deja dimensiunile unui mic roman (170 de pagini) și care a reușit să mă cucerească, în sensul că n-am mai lăsat cartea din mână până nu am ajuns la finalul acestei povestiri. A urmat Carmen, despre care voi vorbi mai pe larg puțin mai jos, și, la final, Abatele Aubin, o povestire scurtă, epistolară, provocatoare.

Carmen este o nuvelă oarecum dezamăgitoare, ca fir narativ. Meritul principal al autorului este acela că a reușit să creeze un personaj, Carmen, care să dăinuie peste veacuri în cultura universală: a fost preluat în faimoasa operă Carmen a lui Georges Bizet (1875), și apoi în numeroase alte creații artistice, de la scrieri literare, la spectacole de teatru, balet, operă și ecranizări, unele celebre. Sigur, povestea a mai fost schimbată, de aceea este uneori atât de interesant să revii la sursă, să citești varianta originală, de la care a plecat totul.

Autorul pleacă cel mai probabil de la experiența sa proprie ca și călător / arheolog în Spania, unde a fost în 1830, și a cunoscut-o pe contesa de Montijo, sursa probabilă a unei povestiri asemănătoare cu cea din Carmen. Astfel, în primele două capitole, Mérimée narează la persoana întâi o serie de întâmplări din Andaluzia. În primul capitol, el se întâlnește cu un bandit, Don José ”Navarro” Lizarrabengoa, cu care se împrietenește. Este un episod povestit prin prisma idealului romantic al banditului văzut ca un proscris, o victimă a sistemului, un om de ”onoare”, după cum am văzut și în Colomba, ceva asemănător cu haiducii de la noi sau, dacă vreți, cu Robin Hood. În al doilea capitol, autorul, aflat în Córdoba, se întâlnește cu Carmen, o țigancă frumoasă, care-l ademenește la ea acasă și-i fură ceasul. De fapt, nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă banditul Don José Navarro, prietenul lui Carmen, nu ar fi sosit la fața locului și nu l-ar fi scăpat de acolo pe autor.

Al treilea capitol este de fapt cheia întregii nuvele, fiind și mai lung decât toate celelalte capitole la un loc. Dacă în primele două capitole, precum și în al patrulea, autorul crează cadrul narațiunii, în cel de-al treilea capitol Don José devine naratorul și ne povestește prin tot ceea ce a trecut, cu focalizare pe relația sa amoroasă cu Carmen.

Carmen este femeia fatală prin excelență, genul de personaj care își face cu greu loc în literatură și cultură, tocmai pentru că este atât de real, tot mai des întâlnit, pe de o parte, cât și pentru faptul că este oarecum un subiect tabu, fiind în antiteză cu modelele general acceptate de societate - femeia văzută ca soție iubitoare, blândă și supusă, sau ca mamă devotată, sau ambele, exact ceea ce Carmen nu este. Probabil tocmai de aceea Mérimée a preferat să localizeze acțiunea într-o regiune exotică, puțin cunoscută, Andaluzia, și probabil a considerat că este mai ”cuminte” ca această femeie să fie țigancă, pentru a nu jigni cumva alte nații, deși în nuvelă există o anumită doză de misoginism și de rasism, inerentă, și asta în ciuda faptului că autorul este interesat de viața și obiceiurile țiganilor, după cum demonstrează ultimul capitol, care nu este altceva decât o amplă prezentare cu iz științific a nației țiganilor, aproape fără nici o legătură cu narațiunea.

Carmen este prezentată doar din perspectiva lui Don José, care se îndrăgostește repede de ea, și nu mai este capabil apoi să renunțe la această relație, care-l duce încetul cu încetul la pierzanie. Ea nu este doar frumoasă, ci și liberă și independentă; iată, deci, un prototip al femeii moderne, al femeii din prezent mai degrabă, deoarece în secolul al XIX-lea așa ceva era greu de imaginat. Pe de altă parte, ea este vicleană, șireată, și manipulatoare: joacă bărbații pe degete, și-i conduce spre acțiuni chiar împotriva voinței lor. Don José devine o victimă a acestei manipulări; el însuși un personaj provenit dintr-un univers marginal, ca basc din Navarra, nu face față vieții tumultoase impuse de Carmen, iar aceasta nu acceptă să-și schimbe modul de trai.

În ciuda faptului că ea însăși provoacă majoritatea întâmplărilor descrise de Don José, fiind o campioană a liberului arbitru, Carmen crede totodată în destin, căreia îi cade în cele din urmă victimă: pare să fie o soartă care nu mai poate fi schimbată și pe care o acceptă cu prea multă seninătate.

Narațiunea se încheie practic la sfârșitul capitolului al treilea, întrucât cel de-al patrulea capitol, surprinzător, nu mai aduce absolut nimic nou.

Mérimée nu este un mare scriitor, stilul său este mai degrabă desprins din literatura științifică, dar Carmen aduce în prim-plan un personaj feminin de o amploare remarcabilă, care pare să-și fi ocupat un loc meritat în cultura universală.

Au revoir monsieur Grock / La revedere, domnule Grock (1950)

Regia: Pierre Billon. Producători: Bluette Christin-Falaize, Nino A. Constantini.

Scenariul: Bluette Christin-Falaize, Nino A. Constantini.

Cu: Grock, Ted Rémy, Adrien Osperi, Suzy Prim, Louis Maiss.

Recomandat tuturor vârstelor.

IMDb: 6,1/10; AlloCiné: 2,8/5; Sens Critique: 5,4/10.

Ați auzit vreodată de Grock? Recunosc că nici eu, până nu am văzut acest film, și prin urmare m-am interesat. Grock, pe numele lui real Charles Adrien Wettach, a fost un clown. Nu orice fel de clown, ci unul dintre cei mai cunoscuți și mai populari din lume în prima jumătate a secolului XX. Unii afirmă chiar că a fost cel mai grozav clown din istorie.

Elvețian la origine, și-a început cariera la doar 13 ani, a colindat toată Europa centrală și occidentală, cu diverse trupe de circ, ajungând în scurt timp vedetă. A ajuns și în Statele Unite și în Marea Britanie, iar înspre est, până în Ungaria. Vorbea fluent 6 limbi - franceză (maternă), germană, engleză, italiană, spaniolă și... maghiară, plus alte 9 limbi în care se putea face înțeles. Dincolo de talentul său de comediant, avea un uriaș talent muzical - știa să cânte la 24 de instrumente muzicale, dintre care unele foarte dificile (precum o vioară minusculă), și a compus peste 2500 de melodii, pe care le interpreta pe scenă.

Spre deosebire de Charlie Chaplin și alți actori de comedie (mai tineri decât el), Grock nu prea a avut șansa să se afirme în lumea marelui ecran. Iar când a apărut în filme, acestea au fost, în general, biografice (sau autobiografice): Grock (1931) și Au revoir monsieur Grock / La revedere, domnule Grock (1950). Acestea au atras mai ales fanii săi, dar nu neapărat publicul larg.

Filmul La revedere, domnule Grock a fost realizat când artistul avea aproape 70 de ani, o vârstă la care, în mod cert, se pregătea să se retragă de pe scenă. Este un film cu Grock, despre Grock - un film biografic, aș zice chiar autobiografic, chiar dacă Grock nu apare cu numele printre realizatori, în care valențele artistice sunt reduse la scenele (relativ numeroase) în care Grock își face numărul în fața spectatorilor, alături de un partener, interpretat, în majoritatea cazurilor, de Louis Maiss.

La început, Grock este cel din prezent. Colindând pe lângă școala generală unde a învățat, el se întâlnește cu un băiețel, care seamănă cu el (cel din copilărie) și pe care-l cheamă Adrien (ca pe el). De aici începe rememorarea întregii sale vieți. Pentru partea cu copilăria, Grock este interpretat de băiețelul amintit (Adrien Osperi), iar pentru perioada de adolescență, de Ted Rémy.

Ceea ce este mai impresionant este că Grock (reamintim, la 70 de ani), își joacă propriul rol pentru partea cea mai largă a filmului, care vizează maturitatea și succesul. Îl vedem pe numeroase scene ale lumii, interpretând partituri diferite și vorbind o grămadă de limbi. Scenele de război aduc un plus de dramatism peliculei. Grock își manifestă umanitatea prin introducerea în film a unor copii de etnii diferite, care îl însoțesc prin memoriile sale și pentru care face diverse gesturi, demonstrând dragoste și înțelegere. Nu degeaba se spune că clownii sunt cei mai îndrăgiți de copii la circ: interpretarea clownului e făcută să genereze râsete la toate categoriile de vârstă, dar copiii sunt întotdeauna cei mai ”pe-o minte” cu clownul. Grock are însă și alți fani, inclusiv excentrica contesă Barinoff (Suzy Prim).

Filmul se încheie apoteotic, cu o ”ultimă” reprezentație a lui Grock, destul de lungă, dar foarte interesantă și demnă de aplauze. În ciuda vârstei, clownului îi ”ies” toate schemele, inclusiv cele care necesită o anumită putere și condiție fizică. În final, Grock ”predă ștafeta” unui copil, dornic să-i calce pe urme - un simbolism evident, pe ideea că spectacolul trebuie să continue.

Interesant este că în film apare, ca figurant, și un anume Louis de Funès... iată că Grock a avut și are în continuare urmași demni.

Remarcabil este faptul că Grock nu s-a oprit aici. În 1951 și-a creat propriul său circ, cu care a mers în turneu prin Europa vestică până în 1954. În 1957, apare în câteva showuri de televiziune, la televiziunea italiană Rai. Moare în 1959 la Imperia (Italia), unde își construise o vilă uriașă, Villa Bianca, numită după fiica sa, în 1930. Din 2017 Villa Bianca este deschisă publicului vizitator sub forma unui muzeu memorial.

Zayn - Mind of Mine (2016)

Zayn - Mind of Mine, RCA Records / Sony Music, 2016.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata acesteia și, în paranteză, compozitorii și, după linia oblică, producătorii:

01. MiNd of MiNdd (Intro) 0:57 (Zayn Malik, Chase Wells, James Griffin, Kevin Rains, James Emerson, Salvador Waviest / XYZ)

02. PILLOWTALK 3:22 (Zayn Malik, Levi Lennox, Michael Hannides, Anthony Hannides / Levi Lennox, MakeYouKnowLove)

03. iT's YoU 3:46 (Zayn Malik, James Ho, Harold Lilly / Malay)

04. BeFoUr 3:28 (Zayn Malik, James Ho, Harold Lilly, Terrence "Scar" Smith / Malay)

05. sHe 3:09 (Zayn Malik, Alan Sampson, Michael Hannides, Anthony Hannides / Alan Sampson, MakeYouKnowLove)

06. dRuNk 3:25 (Zayn Malik, Alan Sampson, Michael Hannides, Anthony Hannides, Terrence "Scar" Smith / Alan Sampson, MakeYouKnowLove)

07. INTERMISSION: fLoWer 1:44 (Zayn Malik, James Ho / Malay)

08. rEaR vIeW 3:21 (Zayn Malik, James Ho, Harold Lilly / Malay)

09. wRoNg (cu Kehlani) 3:32 (Zayn Malik, Kehlani Parrish, Chase Wells, James Griffin, Kevin Rains, James Emerson, Salvador Waviest / XYZ)

10. fOoL fOr YoU  3:22 (Zayn Malik, Chase Wells, James Griffin, Kevin Rains, James Emerson, Salvador Waviest / XYZ)

11. BoRdErSz 3:59 (Zayn Malik, James Ho, Harold Lilly, Michael Hannides, Anthony Hannides / Malay)

12. tRuTh 4:05 (Zayn Malik, James Ho, Chase Wells, James Griffin, Kevin Rains, James Emerson, Salvador Waviest / XYZ)

13. lUcOzAdE 4:12 (Zayn Malik, Chase Wells, James Griffin, Kevin Rains, James Emerson, Salvador Waviest / XYZ)

14. TiO 2:58 (Zayn Malik, Michael Hannides, Anthony Hannides, Herbie Crichlow / MakeYouKnowLove)

Deluxe Edition

15. BLUE 3:44 (Zayn Malik, James Ho, Harold Lilly, Johann Sebastian Bach / Malay)

16. BRIGHT 2:56 (Zayn Malik, James Ho, Harold Lilly / Malay)

17. LIKE I WOULD 3:12 (Zayn Malik, Chase Wells, James Griffin, Kevin Rains, James Emerson, Salvador Waviest / XYZ)

18. SHE DON'T LOVE ME 4:15 (Zayn Malik, Chase Wells, James Griffin, Kevin Rains, James Emerson, Salvador Waviest, Terrence "Scar" Smith / XYZ) 

AllMusic: 3,5/5; Rate Your Music: 2,43/5; Metacritic: 69%.

Trebuie să spun de la început că ăsta nu este genul meu preferat de muzică. Am constatat însă și de această dată, ca și în alte ocazii, că, dacă asculți de suficient de multe ori un album, la un moment dat începi să te obișnuiești, ba chiar să-ți și placă. Mi-a luat destul de mult timp ca muzica lui Zayn Malik să ajungă, măcar parțial, la mine - adică să și înțeleg ce anume vrea el să transmită. Căci sincer, la primele audiții, toate jelaniile și văicărelile lui siropoase nu-mi stârneau nici un sentiment.

Când eram mai tânăr, ascultam rock, chiar hard-rock și heavy metal. Nu-mi păsa de ce ziceau ceilalți, nici măcar de ce ziceau fetele. Până când într-o zi a început să-mi pese de ceea ce zic unii, mai ales unele, și am încercat să devin mai tolerant, ba chiar și să explorez noi genuri muzicale. Un prieten mi-a spus, printre altele, că nu voi avea succes cu vreo fată, dacă nu voi accepta și o muzică de asta, mai liniștită. Deși am depășit vârsta, cred că albumul acesta, Mind of Mine, este exact genul ăla de muzică cu ajutorul căreia să încerci să cucerești o fată. De preferință una care nu înțelege foarte bine limba engleză, dar revin asupra acestei chestiuni mai încolo. În orice caz, luând în considerare situația mea actuală, chiar dacă nu mai sunt în postura de a cuceri fete, albumul acesta are un efect pozitiv (noaptea): mă adoarme imediat. Excelent somnifer. Mă feresc să-l ascult ziua, că are același efect.

Melodiile sunt în general lente, cu câteva mici excepții, dar nici excepțiile nu reușesc să mă trezească. Albumul a avut succes peste tot în lume, și cred că în principal datorită piesei de început, Pillowtalk (propriu-zis a doua piesă, dacă luăm în calcul și introducerea), și datorită penultimei piese, Like I Would. Prima este un fel de soul, R&B, definitorie pentru tot albumul, probabil cea mai reușită melodie de pe album. Cealaltă, Like I Would, apare doar pe ediția ”deluxe”, ceea ce mi se pare o tâmpenie, menită probabil să ”vândă” această ediție lărgită, pe care mai sunt trei piese, mai deloc remarcabile. Este o piesă dansabilă, de club, una dintre puținele de acest gen de pe album.

Între ele, o mulțime de alte cântece, mai mult sau mai puțin interesante. Seamănă bine între ele, așa că doar audițiile multiple pot genera deosebiri în mintea ascultătorului. Aș remarca balada It's You, care urmează imediat după Pillowtalk, și unde vocea lui Zayn iese cel mai bine în evidență, și cel mai mult din tipare. Nici următoarele piese, Befour și She, nu sunt rele, și sunt mai ritmate (ceea ce, în contextul ăsta de adormire, e bine). Drunk n-ar fi rea, dar nu îmi place mesajul. Mai încolo, Rear View începe bine, dar se termină prost, și refrenul e aiurea. În schimb, construită cam pe același stil, Lucozade mi se pare una dintre cele mai reușite piese de pe album. Am găsit și o explicație: nu are refren! Artistul cântă cam ce-i vine lui prin minte pe un fundal sonor repetitiv, un ritm de discotecă de anii 80, dat de sintetizator. Se termină cam dintr-o bucată, dar asta e. Înainte de Lucozade, Bordersz este de asemenea o piesă frumoasă, mai ritmată, care ”curge” lin, și în care am remarcat (singura dată pe acest album) o accelerare a ritmului spre final, care sună foarte bine. De asemenea, TiO (care este un acronim de la ”Take It Off”) încheie cu brio partea ”principală” a albumului.

Sunt și câteva piese mai ”speciale”. Bun, mie nu-mi plac, dar aparent criticii pot să aibă ceva în plus de comentat. Singura piesă cântată cu altcineva, mai exact în duet, cu Kehlani (e o tipă), este Wrong. Nu mi s-a părut nimic special la această piesă. Duetul e OK, vocile se potrivesc, dar atât. Apoi, Blue conține ceva de la Johann Sebastian Bach, deci cumva e o piesă bazată pe muzică clasică. Mi se pare foarte-foarte slabă (Bach s-o fi răsucind în mormânt?). În fine, Intermission: Flower, este o piesă tradițională pakistaneză, țara de origine a tatălui lui Zayn, și e cîntată de acesta în limba urdu. E scurtă, dar groaznică: un fel de doină de jale de la noi. Faptul că e cântată în urdu e un lucru bun. Cred că era bine dacă tot albumul era în urdu. Explicația, în următorul paragraf.

Ajung în sfârșit la tema versurilor. Vocea lui Zayn e foarte bună, dar lirica e absolut groaznică. Înțeleg că Zayn însuși a compus versurile. Bine că are în spate o armată de profesioniști care să se ocupe de melodii și de producție, dar nu este măcar unul care să-i atragă atenția că-i pe nicăieri cu versurile? Nu că muzicienii din ziua de azi ar fi nu știu ce mari poeți, dar nici chiar așa. Înțeleg, tema majoră, adică oarecum unică, este dragostea. Dacă era atât, nu aveam nimic de comentat. Dar, din păcate, mai la concret, tema cât se poate de explicită e mai degrabă sexul, și nu dragostea aia romantică despre care se cântă în general. Sigur, azi mulți artiști sunt cât se poate de direcți și cu referire la sex. Dar nu pe genul ăsta de muzică... Poți fi explicit în multe feluri, în mod inteligent, subtil... Dar aici nu e nimic inteligent și nici subtil. Cuvintele cu ”f” abundă în mod de-a dreptul enervant, și, deși artistul vrea să pară că a devenit un om matur, se comportă și cântă ca un adolescent în călduri. Și în plus, unul care are destule carențe de educație. Nu mai vorbesc de consumul de alcool (Drunk) și alte exemple fatidice de versuri care nu pot servi drept model pentru tânăra generație.

Pentru un album de debut, e foarte bine. Zayn s-a lansat, ca și mulți artiști de azi, la un concurs de tipul X Factor, și a devenit celebru ca membru al trupei de băieți One Direction, pe care i-a părăsit în 2015 pentru a se dedica unei cariere solo. La exact un an de la separarea de One Direction a apărut acest album, Mind of Mine, iar între timp a mai scos un album, Icarus Falls (2018). Sperăm ca timpul să lucreze în favoarea lui - voce are.