Regizor: Sergio Giral. Producători: Santiago Llapur, Armando Dorrego.
Scenariul: Armando Dorrego, după piesa de teatru a lui Eugenio Hernández.
Cu: Alina Rodríguez, Alexis Valdés, Roberto Perdomo, José Antonio Rodríguez, Daisy Granados.
Interzis minorilor.
Filmul a fost nominalizat la premiul Goya pentru cel mai bun film străin de limbă spaniolă (1991).
IMDb: 6,7/10; Letterboxd: 3,2/5; Rate Your Music: 3,5/5.
Filmul cubanez María Antonia are o istorie a sa, aparte, și este dificil de înțeles de spectatorul obișnuit, neinițiat în tainele comunității afro-cubaneze.
Prima dată, istoria, că-i mai simplă și mai scurtă. Înaintea filmului a fost, de fapt, o piesă de teatru cu același titlu, scrisă de Eugenio Hernández în 1965, și pusă în scenă, pentru prima dată, în 1967. Încă de atunci, Sergio Giral și-a dorit să facă un film pe baza acelei piese de teatru, dar regimul cubanez l-a refuzat; mai mult, și piesa de teatru a fost în scurt timp interzisă. În anii 1980 a avut loc o relaxare în rândul comunității culturale cubaneze, piesa de teatru a revenit pe scenă, iar Sergio Giral a obținut în cele din urmă acordul pentru a face acest film, la sfârșitul anilor 1980. În 1990 filmul a fost lansat, având un succes neobișnuit în Cuba, ceea ce a atras din nou atenția autorităților. Finalul, mai exact ultimele 35 de secunde, care schimbă radical semnificația actului artistic (fiind diferit și de cel al piesei de teatru), a ridicat numeroase semne de întrebare și nemulțumirea unor critici apropiați regimului. Probabil și din acest motiv, și din multe altele, Sergio Giral a emigrat în anul 1991 în Statele Unite ale Americii, la Miami, unde locuiește și acum. María Antonia este, așadar, ultimul său film realizat pe teritoriul cubanez.
Privit la modul superficial, filmul este o melodramă specifică latino-americanilor, un fel de telenovelă cu ceva ștaif, pe ritmuri de rumba și cu un nivel de sexualitate și violență peste medie. Nu este de mirare, întrucât personajul principal este o prostituată, María Antonia (interpretată magistral de actrița cubaneză Alina Rodríguez). Ca în mai toate filmele cubaneze care vor să aibă o oarecare libertate de interpretare, acțiunea se petrece înainte de revoluția cubaneză, deci înainte de 1959.
María Antonia nu este însă o prostituată oarecare. În ciuda meseriei sale umilitoare, ea este o femeie puternică, independentă, rebelă, și care nu se lasă intimidată de nimic din ceea ce se întâmplă în jurul ei. Are o singură slăbiciune: boxerul Julián (Alexis Valdés), pe care și-l dorește alături. Din păcate pentru ea, Julián are o carieră promițătoare în lumea boxului, și, cu cât are mai mult succes, cu atât el se îndepărtează de María Antonia. Managerul său îi propune un contract și lupte în Statele Unite ale Americii. La pachet par să vină și alte beneficii: de exemplu, chiar în barul în care Julián semnează în cele din urmă contractul, lui i se oferă ca parteneră și o blondă atrăgătoare, de tipul Marilyn Monroe. La ce altceva ar mai putea oare visa un tânăr de culoare cubanez, crescut în ghetouri și în lipsuri?
María Antonia însăși pare să aibă și alte alternative. De ea se îndrăgostește Carlos (Roberto Perdomo), un tânăr cuminte, intelectual (chimist), care pare să aibă toate mijloacele, și materiale, și spirituale, pentru a avea o relație de lungă durată cu María Antonia. Deși aceasta îl acceptă temporar ca și iubit, în cele din urmă ea refuză o relație permanentă cu acesta.
Este o poveste clasică a unui triunghi amoros, care se încheie tragic. Totuși, filmul mai merită explicat și la un alt nivel. Sergio Giral combină în personajul său principal mai multe mituri și simboluri hispano-americane și afro-cubaneze (și nu numai). Este într-un fel povestea lui Carmen, țiganca andaluză, rescrisă oarecum într-un context cubanez. María Antonia are multe caracteristici comune cu Carmen: este o femeie a tuturor, și totodată a nimănui, are un destin implacabil, care nu poate fi evitat, este o femeie fatală, independentă, rebelă, neacceptată de societate și care nu este dispusă la nici un fel de compromisuri.
Pe de altă parte, María Antonia întruchipează și mitul mulatrei. Dacă în piesa de teatru originală, ea este afro-cubaneză (negresă), în film ea este interpretată de actrița mulatră Alina Rodríguez. În lumea latino-americană, mulatra a jucat dintotdeauna un rol simbolic în societate, a întruchipat rezultatul unui amestec neconvențional (și de obicei nelegitim) între clasa exploatatoare a albilor colonizatori și clasa exploatată a sclavilor de culoare.
Mai mult decât în piesa de teatru, în film María Antonia este pierdută între cele două lumi: cea dominatoare a albilor și cea dominată a afro-cubanezilor. Ea nu este acceptată nici de unii, nici de alții; mai mult decât atât, nici ea nu dorește să se integreze. În acest sens, sunt evocatoare scenele (de la început și de la final), când María Antonia participă la un ritual al sectei Santería, specifică populației afro-cubaneze (Yoruba-Lucumí). Acolo, preotul sau babalawo (interpretat de José Antonio Rodríguez) încearcă să o aducă pe María Antonia în rândul comunității sale, să o împace cu zeitățile specifice, în special cu zeița sa protectoare, Oshún. María Antonia, încăpățânată, refuză, în ciuda amenințărilor.
În dansul său final, María Antonia o întruchipează pe Oshún, zeița dragostei, în mijlocul comunității afro-cubaneze. Dar, nu este așa cum și-ar fi dorit preotul: Oshún nu posedă trupul Mariei Antonia, ci mai degrabă invers, María Antonia o interpretează (posedă) pe Oshún, având toate însemnele specifice, din care unele au fost purtate pe parcursul întregii producții - de exemplu, rochia de culoare galbenă. Destinul implacabil se produce, așa cum ”era menit”, și totuși...
Regizorul Sergio Giral inventează un nou final. Ultimele 35 de secunde ale filmului dau peste cap chiar narațiunea, care își pierde logica. Muzica și dansul joacă un rol foarte important pe parcursul filmului (care poate fi descris chiar ca un film muzical), iar aici scena se mută și muzica se schimbă, de la ritmuri specifice anilor 1950 la cele moderne ale anilor 1980. În mod clar, asistăm la o mutare a acțiunii din trecutul îndepărtat pre-revoluționar, la prezentul cubanez: se văd copii mergând la școală, cu uniforme, cu cravata de pionier... Dintr-o mașină modernă coboară... însăși María Antonia sau o femeie foarte asemănătoare cu ea (interpreta este tot Alina Rodríguez), îmbrăcată însă de data asta în haine moderne, cu tricou și pantaloni mulați, plus nelipsitele accesorii și pantofi de culoare galbenă (Oshún, din nou).
O posibilă interpretare este aceasta: María Antonia continuă să existe, să trăiască, sau dacă nu ea neapărat, altele la fel ca ea. Extrapolând, se poate spune chiar că problemele sociale criticate în film continuă la rândul lor să existe și în societatea cubaneză actuală, care, așadar, nu este perfectă.
Chiar și numele María Antonia suscită niște semne de întrebare și posibile interpretări. Se poate face o paralelă cu Maria Antoaneta, regina Franței decapitată în timpul Revoluției franceze. Posterul filmului chiar indică o femeie fără cap, având deasupra o coroană, simbol al regalității, cu însemnele lui Oshún.
Filmul se găsește pe YouTube, însă calitatea imaginii este proastă, iar sunetul lasă și el de dorit. Mai mult, chiar și cunoscătorii limbii spaniole s-ar putea să aibă unele probleme în a înțelege dialogurile, purtate în dialect.
