Mircea Cărtărescu, Solenoid, Editura Humanitas, ediția a 3-a, București, 2017, 864 pag. (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Mircea Cărtărescu, Solenoid, Editura Humanitas, 2015, 840 pag.
Goodreads: 4,26/5; Amazon: 4,5/5 (pentru ediția în limba spaniolă); elefant.ro: 3,8/5.
Autorul, Mircea Cărtărescu, afirma că a avut nevoie de 5 ani ca să scrie Solenoid, și recomanda tot 5 ani pentru citirea cărții. Evident, nimeni nu are 5 ani la dispoziție pentru o lectură, dar mie tot mi-au luat vreo șase luni bune ca să termin cartea, și încă o lună și ceva ca să mă apuc să scriu ceva despre ea, deși, recunosc, nici acum nu știu ce să scriu. Într-adevăr, cum se declara chiar la lansarea cărții, parcurgerea sa în întregime este o performanță în sine. Pentru mine a fost un chin, deci nu intenționez deloc să mă laud, și am fost tentat de nenumărate ori să las cartea deoparte, chiar am și lăsat-o pentru anumite perioade, și totuși m-am încăpățânat și am dus-o până la final. Nu știu dacă se poate spune că e un fel de recompensă, dar finalul salvează întrucâtva (din punctul meu de vedere) cartea în ansamblu.
În mod evident, nu este o carte pentru oricine. S-ar putea chiar afirma că nu este o carte pentru cititorul obișnuit. Poate este o adevărată comoară pentru criticii literari, pentru filozofi, teologi și chiar unii oameni de știință, dar pe mine (din categoria ”cititor obișnuit”) nu m-a convins, nu m-a atras, ba dimpotrivă. Atmosfera este sumbră, apăsătoare, de la început până aproape de final, cu scurte (prea scurte) episoade mai senine sau chiar vesele. Narațiune nu prea există, așa că tot ce pot descrie sunt stările cu care m-am confruntat pe parcursul lecturii: groază, dezgust, frică, scârbă, oroare.
Personajul principal al cărții este un alter ego al autorului, care trăiește într-un fel de univers paralel cu al nostru, asemănător din multe puncte de vedere, și totuși diferit, fantastic. Punctul de plecare al acestui nou univers este poemul ”Căderea” (chiar a existat, scris de Cărtărescu), care în lumea reală a fost apreciat de Nicolae Manolescu, dar în această carte a fost respins de Marele Critic, determinând astfel ca autorul să se retragă în obscuritate, acceptând o slujbă de profesor de limba și literatura română la o școală de la periferia Bucureștiului, și continuând să scrie doar în jurnalul său intim (care reprezintă, măcar parțial, chiar cartea Solenoid) în perioada comunistă.
Eu sunt amator de literatură științifico-fantastică și, la limită, fantastică, dar această carte nu este deloc exponenta unui astfel de curent literar, deși există elemente științifice (în special din fizică și biologie) și mult mai numeroase elemente fantastice, însă lipsa unei acțiuni coagulate reduc aceste elemente la simple inserții într-un text destul de amorf din punct de vedere al narațiunii. Cele 51 de capitole sunt destul de disparate, autorul sare intenționat din prezent în diferite momente din trecut, astfel că cititorul este îndemnat să reconstruiască singur o anumită cronologie a ”faptelor”. Nu mai vorbim de capitolele care nu îl au ca personaj principal pe protagonist, fiind concentrate pe viața (reală sau fantastică) a unor personaje din trecutul mai îndepărtat, precum Minovici, Vaschide, a unor mistere precum manuscrisul Voynich, sau a unor obiecte precum teseractul sau cubul Rubik. Toate (toți) au ca scop căutarea unei evadări din realitatea cotidiană, din universul nostru limitat, spre o realitate mai profundă, mai ”totală”. Episodul în care protagonistul devine un fel de Mesia între sarcopții râiei, neînțeles de aceștia, este o analogie evidentă cu tezele creștine a unui Mesia venit dintr-un univers superior, imposibil de înțeles pentru oameni.
Caracterul principal reușește într-un final să își atingă scopul și este pe punctul de a utiliza calea de ieșire din universul propriu, dar alege o altă soartă, mai umană. De altfel, părțile mai ”realiste” ale romanului mi-au plăcut mai mult. Capitolele despre școală, profesori și elevi, chiar dacă uneori trec granița realului spre fantastic, mi s-au părut mai accesibile și le-am ”gustat” mai mult. Relația de dragoste dintre protagonist și Irina, profesoara de fizică, joacă un rol important în roman, în special spre final. Elementele strict fantastice, precum vizitele la fabrică, vizitele cu pichetiștii la Morgă, aparițiile nocturne, visele bizare, mi se par mai puțin reușite. Capitolele despre copilăria protagonistului în sanatoriul pentru tuberculoși de la Voila, deși interesante în sine, par a fi în plus, și nu aduc aproape nimic nou sau nimic relevant în desfășurarea ”acțiunii”.
De altfel, autorul nici nu pare a fi foarte interesant în a menține o logică coerentă a discursului, în a crea în rândul cititorilor o anumită stare de tensiune care să-i determine pe aceștia să continue cu aviditate lectura. Dimpotrivă, cititorul este realmente ”inundat” cu amănunte, cu descrieri, cu paranteze, cu multe elemente care aparent nu duc nicăieri și nu au nici o continuitate (sau dacă o au, o descoperim mult mai târziu). Stilul este preocuparea principală a autorului. Cuvinte multe, foarte multe, cu înțelesuri uneori ascunse, care dau bătăi de cap chiar și celor mai fini cunoscători ai limbii române. De altfel, sunt convins că multe din aceste cuvinte nici măcar nu există în DEX. Înțeleg că unii cititori au avut nevoie de dicționar ca să înțeleagă cartea, dar nu e cazul: cum spuneam mai devreme, nici DEX-ul nu face față acestui asalt lexical. Cărtărescu are într-adevăr meritul de a duce limba română într-o altă dimensiune a ei. Fiecare frază în sine este construită magistral. Problema este însă legătura logică dintre toate aceste fraze magistrale. Această carte nu este doar un simplu exercițiu de literatură, ci vrea să fie un roman, cu cap și coadă. Este greu însă de urmărit un ”fir roșu”.
Chiar și titlul, Solenoid, dă de gândit. Deși solenoidul apare de mai multe ori în roman, în special cel de sub casa în formă de vapor a eroului principal, el nu joacă un rol atât de important încât să merite cinstea de a apare, de unul singur, în titlu. Este adevărat că imaginea cu Bucureștiul înălțându-se, levitând ca urmare a acțiunii concentrate a soleinoizilor, persistă poate cel mai mult în memoria cititorului. Deși uneori ”acțiunea” se petrece și în alte locuri, autorul descrie minunat pe parcursul întregului roman un București parcă post-apocaliptic, deși este clar că totul se petrece în perioada comunistă, la care se fac referiri frecvente. Cei șase solenoizi implantați în Capitală în diverse puncte contribuie la atmosfera suprarealistă, fantastică, ba chiar transformă Bucureștiul în nod vital al întregului Univers fantastic în care se zbate personajul principal.
N-am mai lecturat nimic scris de Mircea Cărtărescu din anii 1990, când, student fiind, am citit Nostalgia. Nu, nu am citit Orbitor, deși înțeleg că m-ar fi ajutat să înțeleg mai bine Solenoid. Nu știu câți ani vor mai trece până mă voi mai încumeta să citesc, din nou, o carte de Mircea Cărtărescu. Nu vreau prin aceasta să spun nimic rău despre autor sau despre cărțile sale. După cum spun unii, mult mai documentați decât mine, este principalul scriitor român contemporan, printre puținii care au succes și pe plan extern, ale cărui cărți sunt traduse și apreciate global. Asta nu mă obligă însă și pe mine, simplu cititor, să fiu un fan al său.
