Scenariul: Santiago Lorenzo.
Cu: Diego Martín, María Ruiz, Juan Antonio Quintana, Roberto Alamo, Antonio Molero.
Nu este recomandat copiilor sub 7 ani.
IMDb: 5,8/10; FilmAffinity: 4,9/10; Fotogramas.es: 3,6/5.
Filmele spaniole au deseori această calitate, de a surprinde. În special atunci când sunt realizate de regizori care nu caută neapărat faima sau banii, precum Santiago Lorenzo, a cărui carieră s-a îndepărtat treptat de lumea cinematografiei, pentru a explora alte domenii ale artei, și care dorește mai degrabă să experimenteze, din când în când, și filmul de lung metraj. Astfel, după 10 ani de la primul său film ca regizor, Mamá es boba (1997), Santiago Lorenzo a lansat și această peliculă oarecum stranie, Un buen día lo tiene cualquiera (2007), un antonim rar și intenționat comic al expresiei uzitate ”oricine poate avea o zi proastă”.
Și asta deoarece personajul principal și totodată naratorul, Arturo (interpretat foarte bine de Diego Martín), are mai degrabă tot timpul zile proaste, o serie neagră care nu se mai sfârșește. Este un fel de comedie tragică, în care se face mult haz de necaz, și în care societatea spaniolă (și, prin extensie, și cea europeană sau cea capitalistă, în general) este prezentată dintr-o perspectivă sumbră. Dacă filmul s-ar fi realizat cu 2-3 ani mai târziu, aș fi spus că este o reflectare a crizei economice globale; culmea este însă că acest film a anticipat criza și mi-a adus aminte de o scenă comică dintr-un videoclip, în care niște oameni de afaceri îmbrăcați în costume și aparent preocupați să lucreze ceva pe laptop așteaptă nerăbdători ca un trecător să arunce o coajă de banană la gunoi, ca să poată să o recupereze, fiind morți de foame.
Și în acest film, Arturo rămâne fără un loc de muncă, fără casă și fără nici un sfanț, așa că apelează la un așa-zis prieten, un șmecher pe nume Joaquín (Roberto Alamo), care își duce veacul într-un bar, Café del Norte. Acesta îi sugerează să se înscrie într-un program social coordonat de autoritățile publice locale, intitulat ”A doua tinerețe” (Segunda Juventud), și în care tineri studenți sub 25 de ani pot să stea în gazdă la oameni în vârstă pentru o chirie modică, în schimbul companiei și a unui mic ajutor cu treburile din casă. Arturo are 34 de ani și nu mai e student, dar își falsifică datele personale și se înscrie la universitate pentru a deveni eligibil, în speranța că va putea învăța pentru un concurs pe post. El nu își dă seama că Joaquín are propriile sale planuri și că nu este deloc o întâmplare că Arturo ajunge în gazdă la Onofre (Juan Antonio Quintana), un bătrân cu o personalitate ciudată.
De altfel, Onofre este personajul cel mai interesant din tot filmul. Dacă restul caracterelor se pot cu ușurință regăsi în viața de zi cu zi, aș zice că Onofre este oarecum unic în complexitatea sa, deși întrunește o serie de trăsături ale oamenilor în vârstă, chiar dacă îmi este greu să îmi imaginez că un singur om le poate avea pe toate. Pare chiar să aibă o dublă personalitate. Obosit și tăcut în ziua în care îl primește pe Arturo, el devine peste noapte volubil, foarte vorbăreț și hiperactiv. Prostiile pe care le înșiră la infinit sunt foarte comice, dar devin de nesuportat pentru Arturo, a cărui viață devine un infern. În plus, la fel ca și Joaquín, Onofre este un foarte bun manipulator și ajunge chiar să îl șantajeze pe Arturo. Relația dintre cei doi se complică pe măsură ce filmul avansează.
În paralel se desfășoară și relația de dragoste dintre Arturo și Maite (María Ruiz), sora barmanului de la Café del Norte, Luismi, interpretat de Antonio Molero. Deși atât Luismi, cât și Joaquín, o cunosc bine pe Maite, ei n-o avertizează pe aceasta cu privire la adevărata situație a lui Arturo, astfel că aceștia își trăiesc momentele de amor într-o lume a fanteziei, Arturo mințind-o cu bună știință.
După felul în care s-a desfășurat filmul, orice deznodământ era posibil. Regizorul a ales, zic eu, o soluție inspirată.
Pelicula este o critică acidă a societății în care trăim, în cheie comică; dar e vorba de o comedie neagră. Eu personal nu prea am râs...
