Haralamb Zincă, Mapa cenușie G.R., Editura Publisol, Petrești, 2021, 448 pag. (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Haralamb Zincă, Mapa cenușie G.R., Editura Militară, București, 1977, 286 pag.
Goodreads: 3,76/5.
Editura Publisol a început să publice, din 2021, seria de autor Haralamb Zincă, adunând astfel într-o singură colecție toate romanele și nuvelele acestui scriitor, care a publicat aproape exclusiv în perioada comunistă, deși a mai trăit câțiva ani buni și după 1990. Îmi amintesc că am mai citit câte ceva scris de el și înainte de 1990, deoarece, în familia mea, bunica era mare amatoare de cărți polițiste și de spionaj, și avea astfel câteva cărți ale acestui autor, printre cei mai celebri în această categorie - în special a cărților cu spioni. De altfel, în perioada comunistă se citea mult, iar în condițiile în care literatura beletristică propriu-zisă devenea tot mai greu accesibilă publicului larg, astfel de romane ”de acțiune”, cu spioni străini și cu securiștii noștri pe urmele lor, aveau un succes remarcabil la public, și slujeau fără îndoială și propagandei oficiale menite să creeze o imagine (idealizată) a perfecțiunii securiștilor și milițienilor români, în opoziție cu răutatea, viciile și meschinăria agenților străini infiltrați pe teritoriul României, și vinovați de toate relele posibile și imposibile.
De altfel, mă temeam că și acest roman ar fi putut cădea în această capcană conspiraționistă, foarte la modă și în prezent, și să le pună în cârca spionilor străini inclusiv cutremurul din 4 martie 1977. Din fericire, autorul dă dovadă de bun simț măcar în direcția asta: cutremurul este doar utilizat de agențiile de spionaj din Occidentul depravat pentru a răpi secrete de stat de pe teritoriul României, într-un moment de haos și panică, foarte rar (nu-i așa?) în societatea socialistă multilateral dezvoltată. Astfel, cel puțin din perspectiva aceasta, autorul se ridică deasupra conspiraționiștilor de toate felurile de pe la noi și de pretutindeni, care au fost în stare, iată, unii să pretindă (și alții să și creadă) că cutremurele au fost ”provocate”, sau că ”s-a dat drumul la cutremure” acum, la începutul anului 2023, din cine știe ce motive fantasmagorice, dar în orice caz cu scopul de a ține populația în continuă frică și teroare. Printre atâția ”seismologi” de tastatură și de canapea, abia se mai aud vocile seismologilor adevărați, care ar trebui, în primul rând, să precizeze clar că cutremurele nu pot fi induse artificial, că sunt fenomene naturale, care nu pot fi prezise, cel puțin nu la secundă, și deci nici nu pot fi (deocamdată) anunțate în timp util.
Haralamb Zincă face apel la aceleași personaje pozitive, recurente în unele romane ale sale, respectiv tovarășii din Securitate: colonelul Teodoru, colonelul Panait, maiorul Lucian Viziru, maiorul Frunză. Mai apare, ca personaj secundar, și căpitanul Roman de la Miliție, de asemenea prezent și în alte romane, precum și Corneliu Cara, un alter-ego al scriitorului. Toți sunt atât de asemănători, atât de perfecți, încât cititorului îi este greu să-i și deosebească. Autorul își permite doar niște mici (auto)ironii doar la adresa sa, adică la adresa scriitorului Corneliu Cara, și se sugerează că tovarășul maior Frunză ar avea succes la femei: cam asta este singura trăsătură care-l deosebește un pic de ceilalți, care sunt oameni mai serioși, însurați și cu copii.
De cealaltă parte, spionii ăia răi sunt în majoritate de origine română, foști legionari (de cele mai multe ori), unii dintre ei fugiți în străinătate cu speranța că acolo vor trăi mai bine, atrași de mirajul banilor, dar prinși în capcană de serviciile de spionaj occidentale, care vor să-i utilizeze pentru scopurile lor murdare. Cei aflați de cealaltă parte a baricadei sunt în general portretizați cât se poate de negativ, și li se atribuie tot felul de caracteristici: legionari, homosexuali, curve / curvari, avari, bețivi, artiști lipsiți de talent, hapsâni, tot felul de frustrați care nu și-au înțeles rolul în societate, oameni care provin din medii sau familii marginalizate (de la Casa de Copii, de exemplu), sau dimpotrivă, din familii de bogătași (escroci, se subînțelege) care și-au pierdut averile odată cu venirea comuniștilor la putere și tânjesc după fosta lor viață de oameni răsfățați și crescuți în puf. În plus, toți sunt și extraordinar de proști, ceea ce scade semnificativ nivelul romanului, deoarece este ”floare la ureche” pentru eroii noștri din Securitate să-i prindă.
Titlul romanului, ”Mapa cenușie G.R.”, face referire la mapa de culoare cenușie în care se află documentele secrete pe baza cărora are loc acțiunea de spionaj a serviciilor străine. Operațiunea, dacă vă vine să credeți, se numește ”Godzila România”, de aici inițialele G.R. Cred că a fost o greșeală a autorului că nu a folosit acest titlu complet, în loc de inițiale: doar pentru cuvântul Godzila cred că s-ar fi triplat vânzările romanului. Operațiunea viza anumite acțiuni de spionaj posibile în cazul în care au loc unele calamități naturale (cutremure, inundații), care să concentreze acțiunea forțelor de ordine și a militarilor în vederea salvării populației și a bunurilor, slăbind atenția acordată contraspionajului.
Cartea, publicată inițial în 1977, are ca punct de plecare cutremurul din 4 martie 1977, deci a fost scrisă în interval de câteva luni. Autorul surprinde foarte bine atmosfera tragică din seara cutremurului în București, și deci cartea are astfel și valoare documentară.
Din păcate, deși eram dispus să ”înghit” toate minciunile cu privire la felul în care securiștii noștri buni ne apără de spionii ăia răi, cu condiția de a avea parte de un roman bun de spionaj, acțiunea este una slabă, întortocheată, parcă fără cap și fără coadă. Chiar și romanul în sine începe cu o fantezie sexuală greu digerabilă și parcă incredibilă, în care jurnalistul străin Larry Maclean o aduce în camera lui de hotel (nu orice hotel, ci chiar la Intercontinental) pe tânăra, frumoasa și aparent naiva Mioara Catargi. Dialogul dintre cei doi este un model de ”așa nu” când trebuie să construiești un dialog între personaje: nimeni, niciodată, nu o să creadă că un astfel de dialog ar putea avea loc. Noroc cu cutremurul care vine să întrerupă idila dintre cei doi și să confere o doză de autenticitate romanului.
O altă greșeală pe care, cred eu, o face autorul, este aceea de a prezenta la început personaje secundare, pe care ulterior le lasă în plata Domnului. Larry Maclean și Mioara Catargi aproape că nici nu contează în cadrul narațiunii, deci acest prim capitol nici măcar nu prea are sens, decât (eventual) să pună în alertă pe românii patrioți despre cât de netrebnici sunt străinii care stau prin hotelurile de la noi, în cârdășie cu prostituatele de lux care se învârt pe acolo. De altfel, este criticat pe îndelete shop-ul, adică acel magazin dedicat exclusiv străinilor, și care oferă astfel acestora un statut superior cetățenilor de rând, care nu au acces la bunurile de acolo decât prin intermediul unui cetățean străin.
La fel ca și în cazul lui Larry Maclean și Mioara Catargi, autorul desface nenumărate fire narative, pe care însă nu le conduce la nici un final. Aflăm tot felul de detalii despre familia tovarășului colonel Teodoru, despre fiul acestuia, care învață pe rupte, dar această familie nu mai apare deloc în roman mai târziu, deci care este scopul? Doar să demonstrăm cititorilor că securiștii au și ei familiile lor, problemele lor, copiii lor, cu nimic deosebiți de ai celorlalți?
Nici chiar despre colonelul ”Atticus”, creatorul acestei operațiuni de spionaj, alături de soția lui Linda, nu aflăm mare lucru la final. Se sugerează doar că, de fapt, acest mare mahăr, ”Atticus”, este sub papucul soției, adevăratul conducător din umbră și creator al programelor de spionaj occidentale. Ce degradați, occidentalii ăștia, să fie conduși de o femeie și nici măcar să-și dea seama de asta! Și, în plus, câtă mizerie umană, cât de perfizi pot fi capitaliștii ăștia, care vor să scoată un avantaj strategic dintr-o asemenea tragedie, cum e cutremurul. Comparativ cu urâta Linda, româncele noastre (îndeosebi soțiile de securiști) sunt portretizate în conformitate cu idealul tradițional autohton: frumoase, familiste, mame perfecte, harnice, inteligente, bine organizate, atente la toate detaliile, iubitoare, etc. Excepție de la acest portret fac cele care se învârt pe la hoteluri, inclusiv angajatele hotelurilor, care toate se comportă cam indecent și oportunist, mai ales în relația cu străinii. Nu lipsesc și personajele negative strict autohtone, tot felul de șmecheri care, însă, o pățesc de obicei, așa cum se cuvine. În opoziție cu aceștia avem cetățenii responsabili, care colaborează cu Miliția și cu Securitatea, cu organele de stat și de partid. Se face referire și la conducătorul nostru suprem, cu nume și prenume, tovarășul Nicolae Ceaușescu, al cărui rol în operațiunile de salvare de după cutremur este subliniat.
Singurul personaj negativ care are parte cât de cât de o atenție relativ constantă pe parcursul întregii cărți este Savel Demetriad. Altfel, romanul pare rupt în două bucăți, personaje din prima bucată nu mai apar în a doua, iar cele din a doua nu le regăsești deloc în prima.
Până la urmă cartea poate fi apreciată doar ca material pur de propagandă, deoarece narațiunea în sine este atât de încurcată, încât mă tem că nici măcar autorul nu știe ce a dorit să zică și cum a vrut să se termine. Bineînțeles, finalul în sine este unul foarte ușor de anticipat, și-l știam chiar înainte de a citi primul rând.
