Ivar Andrésen - Ansprache des Landgrafen / Ansprache des Königs (1930)

Ivar Andrésen - Ansprache des Landgrafen / Ansprache des Königs, His Master's Voice, The Gramophone Co. Ltd., Hayes (Anglia), 1930.

A. Ansprache des Landgrafen 4:13 (Richard Wagner - Tannhäuser)
B. Anspraches des Königs 2:45 (Richard Wagner - Lohengrin)

Cu acompaniamentul Orchestrei Staatskapelle din Berlin, dirijată de Fritz Zweig (Kapellemeister).

 

Ivar Andrésen a fost un cântăreț de operă (bas) novergian din perioada interbelică, recunoscut în special pentru interpretările unor personaje din operele lui Richard Wagner. Născut în 1896 la Oslo, a studiat la Stockholm, dar și în Germania, cu Siegfried Wagner (fiul marelui compozitor) la Bayreuth și cu Bruno Kittel la Berlin. În 1919 este angajat la Opera din Stockholm și debutează cu rolul Faraonului din opera Aida a lui Verdi. Din 1926 se mută în Germania, fiind angajat la Opera din Dresda, și apoi la cea din Berlin (1934-1939). În toată această perioadă s-a remarcat în mod deosebit pentru vocea sa profundă, și mai ales pentru rolurile sale wagneriene. Astfel, a fost invitat pe marile scene ale lumii, la Viena, Hamburg, München, Barcelona, la Covent Garden în Londra (1928-1931), la Metropolitan Opera din New York (1930-1932), la Paris (1931), Zürich sau Amsterdam. A participat în fiecare an din 1927 până în 1936 la Festivalul de la Bayreuth (dedicat exclusiv lui Wagner) și la Festivalul Glyndebourne (1935 și 1936). În 1939 a apărut în prima operă televizată în Germania. A murit în 1940 la Stockholm, la doar 44 de ani.

Din anii 1920 și 1930 au rămas numeroase înregistrări, discuri de gramofon, transferate mai recent în diferite formate moderne, inclusiv pe CD sau DVD. Dintre acestea, am avut ocazia să ascult acest disc (shellac), care conține două extrase din Tannhäuser, respectiv Lohengrin, două opere wagneriene în care Andrésen interpretează rolul landgrafului Thuringiei (Tannhäuser), respectiv a regelui (Lohengrin). Trebuie spus că la momentul respectiv tehnologia nu permitea ca înregistrările să depășească 4-5 minute pe una din fețele discului; astfel, o parte are puțin peste 4 minute, iar cealaltă, puțin sub 3 minute. E totuși suficient pentru a contempla talentul artistului, acompaniat de orchestra berlineză dirijată de Fritz Zweig. Deși discul nu este datat, seria sa (C 1853) face probabilă apariția sa în 1930.

Este interesant că am găsit pe net, în mediateca bibliotecii SLUB din Dresda, o înregistrare absolut identică, care poate fi audiată inclusiv online. Singura diferență este că discul în cauză pare să fie mai timpuriu, posibil din 1928, judecând iarăși după seria discului (E.H. 122), fiind scos de Electrola, compania echivalentă cu His Master's Voice și reprezentanta Gramophone Co. în Germania. Astfel, este probabil ca discul original să fie cel german, iar cel britanic să apară ulterior, când artistul a ajuns la o anumită notorietate și în Anglia sau Statele Unite ale Americii.

Ambele ”discursuri”, cel al landgrafului Herrmann din Tannhäuser, și cel al regelui din Lohengrin, sunt incluse și în compilațiile actuale care includ repertoriul artistului, singura diferență fiind aceea că în prezent este preferată varianta în care ”piesa” nu are un nume generic, ci este specificată în funcție de primele cuvinte. Astfel, Ansprache des Landgrafen apare acum ca Gar viel und schön, iar Ansprache des Königs poate fi identificat cu Gott grüss' euch, liebe Männer.

Behind That Curtain / În spatele acelei cortine (1929)

Regizor: Irving Cummings. Producător: William Fox (Fox Studios).
Scenariul: Sonya Levien, Clarke Silvernail, adaptare de George Middleton după romanul lui Earl Derr Biggers.
Cu: Warner Baxter, Lois Moran, Gilbert Emery, Philip Strange, Boris Karloff.
Pentru copiii sub 12 ani, se recomandă vizionarea filmului doar cu acordul părinților sau împreună cu aceștia.
IMDb: 4,9/10; Letterboxd: 2,7/5; Rate Your Music: 2,46/5.

Sunt trei categorii de persoane care s-ar uita la un astfel de film. Prima ar fi formată din fanii filmelor cu detectivul Charlie Chan, un personaj creat de romancierul Earl Derr Biggers, ale cărui romane au fost transformate în filme încă din anii 1920. Acesta este al treilea film cu Charlie Chan, dar este primul care are și sunet (primele două au fost ”mute”), și primul care se păstrează (primele două s-au pierdut). Din păcate pentru fanii lui Charlie Chan și pentru amatorii de filme polițiste, celebrul detectiv, interpretat aici de E.L. Park, apare extrem de puțin spre deloc, mai tot misterul fiind rezolvat de detectivul Sir Frederick Bruce (Gilbert Emery) de la Scotland Yard.
A doua categorie de persoane interesate de acest film este formată din fanii actorului Boris Karloff, care a devenit celebru nu cu mult mai târziu în filme horror precum Frankenstein (1931) sau Mumia (1932). Iarăși, spre nefericirea acestora, Boris Karloff interpretează aici un rol minor, acela al servitorului de origine orientală al colonelului John Beetham (Warner Baxter).
A treia categorie, în care mă încadrez și eu, este formată din acele persoane care sunt interesate de istoria filmului și a cinematografiei și își fac timp, din când în când, și pentru astfel de producții de epocă. Filmul este de altfel ușor accesibil pe YouTube, și este printre primele filme cu sunet; de altfel, ca și alte filme din acea epocă, de schimbare majoră în cinematografie, a fost realizat și distribuit atât în varianta cu sunet, cât și în cea ”mută”, pentru cinematografele care încă nu se adaptaseră la noua tehnologie. Nici actorii nu par, sincer, foarte adaptați, și vorbesc foarte rar și foarte clar - un avantaj pentru cei care nu sunt vorbitori nativi ai limbii engleze și nu beneficiază de subtitrare, dar un dezavantaj pentru ritmul (lent al) filmului.
Din păcate, deși i s-a făcut publictate ca fiind un film polițist, cu o crimă și cu un mister greu de descifrat, este mai degrabă o telenovelă siropoasă și melodramatică, în care criminalul este cunoscut destul de devreme, iar producția se concentrează asupra triunghiului amoros format din cei trei actori principali - Eve Mannering (Lois Moran), Eric Durand (Philip Strange) și John Beetham (Warner Baxter). Deși tema este incitantă, felul previzibil în care se desfășoară acțiunea este plictisitor la maximum iar scenele de dragoste sfâșietoare sunt deranjante, greu suportabile, și puțin credibile. Nu știu dacă actrița Lois Moran a fost aleasă anume, dar rolul ei pare să fie acela al unei copile răsfățate și nu al unei femei mature. Cam așa și arată: cu scuzele de rigoare pentru gusturile din acea epocă, mie nu mi se pare deloc atrăgătoare această actriță, care, la 20 de ani (exact atât avea în 1929), are o înfățișare mai degrabă masculină și se comportă (în film) aproape ca un copil zvăpăiat, care nu are deloc capul pe umeri, deși sunt și momente în care personalitatea ei se schimbă. Pentru început, nu ascultă de unchiul său bogat, Sir George Mannering (Claude King), și pornește cu stângul în aventura vieții.
Din fericire, are cine să aibă grijă de ea, iar lui Warner Baxter (câștigător al Premiului Oscar pentru cel mai bun actor în 1930, pentru rolul jucat în In Old Arizona - 1928) i-a venit ca o mănușă acest rol de salvator al unei tinere femei măcinate de probleme.
Pentru cei care suportă mai greu melodramele, sunt câteva elemente care pot să fie totuși de interes. Acțiunea se defășoară pe mai multe continente - începe în Anglia, continuă în India, apoi prin deșert, în Persia, și se termină pe coasta californiană a Statelor Unite ale Americii, la San Francisco. Scenele filmate în exterior, în special cele din deșert, sunt interesante și bănuiesc că erau exotice de-a dreptul în acei ani. Și scenele din San Francisco acaparează atenția, de exemplu cele în care Eve fuge pe străzi, aflată fiind într-o evadare continuă de pe la jumătatea filmului.
Nu întotdeauna acțiunea are o logică coerentă. La început, autorul crimei rămâne necunoscut, și regizorul pare să se joace cu sentimentele auditoriului, prezentând imagini care induc piste false, dar care nu mai sunt deloc explicate mai târziu. Apoi, aflăm devreme cine este criminalul și partea polițistă a filmului își pierde aproape complet importanța, devenind secundară în raport cu jocul sentimentelor, axat strict pe personajul feminin principal, singurul care evoluează. Bărbații sunt fie buni, fie răi, fie îndrăgostiți, fie indiferenți, și corespund cu niște tipologii arhetipale, fără a evolua în vreun sens sau altul. Interpretarea este la limita inferioară a acceptabilului, dar aici se vede că filmele cu sunet abia apăruseră, și actorii erau obișnuiți să interpreteze mai mult din mimică și gesturi, ca în filmele mute, în vreme ce vocile nu exprimă mare lucru.

Snow Patrol - Eyes Open (2006)

Snow Patrol - Eyes Open, Fiction Records / Polydor Records, 2006.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. You're All I Have 4:33
02. Hands Open 3:17
03. Chasing Cars 4:28
04. Shut Your Eyes 3:17
05. It's Beginning to Get to Me 4:35
06. You Could Be Happy 3:02
07. Make This Go On Forever 5:47
08. Set the Fire to the Third Bar (cu Martha Wainwright) 3:23
09. Headlights on Dark Roads 3:30
10. Open Your Eyes 5:41
11. The Finish Line 3:28

Toate melodiile sunt compuse de membrii formației Snow Patrol. Versurile: Gary Lightbody.
Producător: Jacknife Lee.

Snow Patrol (în 2006):

Gary Lightbody - solist vocal, chitară, liderul trupei
Nathan Connolly - chitară
Paul Wilson - chitară bass
Tom Simpson - clape
Jonny Quinn - baterie

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,12/5; Amazon: 4,6/5.

Snow Patrol este o formație formată în 1994 în Scoția de nord-irlandezul Gary Lightbody, liderul și ”sufletul” trupei, și prietenii săi. Inițial s-au numit Shrug, apoi Polarbear, iar din 1997 Snow Patrol. Primele două albume, Songs for Polarbears (1998) și When It's All Over We Still Have to Clear Up (2001) nu prea au avut succes. Succesul și recunoașterea internațională a venit abia la al treilea album, Final Straw (2003), în vreme ce Eyes Open (2006), albumul de care e vorba aici, a consacrat definitiv trupa, atât în Europa, cât și peste ocean, în special datorită hitului Chasing Cars. Acest album este de altfel punctul culminant al celor de la Snow Patrol, care de atunci au mai scos câteva albume, dar fără a egala succesul cu Eyes Open.
Pentru mine, ca iubitor al muzicii rock, este oarecum de mirare că o astfel de producție, precum Eyes Open, a reușit să fie cel mai vândut album al anului 2006 în Marea Britanie, și printre cele mai vândute ale primului deceniu din secolul 21. La o analiză mai atentă, devine explicabil: este genul acela de muzică generică, ceva între pop și rock, catalogată drept post-Britpop de către specialiști, care place aproape oricărei categorii de ascultători, sau cel puțin nu displace, indiferent de vârstă, sex, înclinații sau gusturi muzicale. Este acceptabilă și pentru rockerul înrăit și pentru diva romantică, și pentru vârstnicii tradiționaliști și pentru tinerii hipsteri. După părerea mea, albumul precedent, Final Straw, și în special hitul Run, a reprezentat punctul adevărat de plecare pentru membrii formației, care au înțeles ce fel de muzică vrea publicul, și s-au orientat clar spre o astfel de audiență de ”mase”, într-un stil apropiat de U2 (cu care au fost și în turneu) și, mai ales, de Coldplay, trupa cu care se aseamănă cel mai mult.
Muzical, nu e nimic sofisticat în ceea ce cântă Snow Patrol, ba dimpotrivă, ei par să fie adepții sloganului KISS (”Keep It Simple, Stupid!”). Melodiile sunt într-adevăr foarte simple, și merg pe o idee la fel de banală, respectiv tonalitatea și intensitatea crește spre final și atâta tot. Refrenul se repetă obsesiv, chiar supărător, instrumentația e în mare aceeași, la sfârșitul albumului stai să te întrebi dacă sunt într-adevăr 11 piese sau e una singură. E genul acela de muzică de fundal pe care o auzi (fără să o asculți neapărat) la supermarket, pe mijloacele de transport în comun, la radio, la volan, la restaurant. Totul e bine structurat, producția e fantastică, nu se aude nici măcar un sunet strident, nici o surpriză, ca nu cumva să te îneci când înghiți sau să faci vreun accident când conduci.
Deși melodiile sunt asemănătoare, ele totuși se pot împărți în două categorii: cele mai ritmate și baladele. Albumul începe cu cele ritmate, All That I Have și Hands Open, larg apreciate de critici, deși nu sunt ceva deosebit. Urmează prima melodie mai lentă, Chasing Cars, marele hit al acestei trupe. E o melodie frumoasă, romantică, ușor de reținut, chiar și de cântat - de fapt vocea lui Gary Lightbody nu are mai nimic aparte ca să nu poată fi imitată cu ușurință.
Aș sări un pic la It's Beginning to Get to Me, care mie personal mi se pare cel mai reușit cântec de pe album. Ritmul este foarte bun, vocea chiar variază spre final, de la o tonalitate joasă la una înaltă, emoțiile pe care le transmite melodia sunt mai vii. Make This Go On Forever este o altă piesă favorită, în special partea în care mai mulți membri ai formației cântă împreună, parcă e altceva, simți că aluneci în transă, melodia rămâne cumva în mintea ta zile întregi după ce ai ascultat-o. Headlights on Dark Roads nu mi-a plăcut inițial, dar încetul cu încetul am ajuns să apreciez această melodie mai ritmată. Open Your Eyes, care dă oarecum titlul albumului, este un pic repetitivă, dar se încheie cu o parte instrumentală maiestuoasă, care ar fi meritat să coincidă cu finalul albumului. Din păcate, s-a ales The Finish Line, care are într-adevăr un titlu potrivit, dar care mi se pare o piesă submediocră.
Dintre melodiile mai lente, în afară de Chasing Cars, foarte bună mi se pare și Set the Fire to the Third Bar, în care Gary Lightbody cântă în duet cu Martha Wainwright. E interesant felul în care evoluează ritmul cântecului, iar vocile celor doi se sincronizează perfect și oferă parcă ceva în plus față de aceeași melodie cântată de unul/una singur(ă). You Could Be Happy este prea lentă pentru gusturile mele, deși îi recunosc meritele.
Dacă ar fi ceva de reproșat acestui album, atunci m-aș lega în primul rând de versuri, care sunt toate creația lui Gary Lightbody. Am mai spus și altădată, la un album rock versurile contează mai puțin. Și totuși, asta nu înseamnă că trebuie să te faci de râs. Practic, există o singură temă, și anume dragostea. Cam jenant pentru o trupă care pretinde că ar cânta rock, să vorbească doar despre dragoste. Dar să zicem că trecem peste asta. Și totuși, despre dragoste se poate scrie în multe feluri. La Snow Patrol se pare că există un singur fel, și anume cel excesiv de siropos și, fără a fi misogin, dedicat exclusiv unei audiențe feminine. Parcă asistăm la o inversare a valorilor, în care bărbatul (personificat aici prin solistul vocal Gary Lightbody) este cel sensibil, romantic, mereu îndrăgostit, cu capul în nori, susceptibil la greșeli, sedus și abandonat, și care se vaită, în vreme ce femeia (cea sau cele la care se referă cântecele) este puternică, independentă, stăpână pe sine și pe viața ei, indiferentă la emoțiile bărbatului, incapabilă de iertare, indiferentă la rugăminți și scuze. Pentru un bărbat, e aproape imposibil să se identifice cu ceea ce propune Snow Patrol, în schimb, sigur, pentru femei, un bărbat care își cere iertare vreme de 45 de minute este ceva grozav.
Mai bine totuși să ascultăm doar muzica și, așadar, să ignorăm versurile.

Charles Perrault - Povești

Charles Perrault, Frumoasa din pădurea adormită. Povești. Memorii, Editura Pentru Literatură, Colecția ”Biblioteca Pentru Toți” (nr. 435), București, 1968, 314 pag., traducere și tabel cronologic de Teodora Popa, prefață de Anca Georgescu-Fuerea (este ediția pe care am citit-o). Există numeroase alte ediții în limba română, multe dintre ele mai noi.
Ediția originală: Histoires ou contes du temps passé, avec des moralités. Contes de ma mère l'Oye, Claude Barbin, Paris, 1697. Autorul (Charles Perrault) nu este precizat în această ediție. Câteva dintre povești (cele în versuri) au apărut mai repede (1691-1694) și au fost adăugate în volumele ulterioare ”complete”.

Poveștile incluse în volumul pe care l-am citit, ca și în majoritatea celorlalte ediții, sunt următoarele:
Poveștile în versuri
01. Răbdarea Grizelidei. Nuvelă
02. Piele-de-măgar
03. Dorințe caraghioase
Poveștile în proză
04. Frumoasa din pădurea adormită
05. Scufița-roșie
06. Barbă-albastră
07. Jupânul-motan sau Motanul-încălțat
08. Zânele
09. Cenușăreasa sau pantofiorul de sticlă
10. Riquet-cel-moțat
11. Degețel
12. Piele-de-măgar. Versiune romantică în proză.

Goodreads: 4,14/5; Amazon: 4,5/5; Google Books: 4,5/5.

Din momentul în care devii părinte, sufletul de copil revine la suprafață și retrăiești într-o oarecare măsură copilăria alături de copilul sau copiii tăi; presupun că același lucru se întâmplă și când devii bunic, deși experiența asta încă nu o am. Și astfel, vrând-nevrând, trebuie să recitești basmele copilăriei, sau altele noi, pentru a le putea spune povești copiilor; asta dacă nu cumva aceste basme au lăsat o impresie atât de puternică, încât le-ai reținut încă din copilărie și le poți (re)povesti oricând.
Spre deosebire de perioada copilăriei, când citeam basme strict pentru conținutul lor, ca adult am devenit interesat și de originea lor. Și astfel am ajuns la colecția de povești ale lui Charles Perrault, despre care se poate spune că a pus bazele acestui gen literar în epoca modernă. Au existat povești, bineînțeles, și înainte, chiar din antichitate; dar poveștile pe care le cunoaștem noi astăzi își au parțial originea în această colecție, aparținând lui Charles Perrault, și publicată la Paris în 1697.
De altfel, începând cu anul 1690 și până prin 1703, poveștile au devenit ”la modă” la curtea Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, ceea ce a dus la publicarea a numeroase volume de basme, începând cu cele despre zâne ale doamnei d'Aulnoy (1690). Singurele care au trecut testul timpului sunt însă cele ale lui Perrault, iar dintre acestea, doar patru sunt astăzi arhicunoscute: Scufița roșie, Cenușăreasa, Motanul încălțat și Frumoasa din pădurea adormită. Celelalte sunt de obicei publicate împreună cu acestea, dar nu sunt la fel de apreciate, și nici nu au fost preluate, ca și cele patru amintite, în cinematografie sau în alte produse artistice (teatru, operă, balet, etc). În plus, subiectele sunt discutabile sau nepotrivite pentru copii.
Perrault a adaptat oricum aceste povești la o audiență mai sensibilă de la curte, renunțând la unele din trivialitățile și violențele din basmele mai vechi. Azi sunt greu de reconstituit sursele poveștilor lui Perrault: cert este doar faptul că ele nu au fost în totalitate inventate, ci s-au bazat pe niște basme pre-existente. Până în secolul al XIX-lea s-a crezut că originea basmelor este în popor, și că sursa sau sursele lui Perrault au fost doicile sau bonele de la țară ale unor copii de nobili sau chiar din familia regală. Subtitlul ”Poveștile mamei gâscă” sugerează o astfel de sursă, ”mama gâscă” fiind porecla comună dată unei doici sau a unei bone.
Cercetările care s-au făcut începând cu secolul al XIX-lea au demonstrat existența mai multor variante ale acestor povești în rândul populației europene, și nu numai, unele povești similare existând pe toate continentele, ceea ce pledează pentru un fond comun global.
În ultima vreme însă se crede că sursele lui Perrault ar fi și în literatura cultă. Variante mai vechi ale unora din poveștile lui Perrault se regăsesc în Pentamerone, o colecție de povești aparținând lui Giambattista Basile și apărută la Napoli în 1634-1636; alte povești seamănă cu cele din Le piacevole notti (1550-1555) ale lui Giovanni Francesco Straparola sau cu cele din Decameronul lui Boccaccio (1353). Membru al Academiei Franceze, Charles Perrault ar fi putut avea acces la aceste opere literare și ar fi putut împrumuta de acolo anumite părți din narațiune; câteva dintre povești sunt atât de asemănătoare încât ”plagiatul” pare sigur. Totuși, la fel de posibil este ca și acești autori să se fi inspirat din folclor și povești similare să fie publicate de autori diferiți fără ca aceștia să aibă cunoștință unul de altul.
Poveștile în versuri au fost compuse mai devreme: Răbdarea Grizelidei în 1691, Dorințe caraghioase în 1693 și Piele de măgar în 1694. Ele au fost reunite într-un volum în 1694, și au fost republicate cu o prefață în 1695. Din punct de vedere al dificultății redactării, fiind vorba de versuri, aceste povești sunt mai complexe, dar, pe de altă parte, din punct de vedere al conținutului, ele sunt mai puțin actuale. Răbdarea Grizelidei tratează chinurile și torturile la care este supusă o femeie simplă, ajunsă soția unui prinț, de către soțul ei, și proslăvește răbdarea acesteia de a îndura toate aceste chinuri, ca o femeie cu adevărat virtuoasă. Astăzi, morala nu se mai potrivește, și, în ciuda finalului fericit, doza de misoginism și de cinism a poveștii este exagerată. Aproape nici o femeie modernă nu ar îndura un astfel de comportament abuziv al soțului, și genul acesta de comportament ar trebui, dimpotrivă, pedepsit, nu acceptat.
Dorințe caraghioase este o poveste scurtă și simplă, bazată probabil pe o fabulă de La Fontaine, în care niște oameni simpli primesc din partea zeului suprem, Jupiter, trei dorințe, pe care nu știu însă să le folosească. Povestea oarecum comică scoate în evidență prostia oamenilor simpli care, chiar și când se trezesc cu ceva de valoare, nu știu ce să facă cu acea valoare. Din nou, morala nu este de actualitate, deoarece astăzi tindem să-i judecăm cu mai multă toleranță pe oamenii simpli, și nu să facem mișto de ei.
În fine, Piele de măgar ar fi o poveste mai frumoasă, cu prinți, prințese și o zână, dacă intriga nu s-ar baza pe o potențială relație incestuoasă, respectiv regele văduv dorește să se căsătorească cu fiica lui, și cu greu poate fi împiedicat, prințesa fiind nevoită să fugă de acasă, pentru a găsi fericirea în altă parte. O astfel de temă poate că era potrivită acum câteva sute de ani, dar în prezent morala nu este prea sănătoasă.
Poveștile în proză au apărut prima dată sub formă de manuscris în 1695, însă doar cinci dintre ele: Frumoasa din pădurea adormită, Scufița roșie, Barbă albastră, Motanul încălțat și Zânele. Se pare că manuscrisul a circulat pe la curte, unde a fost foarte bine primit, fapt ce l-a motivat pe Perrault să publice unele dintre aceste povești în 1696, iar în ianuarie 1697 a apărut primul volum complet al poveștilor în proză, unde, pe lângă cele cinci povești inițiale (ușor modificate), au mai apărut trei: Cenușăreasa, Riquet cel moțat și Degețel.
Multe dintre aceste povești au la bază intrigi similare, cu prințese sau viitoare prințese, și prinți sau viitori prinți. Rareori eroii sunt copii, acest lucru se întâmplă doar în Scufița roșie și în Degețel, iar în Barbă albastră nu există nici prinți, nici prințese, nici copii; de altfel, prin brutalitatea și violența sa, acest basm este cel mai puțin potrivit pentru copii. Majoritatea basmelor au un final fericit; singurul care nu se încadrează în această categorie este Scufița roșie, care va fi salvată (împreună cu bunica) de lup doar în versiunile ulterioare ale poveștii, nu și la Perrault.
Poveștile care sunt de obicei preluate și în prezent într-o formă asemănătoare cu cea a lui Perrault sunt Cenușăreasa și Motanul încălțat. Ambele prezintă maniera în care o persoană de origine modestă, dar cu anumite calități, ajutată de elemente fantastice (o zână în cazul Cenușăresei, motanul încălțat în cazul fiului de morar), poate să aibă o ascensiune socială considerabilă, ajungând să se căsătorească cu un membru al familiei regale. Este de altfel o temă recurentă și ”la modă” și în prezent.
În cazul basmului Frumoasa din pădurea adormită, variantele actuale promovate, de exemplu, de Disney, păstrează doar prima jumătate a poveștii, respectiv până la momentul în care prințul o trezește pe frumoasa adormită, și se căsătorește cu ea, și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Povestea lui Perrault include însă și o a doua parte, mai puțin plăcută și romantică, în care soacra prințesei, o căpcăună, dorește să-i mănânce copiii și chiar pe ea.
Căpcăunul, un fel de bau-bau de-al nostru, personaj malefic cu apucături canibalice, pare să apară destul de des în aceste povești: Frumoasa din pădurea adormită, Motanul încălțat, Degețel. Lupul din Scufița roșie este tot un fel de echivalent al căpcăunului, cu singura diferență că știe să-și ascundă mai bine intențiile, și, spre deosebire de căpcăuni, și le duce până la capăt. Dintre personajele negative mai fac parte și mama vitregă sau denaturată, surorile sau frații mai mari (Cenușăreasa, Zânele, Degețel - unde ambii părinți sunt denaturați), Barbă albastră din povestea omonimă, ursitoarea cea rea (Frumoasa din pădurea adormită). De altfel, multe dintre basme își desfășoară narațiunea în cadrul obișnuit al luptei dintre bine și rău, binele învingând aproape de fiecare dată la final.
O poveste mai neobișnuită este Riquet cel moțat, unde avem mai degrabă o provocare amoroasă decât o luptă între bine și rău. Este o temă asemănătoare cu cea din Frumoasa și bestia, doar că aici avem de a face cu un prinț inteligent dar foarte urât și o prințesă foarte frumoasă, dar proastă. În cazul amândorura, zânele le-au ursit la naștere să poată dărui persoanei iubite ceea ce au în exces: inteligență, respectiv frumusețe. Astfel, prin iubire, prințul urât devine mai frumos, iar prințesa proastă devine mai deșteaptă. Perrault afirmă explicit în morala poveștii că nu se poate spune exact dacă acesta este darul zânelor, sau însăși dragostea ne face să nu mai vedem carențele persoanei iubite. O morală cât se poate de actuală, căci într-adevăr dragostea e oarbă. Și chiar dacă n-ar fi oarbă, oare de câte ori nu am văzut tot felul de domnișoare frumoase alături de domni realizați, poate nu tocmai frumoși sau poate mai în vârstă? Și în societatea tradițională, ca și în cea actuală, chiar dacă în mai mică măsură, inteligența, averea și poziția/statutul social au fost și sunt elementele esențiale pentru jumătatea masculină a societății, în vreme ce frumusețea rămâne, pentru unii, principala calitate a femeilor. În plus, chiar și în realitate, un domn cu mai puține calități fizice se aranjează mai bine și cu mai mare atenție atunci când are alături o doamnă frumoasă, deci devine mai ”frumos”, iar o domnișoară pe care nu o duce prea mult capul, dacă petrece mai mult timp în compania unui domn inteligent, cu siguranță învață multe și astfel devine mai ”deșteaptă”.
Un alt element comun al unora dintre povești sunt încălțările, unele magice - de exemplu cizmele de șapte poște din Degețel, pantofiorii de sticlă ai Cenușăresei, cizmele motanului încălțat. Relațiile familiale sunt ciudate, întrucât aproape de fiecare dată fratele cel mai mic (Motanul încălțat, Degețel) sau sora cea mai mică (Zânele, Cenușăreasa, Barbă albastră) este eroul sau eroina principală, chestiune care are probabil la bază faptul că în epoca respectivă frații cei mai mici aveau totodată și șansele cele mai mici de înavuțire, și este totodată o revanșă poate personală a autorului, Charles Perrault fiind el însuși cel mai mic dintre mai mulți frați.
Singurul cusur al acestei ediții vechi (1968) în limba română este lipsa completă a ilustrațiilor. Pentru copii, ilustrațiile sunt esențiale și numeroasele ediții recente beneficiază aproape toate de desene frumoase și ilustrative, menite să incite și mai mult imaginația celor mici.

Întâi copiii! (1970)

Regia: Florica Holban. Producător: Studioul ”Alexandru Sahia”.
Scenariul: Florica Holban. Distribuitor: Direcția Difuzării Filmelor.

 

Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la inundațiile catastrofale din mai 1970, fapt trecut aproape complet cu vederea de autorități și de mass-media, mai ales în contextul pandemiei de COVID-19, care a anihilat aproape orice altă știre pe plan mondial. O ușoară sau vagă reamintire a fost parțial determinată de ploile semnificative ca durată și intensitate din luna iunie, care au generat la rândul lor inundații în mai multe părți din țară spre sfârșitul acestei luni.
Chiar dacă, să zicem, cineva și-ar fi dorit să comemoreze acele evenimente triste din mai 1970, sunt relativ puține imagini concrete care să vină în ajutorul jurnaliștilor de astăzi. Un astfel de film documentar, azi aproape imposibil de găsit altundeva decât la Arhiva Națională de Filme, este ”Întâi Copiii!” (1970), regizat de Florica Holban, și produs la studiourile ”Alexandru Sahia”, de altfel singurul care se ocupa cu filmele documentare în perioada comunistă. Florica Holban, specializată pe filme documentare având în centru copiii sau adolescenții, a prezentat în acest film inundațiile din mai 1970 dintr-o perspectivă aparte, cea a copiilor, a dramelor trăite de aceștia în contextul unor evenimente catastrofale, o situație rar expusă în perioada comunistă, când, cu mici excepții, toate documentarele aveau un puternic caracter propagandistic și trebuiau să prezinte superioritatea sistemului comunist, o realitate în așa fel deformată încât să rezulte mereu bucuria tuturor cetățenilor de a fi conduși de comuniști, uneori în contrast cu lipsa de omenie sau de empatie a unor personaje văzute ca potențiali ”dușmani ai sistemului”, supuse blamării din partea publicului larg, dar cu șansa de a fi ”reeducate” de sistem.
Durata impusă de 10 minute pentru aproape toate documentarele din epocă implică evident un scenariu reducționist, în care regizoarea încearcă să concentreze și să sublimeze o serie întreagă de fapte și de trăiri emoționale, cu atât mai puternice cu cât este vorba de copii. Aceste documentare tipice de scurtmetraj nu aveau atunci șansa de a fi vizionate independent, ci erau difuzate la cinematografe în deschiderea filmelor artistice - de aici și durata lor redusă - în spațiul care astăzi este rezervat reclamelor înaintea începerii unui film. Ele erau, în limbajul de atunci, o ”completare” la filmul artistic care era difuzat. Spectatorul neavizat mergea să vizioneze un film artistic, fără să știe însă ce este în ”completare”. Uneori, foarte rar, aceste filme documentare mai erau difuzate și în alte contexte.
Valoarea filmelor documentare din perioada comunistă a început să fie conștientizată tot mai mult în ultimii ani, și un merit special în acest sens îl are cineastul Alexandru Solomon, inițiatorul și organizatorul festivalului de film documentar One World Romania, și Adina Brădeanu, responsabilă cu selecția filmelor documentare prezentate în cadrul festivalului și ulterior mediatizate inclusiv prin vânzarea de DVD-uri tematice, până acum cinci la număr. De asemenea, întrucât toate aceste filme documentare au fost produse de studioul ”Alexandru Sahia”, a fost creat și un proiect ”Sahia Vintage”, cu o pagină web foarte bine pusă la punct, și unde se pot viziona fragmente din diferite filme documentare din perioada comunistă. Proiectul este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Centrul Național al Cinematografiei, Uniunea Cineaștilor din România, DACIN-SARA și realizat cu sprijinul Arhivei Naționale de Filme.
Deocamdată, filmul ”Întâi copiii!” nu este pe lista celor care pot fi vizionate (parțial) pe acest site web și nici nu a fost selectat pentru unul din cele cinci DVD-uri tematice ”Sahia Vintage” apărute și difuzate până acum. Poate, sperăm, va fi în viitor inclus. Să remarcăm totuși că ultimul DVD (al cincilea) din această serie a fost lansat în decembrie 2018 și de atunci... nimic, și, pe de altă parte, că festivalul de film documentar One World Romania s-a desfășurat la sfârșitul lunii august 2020, în condiții speciale (de pandemie), dar fără să prezinte nici un film de arhivă de la studioul ”Alexandru Sahia”, fapt care pune sub semnul îndoielii continuitatea acestor proiecte de repunere în valoare a filmelor documentare românești din perioada comunistă.

Jaheim - The Makings of a Man (2007)

Jaheim - The Makings of a Man, Atlantic Records, 2007.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata acesteia și, în paranteză, producătorul sau producătorii:

01. Voice of R&B 2:55 (Jaheim)
02. Hush 3:44 (R. Kelly)
03. Have You Ever 3:49 (KayGee)
04. Lonely 4:44 (KayGee)
05. Life of a Thug 4:29 (KayGee)
06. You Just Don't Get It 4:55 (Babyface)
07. She Ain't You 3:23 (Fatso)
08. Never 4:16 (Daniel Farris)
09. I've Changed (cu Keyshia Cole) 4:02 (Brian "BK" Coleman, KayGee)
10. What You Think of That 3:26 (Carvin Haggins, Ivan "Orthodox" Barias)
11. Make a Wish 3:51 (Jaheim)
12. Back Together Again 4:03 (Jaheim)

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,16/5; Amazon: 4,7/5.

Dacă tot e acum în mare vogă sloganul ”Black Lives Matter”, m-am gândit să mă integrez și eu în ”trend”-ul global și să prezint un artist de culoare. Principala problemă rezidă în faptul că, deși nu sunt rasist, nu am gusturile muzicale potrivite, mai exact nu am înclinație spre muzica pe care o cântă, cel mai des, artiștii de culoare.

În ultima vreme, am devenit totuși mai tolerant față de unele din aceste genuri muzicale, și mai ascult soul sau R&B. Astfel, l-am descoperit și pe Jaheim Hoagland, un vocalist foarte bun din New Jersey, care are în spate un background destul de negativ, cu o copilărie și adolescență zbuciumată, dar care în prezent este un exponent de prim rang al muzicii R&B, al unei noi generații de astfel de muzicieni, care calcă pe urmele unor legende precum Luther Vandross sau Bobby Womack.
Jaheim s-a lansat în 2001 cu albumul ”Ghetto Love”, urmat de ”Still Ghetto” (2002) și ”Ghetto Classics” (2006). Toate au avut un succes moderat, mai mare în rândul celor care gustă muzica soul și R&B mai tradițională. 

Primul album care nu are cuvântul ”Ghetto” în titlu este ”The Makings of a Man” (2007), cea de-a patra sa producție. Cu acest album Jaheim a schimbat casa de discuri, trecând la Atlantic Records, și-a mai împrospătat lista de colaboratori, dând dovadă de maturitate, atât melodică, cât și lirică. Spre deosebire de alți muzicieni, care, în speranța unor vânzări mai consistente, s-au străduit să includă melodii de hip-hop sau dance pe albumele lor, Jaheim a rămas fidelul stilului clasic de soul și R&B, favorizând baladele și melodiile în general mai lente, mai savuroase, mai romantice.

Dragostea este de altfel subiectul principal, în majoritatea melodiilor. Excepție fac primul și ultimul cântec. Albumul începe cu Voice of R&B, melodie în care Jaheim își declară cu o anumită aroganță (asumată) statutul de rege al acestui stil muzical, și se sfârșește cu Back Together Again, o melodie închinată părinților săi și surorii sale, toți decedați, având și o anumită tentă religioasă, probabil o reminiscență a muzicii gospel.

Între aceste două momente, de început și de final, Jaheim face oarecum referire la viața sa, așa că putem să vorbim de un album conceptual, cu tentă autobiografică, în care autorul evoluează de la o postură eminamente negativă (în primele melodii), la una profund pozitivă, dominată de puternice sentimente de dragoste față de femeia iubită. În consecință, melodiile cele mai romantice (și cele mai reușite) sunt, oarecum surprinzător, în partea a doua a albumului.

Cea mai frumoasă melodie este, după părerea mea, Never. În mod firesc, a fost totodată și cântecul care a promovat albumul încă de dinaintea apariției sale pe piață. Este o melodie foarte reușită, lentă, foarte romantică, în care vocea lui Jaheim are tonalități remarcabile, ieșind clar în evidență. Prin felul în care este cântată, dar și prin versuri, se pretează foarte bine pentru dansul de deschidere la o nuntă.

Ea este urmată de I've Changed, singura melodie de pe album în care Jaheim este acompaniat de cineva, mai exact de Keyshia Cole. Aici n-aș remarca altceva decât versurile extrem de siropoase, poate chiar în exces. Duetul, din păcate, nu prinde.

Apreciez ca fiind bune și cele două melodii de dinainte de Never, și anume You Just Don't Get It și She Ain't You, precum și What You Think of That. Melodiile de la începutul albumului au o altă tonalitate, și au versuri mai agresive. Lonely este parțial preluată de la Bobby Womack (If You Think You're Lonely Now), dar cu versuri ușor modificate, suficient ca să schimbe de fapt înțelesul întregului text. Have You Ever și Life of a Thug sunt incursiuni în viața lui Jaheim de dinainte de cariera sa muzicală, o perioadă în care a comis, se pare, multe greșeli, pentru care înțelegem că se căiește.

De altfel, ceea ce este deranjant la acest album (și la altele de același fel) este registrul acesta de văicăreli, care par clar exagerate, sau care ating puncte delicate din viața personală a cuiva, de cele mai multe ori chiar a celui care interpretează. Deși nivelul acesta de sinceritate poate fi apreciat de unii, mie mi se pare mai degrabă o etalare publică a unor mizerii care (poate) s-au întâmplat în mod real cândva, dar pe care majoritatea oamenilor ar încerca în mod firesc să le ascundă, să le uite, nu să le dezbată (eventual s-o facă în privat, cu un psiholog). În plus, pe mine unul discursul acesta de gangster transformat în îngeraș nici nu mă prea convinge, cu toate valențele sale educaționale evidente.

Albumul este unul bun, solid în ansamblul său, dar cu adresabilitate relativ redusă. Oamenii de culoare, în special mai în vârstă, sunt cei mai probabili fani ai lui Jaheim. La aceștia trebuie să adăugăm femeile, cam indiferent de vârstă și de culoare, mai ales cele care apreciază mult baladele și cântecele de jale. Aș mai adăuga și calitatea de somnifer pe care o are acest album (am adormit frecvent în timp ce ascultam).

Din 2007 încoace, Jaheim a mai scos câteva albume, devenind un star important al muzicii R&B, cu precădere în Statele Unite ale Americii.

Aldous Huxley - Minunata lume nouă

Aldous Huxley, Minunata lume nouă, Editura Polirom, Colecția Top 10+ (nr. 10), ediția a III-a, Iași, 2011, 278 pag., traducere și note de Suzana și Andrei Bantaș (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Aldous Huxley, Brave New World, Chatto & Windus, London, 1932, 311 p.

În 1959, Aldous Huxley a primit Premiul de Merit al Academiei Americane de Arte și Literatură pentru acest roman. A fost nominalizat de 7 ori la Premiul Nobel pentru Literatură.

Goodreads: 3,99/5; Amazon: 4,3/5; Barnes&Noble: 4,2/5.

Sunt un fan al literaturii SF, dar n-am citit Minunata lume nouă până acum, din mai multe motive. În primul rând, romanul nu a fost tradus la noi în perioada comunistă - ceea ce nu e de mirare, cu personaje precum Lenina sau Marx. În al doilea rând, această carte face parte dintr-o categorie mai aparte de romane SF, pe care unii le disting ca fiind total separate de acest gen, și anume utopiile (sau distopiile), în care accentul se pune pe felul în care va arăta societatea umană în viitor - și nu este exact genul de roman SF pe care să-l agreez în mod deosebit. În al treilea rând, cartea nu a apărut la editurile postdecembriste axate pe literatură SF (Nemira, Teora), și astfel am ”ratat” inițial evenimentul. După 2000, editura Polirom a publicat însă mai multe ediții, și, în contextul pandemiei de coronavirus, mi s-a părut a fi o lectură potrivită, în ton cu... timpurile.
Așa cum de altfel mă așteptam, nu este o lectură prea facilă. Mai mult, din punct de vedere literar, nici măcar nu mi se pare vreo capodoperă. Autorul parcă se chinuie să scrie, sau mai exact să transcrie niște concepte științifice într-o operă literară, forțând vădit nota pe alocuri. Nu are nici acel fler al scriitorilor profesioniști de science-fiction, care să-i îngăduie cititorului să deducă contextul, ”decorul” în care se desfășoară acțiunea, păstrând nealterat un fir viu al narațiunii. Dimpotrivă, autorul se lansează în descrieri lungi, plictisitoare, ale ”minunatei lumi noi”, în vreme ce acțiunea... lipsește sau trenează.
Principalul merit al cărții este așadar această viziune a viitorului, nu foarte îndepărtat, cam cu 6 secole după epoca noastră, când, după un război teribil (am calculat că ar trebui să înceapă, după calendarul nostru, în 2022), s-au pus bazele unui stat global, Statele Unite ale Lumii. Cred că o astfel de predicție nici măcar nu mai pare prea grozavă astăzi, când statul global se conturează deja, aproape palpabil.
Huxley prezintă situația într-o lumină proastă: în mod evident, nu asta era direcția pe care el și-ar fi dorit-o. Astăzi, când citim cartea, ne dăm seama că valoarea acestei cărți este dată tocmai de calitatea previziunilor, de faptul că, într-o oarecare măsură, ne îndreptăm cu pași relativ repezi spre exact acel viitor, și totodată, că deja percepția noastră diferă oarecum de cea a autorului: viitorul acela nu e chiar atât de rău!
Înaintea revoluției sexuale și înaintea liberalizării drogurilor, Huxley prezicea o lume dominată de promiscuitate totală, de libertinaj aproape impus, o lume a fericirii și plăcerii continue, în care orice moment mai dificil putea fi depășit cu o doză de soma, un drog-medicament care rezolva pe loc orice anxietate. Familia tradițională nu mai există: copiii sunt concepuți și se nasc în laboratoare uriașe, conform unor standarde, și sunt distribuiți într-un sistem de caste: alfa, beta, gama, delta și epsilon, în care alfa sunt cei mai inteligenți și mai înalți, iar epsilonii sunt cei mai retardați și mai scunzi. Tuturor, indiferent de castă, li se inoculează, încă din copilărie, prin hypnopedie, o serie de precepte, inclusiv cât de fericiți trebuie să fie că aparțin castei lor și nu alteia. Totodată, încă din stadiul de embrion, oamenii sunt programați astfel încât să aibă un maxim de randament într-un anumit domeniu, și să le facă plăcere să facă exact acel gen de muncă, pentru care sunt de altfel și angajați când ajung la maturitate, deci toți merg cu drag la locul de muncă și au rezultate foarte bune. Nu mai există războaie, nu mai există conflicte sociale, toată lumea iubește pe toată lumea, toată lumea are tot ce își dorește. Înainte de epoca silicoanelor și a botoxului, Huxley prezice că oamenii își vor păstra frumusețea și forma fizică până la bătrânețe, prin diverse mijloace. Moartea este văzută ca un eveniment normal, de care nimănui nu-i pasă.
De ce nu-i pasă? Pentru că într-o astfel de lume, unde nu mai există familie, nu mai există deci părinți, frați, surori, iar relațiile inter-umane sunt prin definiție efemere, nu mai are cui să-i pese cu adevărat de tine ca individ. Faci parte dintr-o masă largă și amorfă, de indivizi aproape identici - autorul prezintă o tehnică prin care se puteau naște zeci de gemeni, în care individualismul nu are ce căuta și, dacă apare, nu este bine văzut.
Este tot un fel de sistem totalitar, doar că nu este impus prin forță, ci acceptat de bunăvoie de marea masă a oamenilor, total dependenți de un sistem care le sugerează ceea ce trebuie să-și dorească și le satisface toate dorințele și plăcerile.
Vedem deja multe dintre aceste preziceri în lumea noastră de astăzi. Familia tradițională este în declin. Natalitatea este în continuă scădere - multe familii preferă să aibă un număr mai mic de copii, iar multe femei ar vota cu ambele mâini ca să nu mai treacă prin chinurile nașterii, dacă ar exista posibilitatea ca acei copii (ai lor) să fie ”născuți” în condiții de deplină siguranță, după cum descrie Huxley. La mulți ani după scrierea cărții, revoluția sexuală și cea (oarecum paralelă) a drogurilor a dat naștere unor curente precum sex, drugs & rock'n'roll. Dragostea romantică, platonică, la fel ca și monogamia, sunt tot mai rare. Astăzi, visul oricărui adolescent este să aibă cât mai multe gagici, iar ele nu par să aibă foarte multe împotrivă. Poate că așa era și mai demult, dar lucrurile au evoluat mereu într-o singură direcție. Tot mai mulți oameni vor să-și prelungească cât mai mult tinerețea, se căsătoresc cât mai târziu sau deloc, fac copii târziu (sau deloc), apelează tot mai des la chirurgia estetică, domeniu care de asemenea a evoluat foarte mult. Frumusețea fizică, aparențele, îmbrăcămintea, au ajuns să conteze mai mult decât esența - felul în care gândești, în care te comporți, în care socializezi. Realitatea virtuală ia tot mai mult locul realității... normale. Oamenii își petrec tot mai mult timp pe telefon, pe jocuri, pe console, pe Facebook, pe Instagram, își creează universuri virtuale paralele, unde se simt bine, apreciați, doriți, importanți.
Sigur, există și un pic de acțiune în Minunata lume nouă, dar la un nivel scăzut. Există chiar și dragoste în acest viitor, un sentiment ieșit din comun și aproape necunoscut. Există rezervații pentru sălbatici. Și insule pentru neadaptați. Și se citează mult din Shakespeare, un autor de asemenea aproape necunoscut, chiar interzis, pe baza cărților căruia acționează John, sălbaticul adus din rezervație și introdus în ”civilizație”, doar ca să afle, ceea ce era cumva firesc, că locul său nu este acolo.