Restiamo amici / Rămânem amici (2018)

Regizor: Antonello Grimaldi. Producător: Gianluca Curti.
Scenariul: Marco Martani, Raffaello Fusaro, Walter Lupo, după un roman al lui Bruno Burbi.
Cu: Michele Riondino, Alessandro Roja, Libero De Rienzo, Violante Placido, Sveva Alviti.
Nerecomandat copiilor sub 12 ani.
IMDb: 5,1/10; Letterboxd: 2,9/5; mymovies.it: 2,34/5.

Alessandro Colonna (Michele Riondino) este un tată văduv, al cărui fiu adolescent, Giacomo (Mirko Trovato), are o relație tumultuoasă, specifică vârstei, cu colega sa Margherita (Camilla Martini). Alessandro este totodată medic pediatru la un spital din zona alpină a Italiei și este un naiv simpatic, care se lasă atras într-o cursă bine pusă la punct de prietenul său din copilărie, Gigi (Alessandro Roja). Gigi dorește cu orice preț să pună mâna pe moștenirea de 3 milioane de euro lăsată de tatăl său către un posibil copil al lui Gigi, care însă nu există, așa că Gigi face tot posibilul să-l convingă pe Alessandro să accepte ideea unei farse, și anume că Giacomo ar fi fiul lui Gigi, și astfel să împartă moștenirea. Treburile se complică foarte mult, și în cele din urmă cei doi îl includ și pe un al treilea prieten, Leo (Libero De Rienzo), în această ”afacere”, iar mai târziu și pe Marta Rossi (Sveva Alviti). Moștenirea este însă urmărită și de alții, iar audiența așteaptă nerăbdătoare să afle care dintre numeroșii farsori va avea în cele din urmă câștig de cauză?

Filmul se dorește a fi o comedie, dar sincer nu am râs deloc sau aproape deloc. Cu excepția câtorva scene, nu am reușit să înțeleg care parte a filmului s-ar dori a fi comică. În plus, este unul din puținele filme care mi s-a părut a fi lipsit de logică, de la început până la sfârșit. Cineva a încurcat atât de mult povestea, încât aceasta a devenit greu de crezut, greu de acceptat de către cei care vizionează filmul. Voi da doar câteva exemple (acestea sunt mult mai multe). Chiar mai pe la începutul filmului, prietena lui Gigi, Fatima (Anni Barros), îl cheamă pe Alessandro în Brazilia deoarece Gigi ar fi bolnav grav, pe moarte. Alessandro este medic (fie el și pediatru) și cu toate acestea înghite pe nemestecate povestea și merge până în Brazilia (!) pentru a-l întâlni pe așa-zisul muribund Gigi. Mai departe, ajuns acolo, nici măcar nu află de ce boală suferă prietenul său. Păi ce fel de medic mai e și ăsta? Dacă aș fi medic și aș avea un prieten atât de bun într-o situație atât de gravă, i-aș cere în primul rând toate detaliile, toate amănuntele legate de boală, rezultatele la analize, și așa mai departe. Dar nu, Alessandro merge până în Brazilia doar ca să-l refuze pe Gigi, chestie pe care o putea face la telefon, din Italia.

Apoi, băieții ăștia pretind că sunt săraci, dar Gigi are suficienți bani ca să-i plătească o domnișoară de companie (ca să nu zic altfel) lui Alessandro, Monique (Desirée Popper), la prima vizită a acestuia la Lugano. Alessandro o refuză însă pe Monique, băgând un pretext greu de acceptat, și anume faptul că o iubește atât de mult pe fosta lui nevastă (decedată) încât nu mai poate fi cu nici o altă femeie. Monique chiar crede (și audiența la fel). Cu toate acestea, revenit acasă, Alessandro se îndrăgostește lulea de mama Margheritei (prietena fiului său), Bianca (Violante Placido). Deci Monique nu e OK, dar Bianca este, nu mai contează nici soția decedată, nici implicațiile asupra relației dintre cei doi adolescenți, Giacomo și Margherita.

Până la urmă, filmul se desfășoară pe două planuri. Un plan principal al ”acțiunii”, care vizează moștenirea tatălui lui Gigi, unde există tot felul de răsturnări de situație, și un plan secundar al relațiilor romantice, având în prim-plan tandemul Alessandro-Bianca, și pe fundal alte cupluri (Gigi-Fatima, Giacomo-Margherita, Leo-Clara). Chiar cred că partea romantică a filmului, deși secundară, este mai reușită. Relația dintre cei doi, Alessandro Colonna și Bianca, se naște și se dezvoltă cumva natural sub ochii noștri, în vreme ce partea cu acțiunea pare trasă rău de tot de păr și nu pare deloc credibilă. Aș zice că nici personajele principale, cei trei prieteni, Alessandro, Gigi și Leo, nu sunt foarte convingători în aceste roluri de (practic) hoți, în luptă mai mult sau mai puțin dreaptă cu alți hoți, mai experimentați decât ei. Ei înșiși par să se schimbe destul de radical, Alessandro este când naiv, când grozav de inteligent, Gigi pare să fie un fel de gigolo, Leo este ba serios și de încredere, ba infidel și suicidar. Astfel, personajele însele nu sunt credibile în fața publicului, schimbându-și atât de mult caracterul de la o scenă la alta.

Aș mai zice și că filmul nu reușește să valorifice nicidecum peisajele alpine spectaculoase, care rămân mai mereu în background. Mi se pare dubios rău de tot să ai un film a cărui acțiune se desfășoară în zona alpină a Italiei (Trento, Rovereto, Riva del Garda) și a Elveției (Lugano) și să nu fii în stare să capitalizezi un pic în favoarea ta peisajele splendide, filmând cu precădere în interior sau pe străzi. Mare păcat.  

Filmul este disponibil pe diverse platforme de streaming (eu l-am văzut pe Netflix), dar și gratuit pe YouTube.

Larceny in Her Heart / Furt în inima ei (1946)

Regizor: Sam Newfield. Producător: Sigmund Neufeld.
Scenariul: Raymond L. Schrock, pe baza personajelor create de Brett Halliday.
Cu: Hugh Beaumont, Cheryl Walker, Ralph Dunn, Paul Bryar, Gordon Richards.
Nerecomandat copiilor sub 12 ani.
IMDb: 6,4/10; Letterboxd: 2,67/5.

Mă uit rar la filme de epocă, având în vedere că, de cele mai multe ori, din toate punctele de vedere, acestea sunt inferioare producțiilor actuale. Cu toate acestea, din când în când, mă mai ”lovește” nostalgia sau curiozitatea și mai arunc câte o privire sau două către un film vechi alb-negru, din zecile de mii care se găsesc acum pe internet sau pe diferitele platforme de streaming.

Michael Shayne este un personaj creat de scriitorul Brett Halliday în anii 1930, într-o serie de romane polițiste care îl au pe acest detectiv drept protagonist. Popularitatea sa în rândul publicului american l-a adus destul de repede pe marile ecrane. Astfel, la începutul anilor 1940, Twentieth Century Fox a realizat șapte filme pe baza cărților lui Brett Halliday, cu Lloyd Nolan în rolul principal al detectivului Michael Shayne. După ce Twentieth Century Fox a renunțat la a mai face alte filme cu Michael Shayne, unul dintre cele mai mici studiouri de la Hollywood, PRC (Producers Releasing Corporation), a preluat ștafeta și a realizat cinci filme polițiste centrate pe același detectiv Michael Shayne în anii 1946 și 1947, de data aceasta cu Hugh Beaumont în rolul principal. Filmele fac parte din așa-numita categorie ”B movies”, atât ca tematică, buget și realizare cinematografică, cât și ca durată, toate având cu puțin peste o oră.

Larceny in Her Heart este al doilea film din această serie de cinci filme produse de PRC, cu Hugh Beaumont în rolul principal al detectivului particular Michael Shayne. La fel ca și în celelalte filme, el îi are alături pe secretara (și iubita) sa, Phyllis Hamilton (Cheryl Walker), și pe prietenul său jurnalist, care joacă mai degrabă rol de asistent, Tim Rourke (Paul Bryar). Colaborarea cu Poliția funcționează greu, deoarece sergentul Pete Rafferty (Ralph Dunn) este invidios pe Michael Shayne și abia așteaptă să-l aresteze, spre deosebire de Chief Gentry (Charles Wilson), care este înclinat să-l ajute pe eroul nostru. Aceste personaje sunt recurente în toate filmele cu Michael Shayne. Trebuie însă precizat că, spre deosebire de alte filme, Larceny in Her Heart nu se bazează pe vreunul din romanele lui Brett Halliday, ci pe un scenariu original al lui Raymond L. Schrock, folosind doar personajele create de Brett Halliday.

Acțiunea este destul de simplă, și pleacă de la faptul că un om înstărit, Burton Stallings (Gordon Richards) îl angajează pe Michael Shayne să-i găsească fiica vitregă dispărută. Detectivul, deși era pe cale să plece în vacanță cu iubita sa Phyllis, acceptă în cele din urmă, mai ales că fiica vitregă (Marie Hannon) se prezintă singură la el la birou, în stare de ebrietate. Michael o conduce pe Phyllis la gară și-o trimite singură în vacanță, cu promisiunea că vine și el imediat; pe când se întoarce la birou, o găsește pe presupusa fiică vitregă decedată prin strangulare. Lucrurile se complică deoarece și Poliția vine pe capul lui, sergentul Pete Rafferty fiind gata să-l aresteze. Michael scapă de polițiști, dar îl oprește pe prietenul său jurnalist Tim Rourke ca să-l ajute cu rezolvarea cazului.

Filmul include mai multe răsturnări neobișnuite de situație. Cadavrul fetei apare și dispare, spre disperarea lui Michael, Phyllis se întoarce din vacanță, Paul Bryar află tot mai multe detalii relevante despre familia Stallings, iar una din menajerele familiei Stallings, Lucille (Julia McMillan), îi oferă mai multe amănunte despre această familie și promite și mai multe la o viitoare întâlnire, care însă nu mai are loc, deoarece Michael o găsește la rândul său strangulată (deși încă vie, aparent).

Pentru a elucida misterul, Michael Shayne pretinde că e un alcoolic și se internează într-un sanatoriu privat, condus de însuși angajatorul său, Burton Stallings. Scenele din sanatoriu sunt comice, cu detectivul urmând un așa-zis ”tratament” pentru alcoolici, care pare împrumutat din Stan și Bran. Important este că în cele din urmă Michael Shayne reușește să rezolve cazul și să lămurească lucrurile, așa cum era de altfel de așteptat.

Filmul are un ritm foarte rapid, chiar și dialogurile se desfășoară parcă pe repede înainte, în ciuda cunoștințelor mele de engleză m-am descurcat destul de greu să urmăresc ce zic unii și alții fără subtitrări. Cu toate acestea, acțiunea este destul de clară și este ușor de înțeles ce se întâmplă chiar și fără a înțelege tot ce se vorbește. Pe lângă partea de acțiune, avem și cel puțin două relații romantice, una evidentă (Michael și Phyllis) și una potențială (Michael și Lucille), și numeroase momente umoristice, oarecum neașteptate la un film din această categorie, care altfel ar putea fi considerat și un fel de film noir.

Recomandat celor cărora le plac filmele polițiste de epocă, cu o abordare mai lejeră a unor chestiuni altfel foarte serioase, precum crimele, și cu un protagonist (Michael Shayne) care prezintă toate trăsăturile tipice eroului masculin de la mijlocul secolului 20.

Grace Metalious - Peyton Place

Grace Metalious, Peyton Place, Editura Litera, București, 2018, 512 pag., traducere din limba engleză și note de Oana-Celia Gheorghiu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Grace Metalious, Peyton Place, Julian Messner Inc., 1956, New York, 372 pag.

Goodreads: 3,81/5; Amazon: 4,3/5; Barnes & Noble: 3,9/5.

Grace Metalious este o autoare americană de origine franceză, al cărei succes literar s-a datorat aproape exclusiv romanului Peyton Place, publicat în 1956, și care a scandalizat America, fiind chiar interzis în anumite orașe sau state. Aproape imediat după apariție, romanul a fost și ecranizat, iar ulterior s-au realizat mai multe producții TV (de tip telenovelă) pe baza sa, dar mărturisesc că nu le-am văzut. Succesul nu i-a făcut însă bine autoarei, care a murit la o vârstă fragedă (39 de ani), după ce a apucat să mai scrie câte ceva, inclusiv o continuare a acestui roman, Întoarcere la Peyton Place, dar niciuna din scrierile sale ulterioare nu s-a mai bucurat de aceeași recepție.

La noi, cartea a fost pentru prima dată publicată la Editura Univers în 1970, după care a mai apărut la două edituri mai mici în anii 1990 (Editura Victoria, 1993; Editura Miron, 1995), fiind din nou readusă la rafturi de o nouă ediție, la Editura Litera, în 2018, în traducerea Oanei-Celia Gheorghiu (edițiile precedente utilizând traducerea Veronicăi Șuteu).

Cartea este scrisă de o femeie și se adresează cu precădere unui public feminin, dar pot să afirm că și eu, ca bărbat, am citit-o cu mult interes și am apreciat complexitatea firelor narative și a personajelor. Orașul însuși, Peyton Place, este atât de bine descris, stradă cu stradă și uliță cu uliță, încât senzația este că te afli realmente acolo; mai mult, orașul poate fi considerat ca fiind un personaj de sine stătător, care are o ”voce”, dată uneori de cetățeni nenumiți, care stau la taclale și care, asemenea unui cor grecesc din antichitate, bârfesc pe oricine trece prin apropierea lor. În felul acesta, cititorul face cunoștință cu mai multe personaje, văzute astfel dintr-o perspectivă a ”orașului” (a cetățenilor din oraș).

Acțiunea din prima parte a cărții (cartea 1) începe în toamna anului 1936 și se termină la începutul verii anului 1937, când are loc banchetul de sfârșit de clasa a opta, la care iau parte majoritatea personajelor principale din roman (copii în devenire adolescenți la acel moment). Această parte este cea mai ”cuminte” din întreaga carte, cititorul face cunoștință cu personajele. Partea a doua (cartea 2) se desfășoară în vara anului 1939, când copiii sunt deja adolescenți și sunt la liceu. În această parte, părinții copiilor (adolescenților) devin la rândul lor personaje foarte importante și au loc mai multe întâmplări șocante, tragice, care grăbesc maturizarea copiilor și afectează comunitatea. În ton cu evenimentele, orașul este el însuși afectat de incendiile de pe dealurile din jur, care se încheie în septembrie, odată cu venirea ploii în timpul bâlciului, unde are loc ultimul eveniment tragic al acestei părți. Ultima parte (cartea 3) se desfășoară din toamna anului 1943 până în toamna anului 1944. Foștii adolescenți bat deja la porțile vieții. Evenimente și personaje din trecut vin însă să răstoarne ordinea firească a lucrurilor, să dea din nou peste cap o comunitate atât de încercată. Cred că autoarea a greșit însă finalul. Procesul Selenei Cross (care ține cititorul cu sufletul la gură) ar fi reprezentat un final mult mai bun decât aventura lui Allison MacKenzie, care aproape că nu interesează pe nimeni. Singurul argument în favoarea acestui final este însă împăcarea definitivă dintre mamă (Connie) și fiică (Allison), după ce fiica a trecut printr-o experiență asemănătoare cu cea de care a acuzat-o până atunci pe mama ei.

Principalele personaje sunt copii, în prima parte a cărții - Allison MacKenzie (un alter-ego al scriitoarei) și Selena Cross, care provin din medii total diferite. Allison este singurul copil al lui Constance (Connie) MacKenzie, o femeie frumoasă (văduvă), bine situată financiar, deținătoarea singurului magazin de haine din oraș. Începând cu partea a doua a cărții, această familie se mărește prin apariția lui Tomas Makris, noul director al școlii, care o curtează insistent pe Connie. Pe de altă parte, Selena locuiește în cartierul sărac al orașului, având un tată vitreg abuziv (Lucas Cross, principalul personaj negativ al romanului) și o mamă, Nellie, la rândul său abuzată de soț, și care progresiv își pierde mințile. Selena are și doi frați, unul mai mare (Paul), care s-a mutat deja de acolo și apare destul de rar în carte, și unul mai mic, Joey, care este alături de Selena în toate ocaziile.

Notabilitățile orașului includ pe magnatul Leslie Harrington (personaj negativ), proprietarul fabricii din oraș și angajatorul majorității locuitorilor, pe care-i tratează destul de prost, Charles Partridge, avocat, Seth Buswell, editorul singurului ziar din oraș, și doctorul Matthew Swain, medicul orașului, și care, alături de Seth, luptă pentru drepturile locuitorilor. Doctorul Swain joacă un rol esențial în părțile 2 și 3, fiind implicat de mai multe ori în ajutorarea anumitor personaje, fiind poate singurul personaj cu adevărat pozitiv din această carte. Un rol mai puțin important (dar tot pozitiv) îl joacă și profesoara Elsie Thornton, care vede ”ceva” în Allison, anticipând, alături de Seth Buswell, viitoarea carieră de scriitoare a acesteia.

Relațiile dintre copii / adolescenți sunt foarte bine descrise. Cuplurile (foarte diferite) Allison MacKenzie - Norman Page, Selena Cross - Ted Carter, Rodney Harrington - Betty Anderson pot fi anticipate încă din partea 1, se consolidează în partea a doua, dar se destramă în partea a treia (unele chiar mai devreme), poate spre surprinderea unor cititori mai atrași de ideea unei singure relații în viață. În mod cert, autoarea nu este deloc de această părere. Totuși, există și cupluri (mai puțin importante în cadrul narațiunii) care rezistă testului timpului, de exemplu cel dintre Kathy Ellsworth și Lewis Welles, precum și majoritatea cuplurilor mature, de oameni deja căsătoriți sau pe punctul de a se căsători.

Autoarea tratează într-un mod destul de direct și de incitant principalele probleme care apar în viața unui oraș mic de provincie (în cazul acesta din New Hampshire), creând o poveste fantastică și totuși credibilă, plecând de la niște realități pe care, fără îndoială, le-a cunoscut în mod direct. Mai multe dintre temele abordate erau probabil tabu în America anilor 1950, motiv pentru care cartea a scandalizat cititorii ”decenți” din epocă. Astăzi, cartea nu mai este la fel de șocantă, dar este cu siguranță interesantă. Faptul că adolescenții se gândesc destul de mult la sex nu cred că astăzi mai surprinde pe cineva. De asemenea, sexul în afara căsătoriei nu mai este demult vreo temă de scandal. Totuși, cele mai interesante părți ale cărții nu au legătură cu sexul. Autoarea este un fin psiholog și creează personaje neobișnuite, pe care totuși le putem recunoaște cu ușurință. De exemplu, atât Constance MacKenzie, cât și Evelyn Page, sunt mame singure, care au un singur copil. Atunci când cele două află despre relația (platonică) dintre cei doi copii ai lor, ambele aruncă vina una asupra celeilalte și reacționează exagerat, cu toată intervenția lui Tomas Makris. Cunoscând la rândul meu niște mame de acest gen, nu pot să nu apreciez felul în care autoarea descrie (cu lux de amănunte) ce înseamnă să fii mamă singură a unui singur copil. Connie MacKenzie pare să fie o mamă ușor exagerată pe parcursul cărții, în schimb Evelyn Page este un personaj care duce la extrem dragostea filială, până aproape de zona incestului (după părerea lui Matthew Swain). De altfel, incestul este poate elementul cel mai tulburător al întregii cărți, având drept consecință atât avortul (care era ilegal în perioada respectivă), cât și, mai târziu, sinuciderea, respectiv crima. Spre deosebire de cititori, majoritatea cetățenilor orașului nu află decât mult mai târziu de aceste evenimente, ale căror efecte sunt tratate în partea a treia a cărții.

Cartea este importantă și din perspectivă feministă. Încă de dinainte de revoluția sexuală și de primele cărți cu tematică feministă, Grace Metalious susține, în cartea sa, drepturile femeilor la auto-determinare, la egalitate cu partenerul de viață (aproape toate personajele feminine sunt caractere puternice), dreptul la o viață sexuală activă, dreptul de a decide asupra propriului corp (dreptul la avort, de exemplu). Într-o societate încă misogină, în care femeia era văzută în primul rând ca mamă și bună gospodină, cu rol predominant de casnică, Grace Metalious trece peste tabuuri și bariere și vorbește despre femei care au sau își construiesc un rol important în societate (Constance MacKenzie, Allison MacKenzie), care luptă pentru o viață mai bună și pentru drepturile lor (Selena Cross, Betty Anderson), într-un oraș în care prejudecățile sunt încă prezente și fac ravagii. Personajele masculine sunt însă la fel de bine creionate și credibile în acțiunile lor.

Romanul, deși lung, este foarte ușor de citit și se adresează tuturor categoriilor de cititori. Succesul său a generat o întreagă literatură de acest gen, nu doar în America, ci și în alte părți ale lumii. 

INXS - Kick (1987)

INXS - Kick, WEA / Mercury Records / Atlantic Records, 1987.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorul sau compozitorii:

01. Guns in the Sky 2:21 (Michael Hutchence)
02. New Sensation 3:39 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
03. Devil Inside 5:14 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
04. Need You Tonight 3:01 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
05. Mediate 2:36 (Andrew Farriss)
06. The Loved One 3:37 (Ian Clyne, Gerry Humphries, Rob Lovett)
07. Wild Life 3:10 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
08. Never Tear Us Apart 3:05 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
09. Mystify 3:17 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
10. Kick 3:14 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
11. Calling All Nations 3:02 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
12. Tiny Daggers 3:29 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)

Producător: Chris Thomas.

INXS (în 1987):

Michael Hutchence - solist vocal
Andrew Farriss - clape
Tim Farriss - chitară
Kirk Pengilly - chitară, saxofon
Garry Gary Beers - chitară bass
Jon Farriss - tobe

AllMusic: 4,5/5; Rate Your Music: 3,57/5; Amazon: 4,8/5. 

Albumul Kick al australienilor de la INXS (se pronunță ”in excess”) este una dintre cele mai bune (și faimoase) producții muzicale ale anilor 80, și totodată albumul de referință al acestei trupe, apărut în 1987. Este adevărat că eu, probabil la fel ca și mulți alții, nu am avut acces la el decât după 1990, așa că pentru mine este mai reprezentativ pentru perioada de început de ani 90 decât pentru anii 80. De altfel, la sfârșitul anului 1991 / începutul anului 1992, eu personal am trecut printr-o dublă ”revoluție” (poate chiar triplă): am avut pentru prima dată un televizor color, și, aproape în același timp cu televizorul color, au venit și băieții de la firma de cablu TV ca să instaleze cablul. Astfel, că am trecut de la 3-4 programe TV prinse cu antena de cameră (”românii” - TVR, ”ungurii” - televiziunea maghiară de stat, și ”sârbii” - care se vedeau cu pureci și fără sunet, la care după 1990 s-a mai adăugat TVR2 și programul 2 al televiziunii maghiare), la vreo 10 canale de televiziune, care se vedeau impecabil la noul televizor color CONTEC (care a supraviețuit, funcțional vorbind, până relativ recent). Pe lângă canalele obișnuite (”românii” și ”ungurii”), mai prindeam, dintr-odată, posturi germane (PRO7, Sat1, RTL), italiene (Rai1) și, cele mai importante și vizionate, Eurosport și MTV (Music Television).

La MTV mă uitam foarte des, aproape non-stop, și am constatat că riff-ul melodiei I Need You Tonight de pe acest album INXS era folosit de cei de la această televiziune pentru a introduce diverse programe, pentru pauze... și acum îmi aduc aminte perfect, mi s-a instalat în creier: pam-pam-pam, di-di-di-di-di-dam! 

Și acum, trecând la albumul propriu-zis, el a avut un atât de mare succes la public deoarece a reușit să fuzioneze mai multe stiluri care erau la modă în acea perioadă: rock (Rolling Stones, în special), funk (Prince, mai ales), new wave (Depeche Mode), pop... O muzică rock pe care se putea dansa, la discotecă! Și, în plus față de toate acestea, INXS avea și un solist vocal de calibru, Michael Hutchence, care ”livra” la un nivel nemaipomenit, și, ceea ce trebuie chiar subliniat, era ca un magnet în special pentru audiența feminină, în extaz la concerte (și nu numai). Păcat, mare păcat, că faima și probabil și multe alte probleme l-au trimis pe lumea cealaltă mult mai devreme decât ar fi fost cazul... RIP Michael Hutchence!

Albumul conține câteva piese de rezistență, care nu sunt însă nici la început, nici la sfârșit. Aș zice că, atipic pentru orice producție muzicală, prima piesă, Guns in the Sky, este una dintre cele mai slabe de pe album. Conține un mesaj cu conotații politice, opunându-se înarmării (foarte bine), dar melodia în sine e slăbuță, repetitivă. Este însă singura piesă compusă exclusiv de Michael Hutchence de pe acest album. Aproape toate celelalte au fost compuse de duetul Andrew Farriss - Michael Hutchence.

După acest început dezamăgitor, urmează o secvență cu melodiile cele mai grozave, una după alta: New Sensation (care e foarte dansabilă, dar poate prea lungă), Devil Inside și I Need You Tonight. Devil Inside are ca temă lirică excesele care îi pun în pericol pe tineri. Ritmul este unul foarte bun, vocea lui Michael Hutchence maiestuoasă, acordurile de chitară excelent introduse și impresia este că melodia poate continua la nesfârșit. I Need You Tonight este probabil melodia cea mai cunoscută și totodată emblematică a celor de la INXS, cea care l-a consacrat pe Michael Hutchence ca star rock și sexy în același timp. Aici el joacă rolul unui bărbat ”în călduri”, care are nevoie de partenera sa la noapte, ați ghicit restul. Versurile sunt aproape explicite, videoclipul completează în mod fericit mesajul textului. 

Practic fără pauză, urmează Mediate, nu știu dacă să-i spun melodie, pentru că este o chestie ”vorbită” în stilul acela al lui Bob Dylan. O improvizație interesantă, stilistic, dar prea puțin atrăgătoare, muzical, care face trecerea spre alte două melodii mai puțin reprezentative. The Loved One este un cover, cântat însă foarte bine. Wild Life este o piesă decentă, dar pe acest album dă senzația de filler.

Ajungem la următoarea secvență de melodii super-tari, care începe cu Never Tear Us Apart, singura baladă de pe album. Dar ce baladă! Chiar dacă n-ați auzit niciodată de INXS, mi se pare imposibil ca cineva să nu cunoască această melodie. E foarte ”actuală”, în sensul că ar putea fi și azi interpretată de oricine fără să-și piardă din puterea de seducție. Videoclipul, filmat la Praga (în timpul războiului rece!), oferă și o conotație politică versurilor, care în mod normal pot fi interpretate în cheie romantică. Saxofonul intervine pentru a oferi o notă de unicitate suplimentară unei melodii foarte frumoase și excepțional interpretate.

Următoarea piesă este Mystify, și recunosc că este una dintre piesele mele preferate de pe acest album. Dacă celelalte melodii reprezentative le-am tot auzit, aceasta a fost oarecum o noutate și totodată o surpriză plăcută. Pianul conduce melodia, mai lentă la început și apoi tot mai rapidă și totodată mai complexă, pe măsură ce și celelalte instrumente intră în scenă, acompaniind vocea lui Michael Hutchence, care, și de data aceasta, este ceea ce trebuie.

Din păcate, ultimele trei cântece de pe album, din punctul meu de vedere, intră la categoria filler. Este interesant că primul dintre ele, Kick, dă titlul albumului. Poate că e interesant ca titlu, dar melodia în sine este slăbuță. Titlul următoarei melodii, Calling All Nations, a fost folosit și ca titlu pentru turneele pe care INXS le-a făcut în lume pentru promovarea albumului. Din nou, cuvintele în sine sunt OK și sună bine un tur intitulat așa, dar piesa în sine lasă de dorit. M-aș fi așteptat ca un astfel de album să se încheie apoteotic cu o piesă ”tare”, dar, din păcate, Tiny Daggers nu corespunde nici pe departe unei astfel de cerințe.

În concluzie, un album foarte bun, cu câteva melodii extraordinare, emblematice pentru INXS și pentru muzica de la finalul anilor 80.

Bee Movie / Povestea unei albine (2007)

Regizori: Simon J. Smith și Steve Hickner. Producători: Jerry Seinfeld și Christina Steinberg.
Scenariul: Jerry Seinfeld, Spike Feresten, Barry Marder și Andy Robin.
Voci (în original): Jerry Seinfeld (Barry B. Benson), Renée Zellweger (Vanessa Bloome), Matthew Broderick (Adam Flayman), Patrick Warburton (Ken), John Goodman (Layton T. Montgomery).
IMDb: 6,1/10; Rotten Tomatoes: 49%; Metascore: 54%.

Un film de animație pentru toate vârstele, cu Jerry Seinfeld în postură de producător, scenarist și actor principal (prin intermediul vocii), este cu siguranță o rețetă de succes și acum, și cu atât mai mult a fost în 2007, când a fost aplicată de DreamWorks. O colecție de actori foarte cunoscuți, precum Renée Zellweger, Matthew Broderick, John Goodman, Chris Rock, Ray Liotta, la care se adaugă persoane super-faimoase în lumea televiziunii sau a muzicii, precum Oprah Winfrey, Larry King, sau Sting, au participat la această producție animată, având în centrul său o albină (de sex masculin), Barry B. Benson, și o tânără iubitoare a albinelor, Vanessa Bloome.

Doar că... relația asta romantică dintre cele două personaje principale nu pare foarte convingătoare, mai ales pentru secțiunea de adulți care vizionează filmul. Iar alte părți nu sunt prea convingătoare pentru copii. Acțiunea filmului nu este prea cursivă, iar tematica se schimbă de la o telenovelă romantică, la o melodramă de tribunal și în final la salvarea planetei, adică de la chestii mai neserioase la altele cât se poate de serioase, ceea ce îi poate bulversa pe cei mai mici spectatori.

Filmul ăsta nu este tocmai pentru copii, după părerea mea. Asta nu înseamnă că aceștia nu l-ar putea viziona, fără probleme, doar că nu s-ar prinde nici măcar la jumătate din glumele de tip Seinfeld pe care le conține această producție. Desigur, fanii serialului Seinfeld au fost vizați în primul rând de producători, iar, din câte știu, Seinfeld nu era tocmai un serial pentru copii, oricât ar fi fost el de comedie. Iar bancurile și replicile specifice din Seinfeld se regăsesc și în Bee Movie în suficientă măsură, iar însăși vocea lui Jerry Seinfeld este atât de ușor de recunoscut, încât senzația este că asistăm la un fel de episod animat din Seinfeld, mai deosebit (și mai lung).

Povestea abordează destule teme, mai degrabă specifice lumii adulților. Barry B. Benson aparține unui stup foarte bine organizat, unde fiecare albină are un rol clar determinat, pe viață. Barry nu pare tocmai încântat de perspectiva aceasta, de a face același lucru toată viața, și pleacă din stup, iar printr-o întorsătură de situație, ajunge să fie salvat de o florăreasă, Vanessa, care îl împiedică pe prietenul ei, Ken, să îl ucidă. Barry se decide să îi mulțumească Vanessei iar cei doi se împrietenesc. Aceasta este partea romantică a filmului, mai apropiată de producțiile Disney, și mai ușor de înțeles și de ”digerat” de către copii.

Apoi, însă, Barry descoperă că ființele umane consumă miere, exploatând albinele, și se decide să dea în judecată omenirea. La tribunal, îl are ca adversar pe avocatul Layton T. Montgomery, care reprezintă companiile producătoare de miere. Povestea devine mai puțin interesantă pentru copii. Și mai plictisitoare este ultima parte, în care Barry și Vanessa salvează planeta, iar copiii învață cât de importante sunt albinele pentru ecosistem. O lecție moralizatoare, fără îndoială, și cu final fericit, dar perfect previzibil.

Pentru adulți, filmul este plictisitor, ca acțiune, dar poate fi comic, punctual. Cum spuneam, copiii nu vor prinde sensul majorității glumelor, dar adulții o vor face și vor râde. Cei cărora le place Jerry Seinfeld și umorul său vor fi în extaz, iar filmul li se adresează cu precădere. Povestea are mai puțină importanță, este mai degrabă un background pe care se desfășoară, pas cu pas, și replică cu replică, acest gen de umor care l-a făcut celebru pe Seinfeld.

Curios, după câțiva ani buni de la lansare, pe la mijlocul anilor 2010, Bee Movie a revenit cumva în centrul atenției, prin numeroase meme-uri lansate pe diverse rețele sociale, asociate cu filmul. Oarecum surprinzător, Bee Movie a avansat din categoria filmelor de animație obișnuite în cea a filmelor devenite un adevărat cult pentru fani; iar Bee Movie pare să aibă destui fani, chiar și în ziua de azi, în ciuda (sau poate tocmai datorită) ciudățeniilor împrăștiate cu generozitate pe parcursul unei ore și jumătate.

Virginia Woolf - Spre far

Virginia Woolf, Spre far, Editura RAO Distribuție, Colecția RAO Clasic, București, 2023, 334 pag., traducere, prefață, cronologie și note de Mihai Miroiu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Virginia Woolf, To the Lighthouse, Hogarth Press, London, 1927, 320 pag.

Goodreads: 3,80/5; Amazon: 4,1/5; Barnes & Noble: 3,6/5.

Ăsta este genul de roman pe care în tinerețe nu l-aș fi putut citi. Cred că am avut o tentativă, nu mai îmi aduc chiar exact aminte, pentru că au fost mai multe romane ”moderniste” pe care am vrut să le citesc, dar le-am lăsat baltă după doar câteva pagini. Plictiseală maximă, nu se întâmplă nimic, da' nimic. Mie îmi plăceau romanele alea cu acțiune, care să te țină cu sufletul la gură de la început până la final. Bine, și acum îmi plac, de ce să mint. Dar iată că acum, în sfârșit, am răbdarea să citesc și un astfel de roman. Sufletește, e mai bine: o astfel de lectură este cât se poate de relaxantă, cititorul nu este permanent surprins de întorsătura situațiilor, specifice romanelor cu multă acțiune. Bine, și în acest roman sunt surprize, poate chiar mai mari, mai ales că vin cu totul pe neașteptate, după ce ai citit sute de pagini în care nu se întâmplă nimic. De exemplu, partea a doua, ”Timpul trece”, este o surpriză totală. Tonul se schimbă complet, parcă e cu totul altă carte. Parantezele șochează. Partea a treia și ultima, ”Farul”, aduce echilibrul și isprăvește povestea.

”Acțiunea” din carte se petrece într-o singură zi, în aproximativ 24 de ore. Sau în 10 ani, e la fel de adevărat. Mai exact, prima parte, ”Fereastra”, are loc într-o după-amiază și seară de septembrie, cândva între 1909 și 1913, majoritatea criticilor literari fiind de părere că primii ani ai acestui interval, 1909 și 1910, sunt cei mai probabili. A doua parte, ”Timpul trece”, are loc noaptea, la modul propriu, dar și figurat. În realitate, trec 10 ani, care includ și primul război mondial. A treia parte, ”Farul”, are loc dimineața și până pe la amiază, tot într-o zi de septembrie, cu 10 ani mai târziu decât prima parte, după război, probabil în 1919 sau 1920.

Locația este casa (vila) familiei Ramsay din insula Skye (parte din insulele Hebride, Scoția), situată la mică distanță de țărmul mării, de plajă și de un mic orășel de pe țărm. Din casă și din curte se vede un far, situat pe o insuliță la o oarecare depărtare, iar o călătorie spre far este dorită de la început de unii dintre membrii familiei Ramsay. În mod evident, atunci când a scris romanul (care are multe aspecte autobiografice), Virginia Woolf avea în vedere casa propriei sale familii din Cornwall, lângă care există și un far. Autoarea mută locația din Cornwall în Skye, făcând și unele erori, repede remarcate de cititorii scoțieni sau de cei familiarizați cu flora și fauna din insulele Hebride, unde nu sălășuiesc unele din plantele și animalele amintite de scriitoare, dar care au un rol absolut nesemnificativ în roman.

În prima parte a romanului, ”Fereastra”, casa este plină de oameni: familia Ramsay (domnul și doamna Ramsay și cei 8 copii ai lor), în calitate de gazde, și o grămadă de invitați, între care Charles Tansley, un tânăr filosof, Augustus Carmichael, poet, William Bankes, om de știință, prieten al domnului Ramsay, Lily Briscoe, pictoriță, Paul Rayley și Minta Doyle, doi tineri îndrăgostiți. Doamna Ramsay este mai mereu în centrul atenției. Ea se ocupă de toți și de toate, atât de cei din familia sa, cât și de oaspeți. Ziua se încheie cu o cină fastuoasă, dusă aproape de perfecțiune din toate punctele de vedere, spre încântarea tuturor.

A doua parte este mult mai scurtă, deși durează 10 ani. Oamenii au dispărut aproape complet din casă, au mai rămas doar doamnele care mai vin din când în când să facă curat. Cu toate acestea, casa se dărăpănează, natura își reia drepturile. Unele dintre personajele din prima parte dispar cu totul, după cum suntem anunțați în paranteze. Primul război mondial aduce moarte.

În a treia parte, unele din personajele din prima parte revin la casa familiei Ramsay. Călătoria inițiatică spre far, amânată în urmă cu 10 ani din cauza vremii nefavorabile, este impusă de domnul Ramsay copiilor săi, James și Cam. Lily Briscoe și Augustus Carmichael rămân în apropierea casei, iar Lily își finalizează în cele din urmă pictura, începută cu 10 ani în urmă. 

Autoarea ne oferă ocazia de a ne ”plimba” printre gândurile celor aflați în casa familiei Ramsay. Astfel, aflăm mai multe puncte de vedere ale unora sau altora despre unii și despre alții. În felul acesta, cititorul poate să-și facă singur o părere despre personaje, care nu sunt neapărat ”pozitive” sau ”negative”, depinde de fiecare cum interpretează, dar oricum în acest roman nu există antinomia obișnuită bine-rău.

Cele două personaje principale sunt, fără îndoială, doamna și domnul Ramsay, care sunt de fapt copiile destul de fidele ale părinților autoarei (decedați de mult timp la momentul scrierii romanului). Cu toate acestea, Virginia Woolf nu se dă în lături de la a scoate la lumină și unele aspecte mai puțin demne de laudă ale părinților săi, în speță ale celor doi Ramsay. Doamna Ramsay apare drept o mamă și soție grijulie, dar totodată o matroană orgolioasă și dominatoare, căreia nu-i scapă nimic și nimeni, și care dorește și pretinde să fie iubită și chiar adulată de toți cei din jur, ceea ce se și întâmplă, cu mici excepții. Preocupările sale intră în sfera tradițională a femeilor: să fie o mamă și soție perfectă, să întrețină casa și gospodăria, să-i ajute pe cei din jurul său, inclusiv pe cei mai nevoiași, cărora le duce de mâncare și le face unele servicii. Ea vede căsătoria ca evenimentul cel mai important din viața unei femei și îi îndeamnă în fel și chip pe cei mai tineri să se căsătorească, jucând un rol în relația dintre Paul și Minta și imaginând o relație și între Lily și William Bankes. Lily Briscoe, un alter-ego al scriitoarei, este cumva chiar opusul doamnei Ramsay: ea nu dorește să se căsătorească și crede că femeia poate juca și alte roluri decât cele tradiționale, de mamă și soție. Ea se opune și părerilor lui Charles Tansley, care crede că o femeie nu știe să scrie sau să picteze. Lily, ca pictoriță, și Virginia Woolf, ca scriitoare, nu pot fi de acord cu astfel de afirmații, venite însă des (mai ales în acea epocă) dintr-o lume dominată de bărbați, în sfera științifică și artistică.

Domnul Ramsay este descris în culori și mai sumbre decât soția lui. Chiar de la început, el este criticat pentru lipsa de diplomație, pentru felul în care îi ia orice speranță de a merge a doua zi la far fiului său de doar 6 ani, James. Pe parcursul romanului, imaginea domnului Ramsay se mai schimbă și uneori pare de-a dreptul țăcănit. La fel ca și soția lui, el își dorește să fie cât mai mult admirat, dar nu pentru înfățișarea sa sau pentru realizările sale familiale sau casnice, ci pentru opera sa științifică. Își dorește să fie iubit, însă doar de soția lui, care, culmea, nu-i întoarce neapărat sentimentele, iar relația lor pare să fie una destul de ambiguă; scriitoarea lasă să se înțeleagă că lucrurile nu merg chiar perfect între cei doi, fără a intra însă în amănunte. Ceea ce se observă foarte clar este că cei doi soți depind cumva unul de celălalt, nu pot trăi unul fără celălalt, deși nu neapărat din cele mai ”curate” sau ”nobile” motive. În ultima parte, domnul Ramsay apare ca un fel de tiran, care le impune copiilor săi, James și Cam, călătoria spre far. James, deși fusese foarte dornic de a merge acolo când avea 6 ani, nu mai dorea acest lucru când avea 16 ani, dar nu a avut de ales, și a trebuit să-și asculte tatăl. Spre final, ambii copii se împacă cu tatăl lor, iar domnul Ramsay îi predă definitiv ”ștafeta” lui James, ca viitor cap al familiei.

De altfel, finalul sugerează o împăcare universală a tuturor celor implicați cu cele întâmplate, o acceptare a destinului crud din a doua parte, ”Timpul trece”. Lily Briscoe reușește să-și termine tabloul, găsind în cele din urmă ceea ce îi lipsește acestuia. Spre deosebire de domnul și doamna Ramsay, creația lui Lily nu este una dedicată publicului larg, ci este proprie și personală; astfel, pictura nu este menită nici cititorilor, care nu află decât parțial conținutul acesteia.

Romanul a jucat un rol curativ pentru Virginia Woolf, care a suferit toată viața de depresie și a fost multă vreme obsedată de proprii părinți și mai ales de ”moștenirea” sufletească, spirituală, pe care aceștia i-au lăsat-o. Ea chiar mărturisea în jurnalul său că această carte a vindecat-o de această obsesie. La fel ca și personajele din roman, și scriitoarea a reușit astfel să accepte evenimentele din viața ei și s-a împăcat, cel puțin pe moment, cu soarta.

The Thrills - So Much for the City (2003)

The Thrills - So Much for the City, Virgin, 2003.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Santa Cruz (You're Not That Far) 4:12
02. Big Sur 3:07
03. Don't Steal Our Sun 2:50
04. Deckchairs and Cigarettes 4:56
05. One Horse Town 3:14
06. Old Friends, New Lovers 4:00
07. Say It Isn't So 2:43
08. Hollywood Kids 5:33
09. Just Travelling Through 3:21
10. Your Love is Like Las Vegas 2:22
11. 'Till the Tide Creeps In 5:04
12. Plans (hidden track) 4:01

Toate melodiile au fost compuse de Conor Deasy și The Thrills.

Producător: Tony Hoffer.

The Thrills:

Conor Deasy - solist vocal, muzicuță
Daniel Ryan - chitară, banjo, voce
Pádraic McMahon - chitară bass, muzicuță, voce
Kevin Horan - clape, voce
Ben Carrigan - tobe

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,26/5; Amazon: 4,2/5.

N-am fost niciodată în California, dar trebuie să fie foarte frumos acolo, dacă ar fi să judecăm după irlandezii de la The Thrills, cărora le-a fost suficientă o ședere de câteva luni în acest stat american ca să scoată acest album de debut al lor, atât de... californian. Inspirați de muzica anilor 60 și 70, în special de trupe precum Beach Boys, The Thrills sună foarte retro, ca niște Beatleși reîncarnați sau reveniți în prim-plan în secolul 21. Paradoxurile nu se opresc însă aici: deși trupa se străduiește, piesă cu piesă, să aducă un omagiu Californiei (inclusiv prin menționarea obsesivă, de multe chiar în titlu sau în refren, a unor orașe sau regiuni din acest stat sau din apropiere: Santa Cruz, Big Sur, San Diego, Hollywood, Las Vegas), succesul major nu a fost în Statele Unite, ci tot în Irlanda și în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Probabil că și irlandezii și britanicii au clipele lor de visare, care includ, printre altele, peisajele californiene.

Muzica este un fel de rock, în varianta sa cea mai ”cuminte”, apropiat de pop și cu influențe country, ceea ce, venind de la o trupă irlandeză, e puțin iritant. Dar, ca să fim onești, această muzică nu are pretenții de complexitate, ci este menită să creeze o atmosferă de liniște, de visare, de contemplare a naturii (Big Sur), a mării, a soarelui (Don't Steal Our Sun) și a plajei, a fluxului și refluxului ('Till the Tide Creeps In), de călătorie (Just Travelling Through), parțial umbrită de unele versuri mai corozive, parcă în contrast cu linia melodică. Dar, este de înțeles, băieții erau tineri, și versurile nu puteau fi despre altceva decât despre iubiri, dezamăgiri, emoții și trăiri, mai vesele sau mai triste, mai mult sau mai puțin armonizate cu conținutul melodic. Eu personal am căutat să fac abstracție de versuri, atât cât am putut; vocea lui Conor Deasy domină totuși fondul muzical, într-un mod plăcut și agreabil, chiar și atunci când lirica nu este la fel de agreabilă. Dacă muzica în ansamblu nu este una deosebit de complexă, aș zice că, surprinzător, instrumentația este. Băieții ăștia știu bine să cânte la instrumente, și uneori aduc un plus de armonie, un plus de sunet, apelând și la instrumente mai puțin convenționale (muzicuță, banjo), reușind să îmbogățească și chiar să transforme pe alocuri o linie melodică relativ simplă. Vocile instrumentiștilor, reunite sub formă de cor, vin la rândul lor să completeze fondul sonor și să-l ajute pe Conor Deasy în redarea mesajului liric.

Albumul nu este însă foarte egal, începe foarte bine și se termină relativ prost. Piese cele mai bune, cele mai reprezentative, și cu cel mai mare succes la public sunt grupate, cum este obiceiul, la început. Nu vreau să fiu rău, dar acestea sunt de fapt doar primele două: Santa Cruz (You're Not That Far) și Big Sur. N-aș putea să decid care este mai bună dintre acestea două, sunt foarte asemănătoare în multe privințe și la fel de bine concepute și redate. Privind retrospectiv (ne permitem acum asta), aceste două piese nu sunt doar cele mai bune de pe acest album, ci de pe toate albumele celor de la The Thrills (mai ales că n-au avut multe: doar trei). Pentru audiență, este cât se poate de util ca piesele bune sau reprezentative să fie la început: dacă astea nu vă plac, n-are rost să mergeți mai departe.

Partea proastă este că, și dacă vă plac primele două piese, s-ar putea să fiți dezamăgiți la următoarele. Don't Steal Our Sun este cam în același stil și în același ritm cu primele două melodii, dar e mai scurtă și cu un refren mai puțin reușit. Atmosfera se schimbă radical la Deckchairs and Cigarettes, ritmul devine unul mult mai lent, muzica e aproape depresivă, melancolică. Ritmul rapid revine însă pe următoarea melodie, One Horse Town, una dintre cele mai bune de pe album, care mie mi-a plăcut în mod deosebit. Este interesant de remarcat că, deși titlul sugerează un conținut specific muzicii country, conținutul liric este diferit de ceea ce te-ai putea aștepta, o mișcare inteligentă din partea artiștilor.

De la a șasea melodie, Old Friends, New Lovers, asistăm la un declin generalizat al calității pieselor, cu mici excepții care, însă, cred eu, țin mai degrabă de gusturile muzicale ale fiecăruia. Deși cam toate melodiile de pe a doua jumătate a albumului pot fi caracterizate peiorativ ca fiind ”fillere”, ele au totuși o anumită valoare a lor și contribuie (cu puțin, e drept) la valoarea de ansamblu a albumului. Mai remarcabil mi se pare faptul că aceste piese nu sunt tocmai unitare din punct de vedere stilistic și muzical: ele rezultă, la o primă vedere, din niște experimente pe care trupa le-a făcut, în încercarea de a crea și un alt fel de muzică, ceea ce nu e rău, pentru că din astfel de experimente poate să și iasă ceva. Bun, e adevărat, aici nu prea a ieșit, dar, cum spuneam, depinde de gusturile fiecăruia. De exemplu, s-a aflat la un moment dat că domnului președinte (de atunci) al SUA, George W. Bush, îi plăcea piesa Say It Isn't So. Frumos din partea lui, cred că reclamă mai bună pentru The Thrills în Statele Unite nici nu se putea. Interesantă alegere. Hollywood Kids este o melodie ciudată, lentă, depresivă, în contrast cumva cu restul melodiilor, fiind totodată și cea mai lungă, dar și cea mai ”modernă” (dacă se poate spune așa) piesă de pe tot albumul. Mie mi se pare foarte reușită Your Love Is Like Las Vegas. Cea mai scurtă de pe album, directă, la subiect, cu un ritm bun, care susține linia melodică de la început până la final fără fragmentări inutile. Dintre piesele lente, 'Till the Tide Creeps In este cea mai generoasă, mai profundă, inclusiv sub aspect liric. Ea se combină cumva artificial cu ultima melodie de pe album, Plans, a cărei prezență (ca hidden track) nu o pot înțelege decât prin prisma unor subtilități contractuale, pentru că altfel nu are nici un fel de logică includerea sa aici, la finalul albumului. Sau poate este și ăsta un mesaj subliminal: ”Everybody has plans”, adică sa încheiem albumul cu ideea că ar trebui (sau n-ar trebui, depinde cum înțelegem versurile) să ne facem niște planuri pentru viitor.

Băieții de la The Thrills și-au făcut cu siguranță niște planuri pentru viitor atunci, doar că planurile lor (ca trupă) nu prea le-au ieșit. Următoarele două albume, Let's Bottle Bohemia (2003) și Teenager (2007), nu au mai avut succesul albumului lor de debut și trupa practic s-a desființat din 2008, fiecare dintre membri continuând ulterior pe cont propriu.