Unspeakable / Abisul mut (2002)

Regizor: Thomas J. Wright. Producător: Pavan Grover.
Scenariul: Pavan Grover.
Cu: Dina Meyer, Pavan Grover, Lance Henriksen, Dennis Hopper, Marco Rodríguez.
IMDb: 3,6/10; Rotten Tomatoes: 23% (audience score); Letterboxd: 2,3/5.

Dina Meyer joacă admirabil în acest film, în care interpretează rolul unei doctorițe psiholog (Diana Purlow), a cărei invenție, un fel de aparat, oferă pe un ecran imagini preluate direct din creierul uman. Subiecții ei sunt condamnații la moarte dintr-o închisoare de maximă securitate din sudul Statelor Unite ale Americii. Doctorița este foarte tânără, foarte frumoasă, foarte necăsătorită și foarte emotivă.

Cam asta este tot ce se poate spune de bine despre acest film. Din păcate, acțiunea este prost gândită și prost realizată, fapt care se datorează în primul rând rolului multiplu jucat de Pavan Grover, care este scenarist, producător și actor principal (în rolul personajului negativ, ucigașul în serie Jesse Mowatt), fără a avea nici un fel de experiență în niciunul din aceste roluri. Scenariul este unul confuz, lipsit de logică. Prima jumătate a filmului este realmente pierdută pe cazul unui condamnat la moarte, Cesar (Marco Rodríguez), care este nevinovat. Singura rațiune a acestei prime jumătăți a filmului este doar aceea de a introduce unele dintre personaje și de a protesta, indirect, asupra pedepsei capitale.

Acțiunea propriu-zisă a filmului se desfășoară doar în a doua sa jumătate, când apare în scenă ucigașul în serie Jesse Mowatt (interpretat de Pavan Grover). Din nefericire, Pavan Grover, care arată ceva între Elvis și Rambo, nu este deloc credibil în rolul său de personaj negativ. Nici scenariul nu ajută prea mult, deoarece, deși Jesse are multe crime pe seama lui, și este descris de la bun început ca un anticrist și un diavol, totuși, se pare că multe dintre victime erau ”vinovate” de diverse fapte reprobabile, ceea ce dintr-o dată îi alterează statutul lui Jesse de la criminal în serie la acela de justițiar, eventual cu ajutor divin.

Interacțiunea dintre doctorița Diana Purlow și criminalul Jesse Mowatt este elementul central al acestui film, dar are foarte multe asemănări cu Tăcerea mieilor. Elementul paranormal vine să adauge și mai multă confuzie în mintea spectatorului, căruia nu-i mai este clar dacă personajul negativ este cu adevărat negativ, dacă are sau n-are puteri paranormale, dacă este diavolul încarnat sau o specie umană superioară. Prin prezentarea angajaților închisorii, în frunte cu șeful acesteia, Earl Blakely (Dennis Hopper), ca fiind niște oameni sadici, înguști la minte, lipsiți de orice empatie față de condamnații la moarte pe care abia așteaptă să-i ”prăjească” pe scaunul electric, se creează premisele ca tocmai criminalii, condamnații la moarte, reprezentați aici (și) de Jesse Mowatt, să fie văzuți ca personaje pozitive, cu care spectatorul simpatizează.

Finalul este în ton cu restul, adică lipsit de sens. Este greu de imaginat care ar fi fost un final cu sens, dar oricum... și finalul se adaugă la restul de elemente lipsite de logică din acest film. De exemplu, personajul Jack Pitchford (interpretat de Lance Henriksen). Prezența acestui personaj este absolut inutilă în tot filmul. El nu face absolut nimic, doar o însoțește pe doctoriță și este mereu de acord cu ea. Dacă tot ai angajat un actor de calibrul lui Lance Henriksen, poate găsești un rol mai adecvat, pe măsura lui.

Filmul vrea să fie un fel de ceva pentru fiecare, dar nu reușește să fie nimic, nici măcar să fie consistent. Nu e nici film de acțiune, nici de groază, nici psihologic, deși ar vrea să fie toate din astea. Se vrea critic la adresa pedepsei cu moartea, a condițiilor din închisori, la adresa politicienilor (reprezentați aici de guvernatorul interpretat de Jeff Fahey), la adresa avortului, la adresa corupției, etc. Problema fundamentală a acestui film este că vrea să fie prea multe în același timp, și pierde tocmai elementul esențial al oricărei producții: coerența.

James M. Barrie - Peter Pan

James M. Barrie, Peter Pan, ediție completă, Editura DPH (Didactica Publishing House), Colecția Clasici nr. 9, București, 2022, 208 pag., traducere și note de Diana Trăncuță, ilustrații de Șerban Andreescu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: James M. Barrie, Peter and Wendy, Hodder and Stoughton, London, 1911, 267 pag., illustrated by F.D. Bedford. Înaintea cărții a existat o piesă de teatru de același autor și cu același titlu, care a avut premiera la Londra în decembrie 1904.

Goodreads: 4,04/5; Amazon: 4,4/5; Barnes&Noble 4/5.

 

Deși cartea cu Peter Pan a fost tradusă la noi încă din perioada comunistă, și încă în mai multe ediții (mai complete sau mai... repovestite, mai bogat ilustrate sau nu), aventurile celebrului personaj au devenit cunoscute, la fel ca și în alte părți, mai ales ca urmare a producțiilor Disney, unele centrate pe alte caractere, precum Tinker Bell (Clopoțica). Cum și copiii mei au fost fascinați de desenele animate de pe Disney Junior cu Jake și pirații din Țara de Nicăieri, am decis să arunc o privire pe versiunea originală și completă a poveștii lui Peter Pan.

Aș putea spune că diferențele dintre carte și toate poveștile Disney sunt destul de mari. Mai exact, dacă ne referim strict la desenele animate cu Tinker Bell și cele cu Jake și prietenii lui, nu există nici o legătură cu cartea, în afara unor personaje comune. Se poate spune că acestea sunt creații aproape complet originale ale celor de la Disney, gândite special pentru copii. Asta spre deosebire de carte care, cel puțin în versiunea asta, originală și completă, nu cred că este tocmai adecvată pentru copii, cel puțin nu pentru cei mai mici, așa cum mi-am imaginat inițial. Cartea, de altfel, este mult mai complexă decât pare la prima vedere, și are mai multe ”straturi”, niveluri de înțelegere, și chiar și eu, ca adult, mărturisesc că nu sunt convins că le-am ”pătruns” pe toate.

Caracterul principal, Peter Pan, eroul cărții dacă vreți, nu este deloc un personaj 100% pozitiv, așa cum este el perceput în prezent de majoritatea copiilor de pe glob. În plus, el este în bună măsură ”umbrit” de prietena lui, Wendy, care are un loc la fel de important în poveste, de unde și titlul original Peter și Wendy (azi de obicei înlocuit cu Peter Pan și Wendy, sau, mai simplu, doar Peter Pan).

Peter Pan este copilul absolut și etern, el nu se schimbă, nu crește niciodată și trăiește mereu în prezent, în Țara de Nicăieri. El vizitează din când în când lumea noastră reală, iar într-una din aceste vizite la Londra, intră în casa familiei Darling și îi ia cu el pe copiii Wendy (fata mai mare), Jack și Michael. Motivele lui sunt însă cât se poate de egoiste: el o vrea pe Wendy ca mamă pentru băieții pierduți care locuiesc cu el pe insula din Țara de Nicăieri, iar de Jack și de Michael nu-i pasă - ei se vor alătura pur și simplu băieților pierduți.

Țara de Nicăieri este o lume a imaginației, care, deși diferită pentru fiecare copil în parte, este aceeași în momentul în care copiii ajung acolo. Ea este populată de diferite făpturi, precum zânele (dintre care Tinker Bell este prietena lui Peter Pan), pirații conduși de sângerosul căpitan Hook, sau pieile roșii. Peter Pan, căpitanul Hook și căpetenia pieilor roșii se luptă pentru supremație, într-un mod destul de violent.

Cartea pune accentul pe relațiile (destul de complicate) dintre Peter Pan și Wendy, pe de o parte, dar și dintre Wendy și băieții pierduți, pe de altă parte, precum și dintre Peter Pan și celelalte personaje feminine - zâna Tinker Bell și prințesa pieilor roșii, Tiger Lily. Autorul tratează aceste relații dintr-o perspectivă aproape freudiană: Peter Pan are un complex oedipian în sensul în care Wendy îi este atât mamă, cât și parteneră. El, copil fiind, este incapabil să discearnă între sentimentele de iubire ale unei mame și cele ale unei partenere. Din perspectiva lui Peter Pan, toate aceste fete sunt candidate la titlul de ”mame”, deși, din perspectiva fetelor, toate sunt (sau ar dori să-i fie) mai degrabă prietene / partenere. Confuzia merge și mai departe, deoarece Wendy se manifestă ca și o mamă pentru băieții pierduți (inclusiv cei doi frați mai mici ai ei), dar spune despre Peter Pan că este ”tatăl” lor, fapt care nu este contestat de niciunul dintre băieți, și nici măcar de Peter Pan, care în mod clar acceptă rolul de tată-surogat... dar tot nu înțelege că, în acest caz, Wendy nu ar putea fi și mama lui. Cea care înțelege, încă de la bun început, este însă Tinker Bell, ale cărei fapte născute din gelozie au un impact major asupra desfășurării evenimentelor din carte. Și Tiger Lily, aflăm, ar vrea să-i fie ”ceva” lui Peter Pan, dar nu mamă. Așa că avem, surprinzător, o dramă sentimentală în mijlocul unei cărți de aventuri pentru copii!

Wendy, în cele din urmă, se cam satură de rolul său de mamă imaginară dintr-o lume imaginară și dorește să revină acasă, la părinții ei. Dar tocmai pe când se pregătește să plece împreună cu frații ei spre fereastra deschisă a casei lor din Londra, evenimentele se precipită în Țara de Nicăieri și are loc bătălia finală dintre Peter Pan și băieții pierduți, pe de o parte, și căpitanul Hook și pirații săi, pe de altă parte. Violența atinge paroxismul, dar binele învinge în cele din urmă, așa cum era de așteptat.

Dacă Peter Pan nu este foarte convingător ca personaj pozitiv al cărții, aș spune că nici căpitanul Hook nu este 100% un personaj negativ, așa cum suntem obișnuiți să avem în cărțile pentru copii. El este foarte fioros, cu cârligul său în locul unei mâini, dar este și foarte speriat de un crocodil care dorește să-l mănânce. Crocodilul a înghițit cândva un ceas, iar ticăitul ceasului îl alertează de fiecare dată pe Hook atunci când crocodilul se apropie. Asistentul lui Hook, Smee, unul dintre puținii pirați care scapă din măcelul final, este descris ca fiind destul de simpatic, în contrast total cu imaginea de ”oameni duri” pe care o au pirații în general. Dintr-o anumită perspectivă, pirații reprezintă lumea adulților: ei îi invită pe copii alături de ei. Peter Pan, reprezentantul copilăriei eterne, refuză invitația, de aici și lupta sa - care coincide cu dorința de a nu crește și de a rămâne mereu un copil.

Wendy în schimb pleacă în cele din urmă acasă, alături de frații ei, iar copiii pierduți sunt la rândul lor adoptați de familia Darling, și astfel ajung în cele din urmă să aibă cu adevărat o mamă, doamna Darling. Doar Peter Pan refuză și această șansă de integrare în societate, în normalitate. Wendy și ceilalți copii cresc, se transformă în oameni maturi, își asumă responsabilități, au un loc de muncă, devin la rândul lor părinți, doar Peter Pan rămâne mereu un copil. El revine la început mai des la casa lui Wendy, ca să o ducă în Țara de Nicăieri să îl ajute la curățenia de primăvară, dar apoi trec ani de zile fără să mai vină, deși Wendy îl așteaptă. Apoi, când în sfârșit revine, Wendy este la rândul ei mamă, și fiica sa, Jane, este dusă de Peter Pan în Țara de Nicăieri. Iar mai târziu, este rândul fiicei lui Jane, Margaret, să plece alături de Peter Pan în Țara de Nicăieri. Autorul sugerează un ciclu nesfârșit al acestor vizite.

Este greu de spus care este mesajul cărții. Pentru copiii mici, de vârstă preșcolară sau din clasele primare, cred că mult mai potrivite sunt variantele mai scurte, repovestite, ale cărții, eventual cu multe ilustrații. Pentru ei, va fi o carte de aventuri grozave de pe o insulă, unde se înfruntă Peter Pan și aliații săi cu pirații conduși de Hook și cu pieile roșii. Personajele feminine (Wendy, Tinker Bell și Tiger Lily) sunt toate mari admiratoare ale eroului principal.

Pentru copiii mai mari și pentru adolescenți, mesajul ar putea fi acesta: copilăria este grozavă, dar creșteți și la un moment dat trebuie să vă asumați responsabilități și să faceți, încetul cu încetul, pasul spre maturitate. Pentru ei, Peter Pan nu mai este un erou, ci mai degrabă un anti-erou: el nu dorește să crească, să se maturizeze, este egoist, se gândește doar la binele lui, și nu-i pasă de cei din jur decât în măsura în care aceștia îl proslăvesc sau îl iubesc necondiționat. Din păcate, este genul de personaj pe care îl vedem tot mai des în lumea noastră reală - o mulțime de copii răsfățați se comportă la fel. În contrast cu Peter Pan, Wendy este dispusă să facă sacrificii nenumărate pentru cei din jurul ei. În Țara de Nicăieri își asumă rolul de mamă-surogat, cu toate responsabilitățile specifice, pentru toți băieții pierduți de acolo. Ea realizează că părinților ei reali le este dor de ea și de frații ei, că trăiesc cu frică și cu groază, și decide că trebuie să se întoarcă acasă, în lumea reală, renunțând la Țara de Nicăieri, chiar dacă, ulterior, este dispusă să revină temporar acolo - așa cum și noi, adulții, redevenim copii în anumite momente.