Regia: Lawrence Kasdan. Producător: Michael Shamberg.
Scenariul: Lawrence Kasdan, Barbara Benedek.
Cu: Tom Berenger, Glenn Close, Jeff Goldblum, William Hurt, Kevin Kline, Mary Kay Place, Meg Tilly, JoBeth Williams.
Filmul nu este recomandat copiilor şi adolescenţilor sub 16 ani.
IMDb: 7,2/10; Rotten Tomatoes: 68%; Metacritic: 62%.
Trei nominalizări la Oscar: cel mai bun film, cel mai bun scenariu, cea mai bună actriţă în rol secundar (Glenn Close); două nominalizări la Globul de Aur: cel mai bun film (muzical sau comedie) şi cel mai bun scenariu; o nominalizare la premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu original. Nu a câştigat însă niciunul din aceste premii, în schimb a primit un premiu de popularitate din partea publicului la Festivalul Internaţional de Film de la Toronto.
Se pare că în urmă cu mai bine de trei decenii, un film fără nicio acţiune evidentă, fără nicio intrigă, fără niciun deznodământ mai aparte, mai putea avea succes, aşa cum este cazul lui "The Big Chill". Personal m-am plictisit îngrozitor vizionând această peliculă dar asta nu înseamnă că nu pot să-i recunosc meritele regizorului. Nu există roluri principale sau secundare - dacă s-a considerat că Glenn Close a avut rol secundar, mă întreb cine o fi având rolul principal. Practic, cele şapte personaje ale filmului, egale ca importanţă, foşti colegi de la Universitatea din Michigan, se întâlnesc la casa cuplului Harold (Kevin Kline) şi Sarah (Glenn Close) cu ocazia unui eveniment tragic: sinuciderea şi înmormântarea colegului lor Alex (iniţial jucat de Kevin Costner dar toate scenele au fost tăiate din film). Lor li se adaugă Chloe, prietena mai tânără a lui Alex, care locuia cu el acolo.
Reuniunea foştilor colegi după 15 ani oferă prilejul rememorării clipelor frumoase de altădată (anii 60) şi analizării intervalului scurs de atunci. Pentru americanii născuţi imediat după al doilea război mondial, care şi-au trăit adolescenţa şi tinereţea în anii 60 şi au ajuns la 30 şi ceva de ani în anii 80, filmul poate fi interesant, chiar captivant - ei se pot identifica cu personajele sau măcar cu unul dintre ele. Pentru generaţiile mai tinere, multe din chestiunile discutate de cei în cauză nu prea sună cunoscut. În orice caz, dialogurile sunt cele care îl determină pe spectator să cunoască, încetul cu încetul, caracterele din film.
Filmul se vrea realist. Totul se desfăşoară într-un week-end, evenimentele decurg oarecum normal, multe aspecte sunt previzibile. Totuşi, sar în ochi câteva paradoxuri. Primul este acela că, deşi personajele (cu mici excepţii) au reuşit în cariera lor profesională, fiind ba doctori, ba avocaţi, ba oameni de afaceri, ba actori renumiţi sau jurnalişti de prestigiu, ei nu par foarte mulţumiţi de situaţia lor. Să fie de vină societatea capitalistă care mereu te obligă să ridici standardele, să vrei mai mult de la viaţă?
Un alt paradox este libertinismul făţiş al personajelor. E adevărat că anii 60-70 sunt cunoscuţi ca fiind dominaţi de "sex, drugs and rock'n'roll" dar se presupune că aici avem de-a face cu personaje mature; ceea ce nu pare a fi cazul. Sarah e cea mai afectată de moartea lui Alex; aflăm că a avut cândva o aventură cu acesta; totuşi lui Harold nici că-i pasă. Mai mult, în mod tragicomic, Meg vrea un copil, şi vrea ca fix în acest week-end să fie "însămânţată" iar Sarah îl convinge pe Harold să se sacrifice în acest sens deşi mai erau pretendenţi. Să fie acesta modelul familiei americane? În paralel, Sam (Tom Berenger) şi Karen (JoBeth Williams) au o aventură, absolut previzibilă. Singurul rămas necuplat este Michael (Jeff Goldblum), clown-ul de serviciu.
Mai rămân de discutat personajele cele mai ciudate din film, Nick (William Hurt) şi Chloe (Meg Tilly), cei doi "nerealizaţi". Ei aduc, din punctul meu de vedere, o pată de culoare în plus şi ridică nişte semne de întrebare. Dacă ciudăţenia lui Nick poate fi explicată datorită războiului din Vietnam, în urma căruia se pare că a rămas şi impotent, Chloe are o atitudine cu adevărat aparte. Deşi ar fi trebuit să fie cea mai afectată de pierderea lui Alex, ea este, dimpotrivă, mereu bine dispusă şi afabilă. Faptul că cei doi rămân împreună la finalul filmului nu constituie o surpriză, deşi este curios că Chloe, cea mai tânără şi frumoasă, să-l accepte pe Nick aşa cum e.
În fine, ultima ciudăţenie provine tocmai din motivul pentru care s-au reunit toţi: moartea lui Alex. Nimeni nu ştie de ce s-ar fi sinucis, ce motive ar fi putut avea. Deşi este o temă recurentă, totul rămâne învăluit în cel mai adânc mister - spectatorului nu i se oferă nici măcar o idee, o prezumţie.
Finalul filmului lasă aşadar totul "în ceaţă", lasă loc pentru interpretări. Personajele pleacă la casele lor aşa cum şi cei care au văzut filmul îşi reiau treburile cotidiene, fără ca nimic spectaculos să se întâmple.
