Kazuki Tomokawa - Nikusei (1976)

Kazuki Tomokawa - Nikusei, Harvest Records, 1976.

Sunt trecute, pe rând, titlul melodiei și durata:

A1. Ojitcha 4:24
A2. Fuyu Wa Baka Kuhena 2:20
A3. Ameran Kuyuran 3:32
A4. Dagazugu 2:42
A5. Niatta Seishun 3:22
A6. Hodōkyō 6:15
B1. Haru Danā 2:57
B2. Reizōko 0:50
B3. Koppamijin 3:10
B4. Todo o Korosuna 2:47
B5. Hārmonica 4:22
B6. Chīsa na Uta 3:26
B7. Ishi 3:10

Rate Your Music: 3,54/5; Discogs: 4,67/5.

În anii 60 și 70, muzica folk și chiar rock occidentală pătrundea pe piața japoneză și inspira numeroși artiști. Între aceștia, și tânărul Kazuki Tomokawa (pe numele său real Tenji Nozoki), unul din liderii ”rebeli” ai generației sale. La început, el a scris poezie, apoi a dorit să-și prezinte versurile într-o formă de muzică, și a învățat să cânte la chitară la începutul anilor 1970. După câteva încercări, și un single în 1974, Kamigyō no Tōkyō (Situația din Tokyo), în 1975 îi apare primul album, intitulat simplu Yatto Ichi Mai Me (Primul album, în sfârșit), ca urmare a unei așteptări pe care o înțelegem ca fiind îndelungată.
De aici încolo însă albumele ”curg” cu o frecvență aproape anuală. Al doilea album, Nikusei (O voce umană, 1976), pe care îl comentăm aici, este cel care i-a deschis calea spre publicul larg din Japonia și l-a transformat într-un idol al tineretului răzvrătit. Inspirat din punct de vedere muzical de artiști folk și rock din America și Europa Occidentală, precum Bob Dylan, The Rolling Stones sau Pink Floyd, Kazuki Tomokawa și-a construit totuși o carieră bazată pe propria sa creație poetică, muzica sa folk-rock având și o certă componentă orientală, care o diferențiază semnificativ de versiunile din Occident.
Albumul debutează în forță cu melodia Ojitcha (Bunicule) care are darul de a șoca la prima audiție datorită contrastului dintre melodia imprimată de chitara acustică și vocea guturală a artistului, care răcnește, se tânguiește și bocește într-o manieră absolut unică. Finalul este apoteotic, Kazuki Tomokawa urlând literalmente cu o durere sufletească aproape necontrolată după bunicul său aflat pe patul de moarte.
Violența primei melodii este estompată de următoarele două, care sunt mult mai liniștite și aduc o binemeritată ”pace”, pregătind însă terenul pentru Dagazugu (Etichete), o melodie extrem de dură, oarecum comparabilă cu Ojitcha, dar mai intensă, cu tobele susținând permanent ritmul și accentuând sentimentele și emoțiile. De menționat că, la acest album, Kazuki Tomokawa a colaborat cu membrii trupei de rock Zuno Keisatsu, și în particular cu toboșarul Toshiaki Ishizuka.
Tocmai pe când credeam că aveam de a face cu un album de folk acid, chitara electrică intră direct de la începutul melodiei a cincea, Niatta Seishun (O tinerețe potrivită), schimbând tonalitatea muzicii de la folk la un rock cu nuanțe psihedelice, fără ca vocea să se schimbe. Dimpotrivă, Kazuki Tomokawa reușește și pe fondul muzicii rock să-și expună aproape în aceeași modalitate ideile și sentimentele, această ipostază culminând pe ultima melodie de pe prima parte, cea mai lungă și mai complexă de pe întreg albumul, Hodōkyō (Podețul pietonal).
Partea a doua este, din punctul meu de vedere, mai puțin reușită. Se evidențiază totuși melodiile Todo o Korosuna (Nu omorâți morsele), Hārmonica (Armonica) și Ishi (Piatra), aceasta din urmă încheind în mod fericit albumul într-o manieră entuziasmantă, apropiată ca ritm și tonalitate cu unele melodii de rock progresiv și psihedelic, gen Pink Floyd. Se pare că trupa britanică a influențat în bună măsură anumite compoziții, dar și coperta albumului, care seamănă (nu întâmplător) cu celebra copertă a albumului Dark Side of the Moon.
Din 1976 și până în prezent, Kazuki Tomokawa a avut (și are) o carieră prodigioasă, cu peste 20 de albume de studio, la care se adaugă alte albume live, compilații, precum și contribuții la coloana sonoră a unor filme, el apărând chiar personal în filmul Izo (2004) al regizorului Takashi Miike.
Melodiile de pe albumul Nikusei au fost constant incluse pe compilații și pe albumele live, dovadă a popularității lor în rândul fanilor artistului. Prima compilație, Shoki Kessaku-shū (O colecție de piese - anii de început), apărută în 1989, cuprindea în total 16 melodii, din care opt, adică jumătate, sunt de pe Nikusei! E adevărat, aproape zece ani mai târziu, compilația Hoshi no purosesu (Procesul stelelor, 1998), mai includea doar cinci piese de pe același album dintr-un total de 49 melodii (pe 3 CD-uri), iar Golden Best (2004) mai cuprindea doar trei (din 17): Niatta Seishun (O tinerețe potrivită), Hodōkyō (Podețul pietonal) și Todo o Korosuna (Nu omorâți morsele). Surprinde faptul că melodia de final, Ishi (Piatra), nu a fost introdusă pe aceste compilații și nici în albumele live.
În ultimii ani, Kazuki Tomokawa și-a extins permanent preocupările artistice, și a încercat, totodată, să-și lărgească sfera audienței, promovând și titlurile în engleză ale ultimelor albume, Vengeance Bourbon (2014) și Gleaming Crayon (2016).

Coup de tête / Lovitură de cap (1979)

Regia: Jean-Jacques Annaud. Producător: Alain Poiré.

Scenariul: Francis Veber, Alain Godard.

Cu: Patrick Dewaere, France Dougnac, Jean Bouise, Dorothée Jemma, Michel Aumont.

Filmul nu este recomandat copiilor sub 12 ani datorită unor scene de agresiune sexuală și limbajului vulgar (uneori).

Premiul César pentru cel mai bun actor în rol secundar: Jean Bouise.

IMDb: 7,3/10; AlloCiné: 3,9/5; SensCritique: 7,4/10.

Jean-Jacques Annaud a devenit celebru încă de la primul film pe care l-a regizat, La Victoire en chantant (Negru și alb în culori) (1976), pentru care a obținut Oscarul pentru cel mai bun film străin (în altă limbă decât engleza). Este probabil cel mai cunoscut regizor francez al anilor 1980 și 1990 în afara granițelor țării sale, și asta datorită unor ecranizări precum Numele trandafirului (1986) sau Șapte ani în Tibet (1997), în care a colaborat cu actori de prim rang, precum Sean Connery sau Brad Pitt.

Poate cel mai puțin cunoscut film al lui Jean-Jacques Annaud pe plan internațional este Coup de tête (1979), al doilea său lung metraj și singurul care tratează un subiect contemporan: lumea decadentă a fotbalului amator din Franța. De fapt, fotbalul este doar un pretext pentru a pătrunde, cu mult umor și puțină dramă, în viața unui mic orășel de provincie, Trincamp, unde toți locuitorii susțin cu multă patimă și îndârjire echipa locală, AS Trincamp, din care face parte și personajul principal, François Perrin (Patrick Dewaere).

François are o viață liniară, joacă doar la echipa a doua (de rezerve) și nu prea este băgat în seamă. La un joc de antrenament cu echipa ”mare” îl accidentează ușor pe Berthier (Patrick Floersheim), starul local, și este în consecință dat afară din echipă. Urmează o serie de evenimente nefericite pentru el, cauzate în principal de patronul echipei, care este totodată și directorul uzinei din oraș, Sivardière (Jean Bouise), și de ajutoarele acestuia, Brochard (Michel Aumont) și Lozerand (Paul Le Person). Nici măcar iubita lui, Marie (Dorothée Jemma), nu-l poate primi când se decide să părăsească orașul.
Chiar pe când se părea că au fost atinse cele mai înalte culmi ale penibilului pentru acest pierde-vară gigolo-fotbalist răzvrătit ”de doi bani”, lucrurile iau o turnură și mai dramatică. François își acceptă cu destulă pasivitate soarta, aceasta pare să fie impresia pe care o lasă spectatorului.
De aceea surpriza este totală în partea a doua a filmului, când eroul principal, mai mult datorită întâmplării, își croiește calea spre gloria sportivă. Totuși, nu gloria este ceea ce îl interesează, ci răzbunarea! Prima sa potențială victimă, inocenta Stéphanie (France Dugnac), îi devine aliată în lupta împotriva conducerii clubului și a autorităților corupte. Ajuns într-o postură intangibilă, de erou al micuțului orășel de provincie, el concepe un plan surprinzător dar foarte eficient... prin care își (re)câștigă statutul de om respectabil și, dincolo de succesul sportiv temporar, recucerește audiența, evoluând de la un ”nimeni” la o persoană cu calități morale indiscutabile.
Patrick Dewaere se potrivește perfect cu personajul principal din film și nu putem decât să regretăm faptul că a murit la o vârstă atât de fragedă, altfel ar fi fost o vedetă a filmului francez de talia lui Gérard Depardieu, cu care era de altfel concurent în tinerețe, și inclusiv pentru rolul lui François Perrin din acest film. Alegerea lui Jean-Jacques Annaud, în ciuda insistențelor companiei Gaumont, care îl prefera pe Depardieu, pare complet justificată. Celelalte roluri, secundare, sunt de asemenea foarte bine jucate, iar Jean Bouise a primit pe bună dreptate premiul César pentru cel mai bun actor în rol secundar, pentru magistrala sa interpretare a președintelui de club și directorului de uzină, Sivardière. Dialogurile sunt savuroase, replicile sunt demne de un scenarist atât de dotat precum Francis Veber.
Câteva cuvinte și despre fotbal, deși acest film este doar într-o mică măsură despre fotbal. Felul în care sunt prezentate realitățile din fotbalul mic (amator) din Franța poate părea astăzi ca ceva normal, când suntem deja destul de bine informați și avertizați cu privire la corupția din fotbalul mare. Probabil însă că în 1979 șocul a fost destul de mare și lumea fotbalului nu a primit prea bine acest film.
Pe de altă parte, Jean-Jacques Annaud s-a inspirat din evoluția echipei bretone Guingamp, pe atunci un club de amatori, în Cupa Franței din 1973, iar ”Trincamp” rimează cu ”Guingamp”, și acțiunea filmului se desfășoară într-un orășel din Bretagne.
Totuși, clubul ales pentru a colabora la realizarea peliculei a fost AJ Auxerre, care în 1978-1979 era încă un mic club de liga a doua. Consultantul pe probleme sportive a filmului a fost Guy Roux, celebrul antrenor al lui Auxerre, și care deține un record mondial ca timp petrecut pe banca aceleiași echipe: 44 ani, din 1961 până în 2005!
Pentru Auxerre, realizarea acestui film se pare că i-a adus doar beneficii. În 1979, ca echipă de liga a doua, a ajuns în finala Cupei Franței, iar în 1980 a promovat în premieră în prima liga franceză, unde a avut un parcurs de excepție, ajungând chiar să câștige campionatul Franței în 1996 și de patru ori Cupa Franței!
Fotbaliștii de la Auxerre sunt de altfel protagoniști în film: cu excepția lui Perrin și Berthier, care sunt interpretați de actori, ceilalți jucători de la AS Trincamp sunt cei care făceau parte din echipă în sezonul 1978-1979, iar adversarii de la USTT sunt ”interpretați” de fotbaliștii de la ES Troyes, în timpul unui derby Auxerre - Troyes din liga a doua franceză, încheiat 0-0! Printre cei care se remarcă este și portarul de la Trincamp, nimeni altul decât Marian Szeja, câștigător al medaliei de aur la Jocurile Olimpice de la Munchen din 1972, unde a participat cu naționala Poloniei, și care era portarul lui Auxerre din 1974.