Ștefan Augustin Doinaș, Vînătoare cu șoim, Edit. Cartea Românească, București, 1985, 182 pag. (este ediția originală, pe care am citit-o).
Goodreads: 4,67/5.
Mă plângeam, mai demult, că îmi era greu să citesc o anumită carte. Oricât de greu ar fi însă să citești un roman, e nimica toată față de o carte de poezii. Mai ales dacă vrei să le citești pe toate, să le mai și înțelegi, adică să pătrunzi dincolo de aparențe... iar în cazul poeziilor asta este uneori foarte dificil. Genul liric nu e pentru toată lumea, nu are succes la public, nu e adaptat societății de consum în care trăim. Sunt unii poeți care sunt populari, e adevărat, dar numărul lor este mic... tot mai mic. Cine mai citește astăzi poezie?! Și nu mă refer la elevii care trebuie să citească la școală...
Ștefan Augustin Doinaș (pe numele său adevărat Ștefan Popa) este un scriitor cvasi-contemporan, un pic cam neglijat, aș zice. Născut în Caporal Alexa (Cherechiu), județul Arad, el nu beneficiază de nici o recunoaștere mai semnificativă pe meleagurile arădene. Dacă am înțeles asta atunci când era în viață (1922-2002), după moartea sa m-aș fi așteptat la o mai mare implicare a autorităților locale arădene în a face cât mai cunoscută originea poetului. Însă, la fel ca și în cazul lui Ioan Slavici, o altă personalitate literară de calibru a județului Arad, nu s-a întâmplat nimic deosebit. I s-a dat numele unei străzi, atât. Nici o școală, nici un liceu arădean, nici o instituție de cultură sau educație nu a preluat numele poetului, cu excepția școlii gimnaziale din satul natal. Bine în schimb că școlile, bibliotecile și liceele arădene poartă numele unor personalități care, de cele mai multe ori, nu au nici o legătură cu orașul sau județul.
La nivel național, este recunoscut în primul rând pentru balada ”Mistrețul cu colți de argint”, scrisă inițial în 1945, când Doinaș făcea parte din vestitul Cerc literar de la Sibiu, refăcută ulterior și publicată pentru prima dată abia în 1966. Când eram elev, poezia era studiată și la liceu și făcea parte din tematica pentru bacalaureat.
Nu întâmplător am făcut referire la Mistrețul cu colți de argint, deoarece balada care dă titlul volumului, Vânătoare cu șoim, este oarecum o replică peste timp a autorului, ajuns la vârsta a treia, la propria sa creație din tinerețe.
Volumul mai conține câteva zeci de poezii, grupate în câteva ”capitole”: ”Exerciții de amurg” (18 poezii), ”Cap și pajură” (18 sau 20 de poezii, depinde, dacă se consideră Trei variante la Seneca, tragicul, ca fiind o singură poezie sau trei), ”Cu imnul în gură” (15 poezii), ”Descrierea punctului” (16 sau 17 poezii, iarăși depinde, dacă se consideră Două variațiuni pe tema statuii ca fiind o singură poezie sau două), ”Itinerarii” (8 poezii, plus seria Chitul sau experiența profeției, cu 12 poezii).
Cu toate acestea, balada Vânătoare cu șoim, care deschide volumul, este de sine stătătoare, nu este inclusă în niciun ”capitol”. În mod curios, nici măcar nu apare în cuprins, dar este de fapt poezia definitorie a volumului, motiv pentru care, cu tot respectul pentru celelalte poezii, voi încerca să o prezint doar pe aceasta.
Cred că cea mai simplă variantă este o comparație cu Mistrețul cu colți de argint, care aproape că se impune de la sine. Motivul vânătorii apare în ambele balade, iar vânătorul este de fiecare dată un prinț: unul din Levant în Mistrețul cu colți de argint, un ”prinț al vânătorii” în Vânătoare cu șoim. Diferența semnificativă este dată de faptul că mistrețul este, în prima baladă, vânatul, în vreme ce șoimul este, în a doua poezie, partenerul de vânătoare al prințului.
În Vânătoare cu șoim, acțiunea se petrece ”în zori de zi când cea din urmă stea / este sătulă de isprăvi nebune”. Este așadar un moment al răsăritului, al luminii care apare pentru a îndepărta întunericul, al lucidității, în contrast cu atmosfera predominant nocturnă din Mistrețul cu colți de argint. Are loc un dialog între prințul vânătorii și un ”grămătic”, care ”nota ce i se spune”. Suntem transpuși așadar într-o epocă mai îndepărtată în timp, când încă mai existau prinți și grămătici; sau poate o epocă a ambiguității, a miticului, a transcedentalității, într-un univers diferit.
Prințul și grămăticul se lansează într-un dialog al surzilor: grămăticul face modificări, completări și sugestii prințului, care însă nu-l bagă în seamă, continuând să nareze în ciuda celor spuse de grămăticul său.
Încă de la primul schimb de replici, cititorul realizează că ceva nu este în regulă: ”mai mare-n evul ce mi s-a predat / o altă întâmplare nu există”, spune prințul. Grămăticul răspunde: ”- mărite domn! am un condei ciudat / în loc de 'mare'-a scris cu lacrimi 'tristă'”. Prințul avertizează că este vorba despre o întâmplare ”mare”, pe care dorește să o aducă la cunoștința lumii prin intermediul grămăticului; însă condeiul grămăticului, deci nu grămăticul, intervine pentru a schimba sensul anumitor cuvinte, în cazul de față întâmplarea devine ”tristă”. Condeiul capătă așadar, în mod magic, o personalitate proprie, distinctă, care modifică însăși realitatea percepută de prinț; prințul însă nu protestează, ci continuă.
În următorul schimb de replici, condeiul ”smintit / notează 'înlăuntru', nu 'afară'”. Aici, deja, diferența devine substanțială, deoarece sugerează că întreaga povestire este o născocire, o nălucire, o iluzie a prințului, și deci e complet ireală. Nimic nu se petrece ”afară”, în lumea reală, ci doar ”înlăuntru”, în mintea personajului.
Această presupunere se adeverește pe măsură ce înaintăm cu lectura. Falia dintre real și ireal se adâncește. La fel ca și prințul din Levant din Mistrețul cu colți de argint, prințul visează la o vânătoare de factură mistică, în care este însoțit de șoim, ”el - vânătoru-a ce mi se năzare / pe bolți cu vulturi și ereți complici / îmi răspândește numele-n tărie”. Șoimul este văzut așadar de prinț ca un fel de agent al său, menit a-i răspândi numele.
Replica finală a grămăticului este cheia întregii balade: ”- te-nșeli stăpâne! șoimul e aici / pe mâna mea și aripa lui scrie”. Se dezvăluie așadar personalitatea condeiului: însuși șoimul este deci cel care a făcut modificările la întreaga povestire a prințului; el este cel care, prin scris, a lăsat eternității povestirea, așa cum a înțeles-o el, și nu după cum a dorit prințul.
Sigur, de aici, interpretările sunt multiple. Cine este șoimul sau ce reprezintă el? Cine este prințul vânătorii și care este relația lui cu prințul din Levant din Mistrețul cu colți de argint?
Diferența dintre cei doi prinți este destul de mare, și poate fi pusă și pe seama vârstei autorului, presupunând că există o legătură între acesta și personajele create de el. În Mistrețul cu colți de argint, prințul este în căutarea idealului, decuplat de realitate, și sfârșește prin a fi ucis de propria sa creație. Este un rebel, pentru care sacrificiul suprem pare să fie necesar în vederea actului creației. În Vânătoare cu șoim, un prinț asemănător, arogant, într-o căutare similară, la fel de departe de realitate, pare a fi mereu contrazis și adus cu picioarele pe pământ de grămătic și de șoim, care, în loc să fie agenții săi în universalizarea propriului său ideal, dimpotrivă, îi subminează autoritatea și viziunea, contrapunctând mereu. De data aceasta, grămăticul și șoimul au ultimul cuvânt - de unde rezultă că prințul trebuie să se mulțumească cu realitatea oferită de aceștia, în opoziție cu idealul pe care el îl visează.
Este posibilă și o interpretare în cheie politică a întregului text, și sunt unele pasaje care dau de gândit din acest punct de vedere - trebuie să se țină cont de faptul că volumul a apărut în plină ”Epocă de Aur” și orice referire la vreun ”prinț” poate constitui un mesaj încifrat. Având în vedere relația încordată pe care autorul a avut-o cu autoritățile comuniste, nu exclud o asemenea posibilitate. Totuși, în contextul mai larg al creației lui Doinaș, prefer să văd textul strict ca pe o baladă târzie, a cărei tonalitate mai sumbră poate fi pusă în legătură și cu perioada istorică în care a apărut, dar și cu înaintarea în vârstă a poetului.
Nu întâmplător am făcut referire la Mistrețul cu colți de argint, deoarece balada care dă titlul volumului, Vânătoare cu șoim, este oarecum o replică peste timp a autorului, ajuns la vârsta a treia, la propria sa creație din tinerețe.
Volumul mai conține câteva zeci de poezii, grupate în câteva ”capitole”: ”Exerciții de amurg” (18 poezii), ”Cap și pajură” (18 sau 20 de poezii, depinde, dacă se consideră Trei variante la Seneca, tragicul, ca fiind o singură poezie sau trei), ”Cu imnul în gură” (15 poezii), ”Descrierea punctului” (16 sau 17 poezii, iarăși depinde, dacă se consideră Două variațiuni pe tema statuii ca fiind o singură poezie sau două), ”Itinerarii” (8 poezii, plus seria Chitul sau experiența profeției, cu 12 poezii).
Cu toate acestea, balada Vânătoare cu șoim, care deschide volumul, este de sine stătătoare, nu este inclusă în niciun ”capitol”. În mod curios, nici măcar nu apare în cuprins, dar este de fapt poezia definitorie a volumului, motiv pentru care, cu tot respectul pentru celelalte poezii, voi încerca să o prezint doar pe aceasta.
Cred că cea mai simplă variantă este o comparație cu Mistrețul cu colți de argint, care aproape că se impune de la sine. Motivul vânătorii apare în ambele balade, iar vânătorul este de fiecare dată un prinț: unul din Levant în Mistrețul cu colți de argint, un ”prinț al vânătorii” în Vânătoare cu șoim. Diferența semnificativă este dată de faptul că mistrețul este, în prima baladă, vânatul, în vreme ce șoimul este, în a doua poezie, partenerul de vânătoare al prințului.
În Vânătoare cu șoim, acțiunea se petrece ”în zori de zi când cea din urmă stea / este sătulă de isprăvi nebune”. Este așadar un moment al răsăritului, al luminii care apare pentru a îndepărta întunericul, al lucidității, în contrast cu atmosfera predominant nocturnă din Mistrețul cu colți de argint. Are loc un dialog între prințul vânătorii și un ”grămătic”, care ”nota ce i se spune”. Suntem transpuși așadar într-o epocă mai îndepărtată în timp, când încă mai existau prinți și grămătici; sau poate o epocă a ambiguității, a miticului, a transcedentalității, într-un univers diferit.
Prințul și grămăticul se lansează într-un dialog al surzilor: grămăticul face modificări, completări și sugestii prințului, care însă nu-l bagă în seamă, continuând să nareze în ciuda celor spuse de grămăticul său.
Încă de la primul schimb de replici, cititorul realizează că ceva nu este în regulă: ”mai mare-n evul ce mi s-a predat / o altă întâmplare nu există”, spune prințul. Grămăticul răspunde: ”- mărite domn! am un condei ciudat / în loc de 'mare'-a scris cu lacrimi 'tristă'”. Prințul avertizează că este vorba despre o întâmplare ”mare”, pe care dorește să o aducă la cunoștința lumii prin intermediul grămăticului; însă condeiul grămăticului, deci nu grămăticul, intervine pentru a schimba sensul anumitor cuvinte, în cazul de față întâmplarea devine ”tristă”. Condeiul capătă așadar, în mod magic, o personalitate proprie, distinctă, care modifică însăși realitatea percepută de prinț; prințul însă nu protestează, ci continuă.
În următorul schimb de replici, condeiul ”smintit / notează 'înlăuntru', nu 'afară'”. Aici, deja, diferența devine substanțială, deoarece sugerează că întreaga povestire este o născocire, o nălucire, o iluzie a prințului, și deci e complet ireală. Nimic nu se petrece ”afară”, în lumea reală, ci doar ”înlăuntru”, în mintea personajului.
Această presupunere se adeverește pe măsură ce înaintăm cu lectura. Falia dintre real și ireal se adâncește. La fel ca și prințul din Levant din Mistrețul cu colți de argint, prințul visează la o vânătoare de factură mistică, în care este însoțit de șoim, ”el - vânătoru-a ce mi se năzare / pe bolți cu vulturi și ereți complici / îmi răspândește numele-n tărie”. Șoimul este văzut așadar de prinț ca un fel de agent al său, menit a-i răspândi numele.
Replica finală a grămăticului este cheia întregii balade: ”- te-nșeli stăpâne! șoimul e aici / pe mâna mea și aripa lui scrie”. Se dezvăluie așadar personalitatea condeiului: însuși șoimul este deci cel care a făcut modificările la întreaga povestire a prințului; el este cel care, prin scris, a lăsat eternității povestirea, așa cum a înțeles-o el, și nu după cum a dorit prințul.
Sigur, de aici, interpretările sunt multiple. Cine este șoimul sau ce reprezintă el? Cine este prințul vânătorii și care este relația lui cu prințul din Levant din Mistrețul cu colți de argint?
Diferența dintre cei doi prinți este destul de mare, și poate fi pusă și pe seama vârstei autorului, presupunând că există o legătură între acesta și personajele create de el. În Mistrețul cu colți de argint, prințul este în căutarea idealului, decuplat de realitate, și sfârșește prin a fi ucis de propria sa creație. Este un rebel, pentru care sacrificiul suprem pare să fie necesar în vederea actului creației. În Vânătoare cu șoim, un prinț asemănător, arogant, într-o căutare similară, la fel de departe de realitate, pare a fi mereu contrazis și adus cu picioarele pe pământ de grămătic și de șoim, care, în loc să fie agenții săi în universalizarea propriului său ideal, dimpotrivă, îi subminează autoritatea și viziunea, contrapunctând mereu. De data aceasta, grămăticul și șoimul au ultimul cuvânt - de unde rezultă că prințul trebuie să se mulțumească cu realitatea oferită de aceștia, în opoziție cu idealul pe care el îl visează.
Este posibilă și o interpretare în cheie politică a întregului text, și sunt unele pasaje care dau de gândit din acest punct de vedere - trebuie să se țină cont de faptul că volumul a apărut în plină ”Epocă de Aur” și orice referire la vreun ”prinț” poate constitui un mesaj încifrat. Având în vedere relația încordată pe care autorul a avut-o cu autoritățile comuniste, nu exclud o asemenea posibilitate. Totuși, în contextul mai larg al creației lui Doinaș, prefer să văd textul strict ca pe o baladă târzie, a cărei tonalitate mai sumbră poate fi pusă în legătură și cu perioada istorică în care a apărut, dar și cu înaintarea în vârstă a poetului.
