Aldous Huxley, Minunata lume nouă, Editura Polirom, Colecția Top 10+ (nr. 10), ediția a III-a, Iași, 2011, 278 pag., traducere și note de Suzana și Andrei Bantaș (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Aldous Huxley, Brave New World, Chatto & Windus, London, 1932, 311 p.
În 1959, Aldous Huxley a primit Premiul de Merit al Academiei Americane de Arte și Literatură pentru acest roman. A fost nominalizat de 7 ori la Premiul Nobel pentru Literatură.
Goodreads: 3,99/5; Amazon: 4,3/5; Barnes&Noble: 4,2/5.
Sunt un fan al literaturii SF, dar n-am citit Minunata lume nouă până acum, din mai multe motive. În primul rând, romanul nu a fost tradus la noi în perioada comunistă - ceea ce nu e de mirare, cu personaje precum Lenina sau Marx. În al doilea rând, această carte face parte dintr-o categorie mai aparte de romane SF, pe care unii le disting ca fiind total separate de acest gen, și anume utopiile (sau distopiile), în care accentul se pune pe felul în care va arăta societatea umană în viitor - și nu este exact genul de roman SF pe care să-l agreez în mod deosebit. În al treilea rând, cartea nu a apărut la editurile postdecembriste axate pe literatură SF (Nemira, Teora), și astfel am ”ratat” inițial evenimentul. După 2000, editura Polirom a publicat însă mai multe ediții, și, în contextul pandemiei de coronavirus, mi s-a părut a fi o lectură potrivită, în ton cu... timpurile.
Așa cum de altfel mă așteptam, nu este o lectură prea facilă. Mai mult, din punct de vedere literar, nici măcar nu mi se pare vreo capodoperă. Autorul parcă se chinuie să scrie, sau mai exact să transcrie niște concepte științifice într-o operă literară, forțând vădit nota pe alocuri. Nu are nici acel fler al scriitorilor profesioniști de science-fiction, care să-i îngăduie cititorului să deducă contextul, ”decorul” în care se desfășoară acțiunea, păstrând nealterat un fir viu al narațiunii. Dimpotrivă, autorul se lansează în descrieri lungi, plictisitoare, ale ”minunatei lumi noi”, în vreme ce acțiunea... lipsește sau trenează.
Principalul merit al cărții este așadar această viziune a viitorului, nu foarte îndepărtat, cam cu 6 secole după epoca noastră, când, după un război teribil (am calculat că ar trebui să înceapă, după calendarul nostru, în 2022), s-au pus bazele unui stat global, Statele Unite ale Lumii. Cred că o astfel de predicție nici măcar nu mai pare prea grozavă astăzi, când statul global se conturează deja, aproape palpabil.
Huxley prezintă situația într-o lumină proastă: în mod evident, nu asta era direcția pe care el și-ar fi dorit-o. Astăzi, când citim cartea, ne dăm seama că valoarea acestei cărți este dată tocmai de calitatea previziunilor, de faptul că, într-o oarecare măsură, ne îndreptăm cu pași relativ repezi spre exact acel viitor, și totodată, că deja percepția noastră diferă oarecum de cea a autorului: viitorul acela nu e chiar atât de rău!
Înaintea revoluției sexuale și înaintea liberalizării drogurilor, Huxley prezicea o lume dominată de promiscuitate totală, de libertinaj aproape impus, o lume a fericirii și plăcerii continue, în care orice moment mai dificil putea fi depășit cu o doză de soma, un drog-medicament care rezolva pe loc orice anxietate. Familia tradițională nu mai există: copiii sunt concepuți și se nasc în laboratoare uriașe, conform unor standarde, și sunt distribuiți într-un sistem de caste: alfa, beta, gama, delta și epsilon, în care alfa sunt cei mai inteligenți și mai înalți, iar epsilonii sunt cei mai retardați și mai scunzi. Tuturor, indiferent de castă, li se inoculează, încă din copilărie, prin hypnopedie, o serie de precepte, inclusiv cât de fericiți trebuie să fie că aparțin castei lor și nu alteia. Totodată, încă din stadiul de embrion, oamenii sunt programați astfel încât să aibă un maxim de randament într-un anumit domeniu, și să le facă plăcere să facă exact acel gen de muncă, pentru care sunt de altfel și angajați când ajung la maturitate, deci toți merg cu drag la locul de muncă și au rezultate foarte bune. Nu mai există războaie, nu mai există conflicte sociale, toată lumea iubește pe toată lumea, toată lumea are tot ce își dorește. Înainte de epoca silicoanelor și a botoxului, Huxley prezice că oamenii își vor păstra frumusețea și forma fizică până la bătrânețe, prin diverse mijloace. Moartea este văzută ca un eveniment normal, de care nimănui nu-i pasă.
De ce nu-i pasă? Pentru că într-o astfel de lume, unde nu mai există familie, nu mai există deci părinți, frați, surori, iar relațiile inter-umane sunt prin definiție efemere, nu mai are cui să-i pese cu adevărat de tine ca individ. Faci parte dintr-o masă largă și amorfă, de indivizi aproape identici - autorul prezintă o tehnică prin care se puteau naște zeci de gemeni, în care individualismul nu are ce căuta și, dacă apare, nu este bine văzut.
Este tot un fel de sistem totalitar, doar că nu este impus prin forță, ci acceptat de bunăvoie de marea masă a oamenilor, total dependenți de un sistem care le sugerează ceea ce trebuie să-și dorească și le satisface toate dorințele și plăcerile.
Vedem deja multe dintre aceste preziceri în lumea noastră de astăzi. Familia tradițională este în declin. Natalitatea este în continuă scădere - multe familii preferă să aibă un număr mai mic de copii, iar multe femei ar vota cu ambele mâini ca să nu mai treacă prin chinurile nașterii, dacă ar exista posibilitatea ca acei copii (ai lor) să fie ”născuți” în condiții de deplină siguranță, după cum descrie Huxley. La mulți ani după scrierea cărții, revoluția sexuală și cea (oarecum paralelă) a drogurilor a dat naștere unor curente precum sex, drugs & rock'n'roll. Dragostea romantică, platonică, la fel ca și monogamia, sunt tot mai rare. Astăzi, visul oricărui adolescent este să aibă cât mai multe gagici, iar ele nu par să aibă foarte multe împotrivă. Poate că așa era și mai demult, dar lucrurile au evoluat mereu într-o singură direcție. Tot mai mulți oameni vor să-și prelungească cât mai mult tinerețea, se căsătoresc cât mai târziu sau deloc, fac copii târziu (sau deloc), apelează tot mai des la chirurgia estetică, domeniu care de asemenea a evoluat foarte mult. Frumusețea fizică, aparențele, îmbrăcămintea, au ajuns să conteze mai mult decât esența - felul în care gândești, în care te comporți, în care socializezi. Realitatea virtuală ia tot mai mult locul realității... normale. Oamenii își petrec tot mai mult timp pe telefon, pe jocuri, pe console, pe Facebook, pe Instagram, își creează universuri virtuale paralele, unde se simt bine, apreciați, doriți, importanți.
Sigur, există și un pic de acțiune în Minunata lume nouă, dar la un nivel scăzut. Există chiar și dragoste în acest viitor, un sentiment ieșit din comun și aproape necunoscut. Există rezervații pentru sălbatici. Și insule pentru neadaptați. Și se citează mult din Shakespeare, un autor de asemenea aproape necunoscut, chiar interzis, pe baza cărților căruia acționează John, sălbaticul adus din rezervație și introdus în ”civilizație”, doar ca să afle, ceea ce era cumva firesc, că locul său nu este acolo.
Așa cum de altfel mă așteptam, nu este o lectură prea facilă. Mai mult, din punct de vedere literar, nici măcar nu mi se pare vreo capodoperă. Autorul parcă se chinuie să scrie, sau mai exact să transcrie niște concepte științifice într-o operă literară, forțând vădit nota pe alocuri. Nu are nici acel fler al scriitorilor profesioniști de science-fiction, care să-i îngăduie cititorului să deducă contextul, ”decorul” în care se desfășoară acțiunea, păstrând nealterat un fir viu al narațiunii. Dimpotrivă, autorul se lansează în descrieri lungi, plictisitoare, ale ”minunatei lumi noi”, în vreme ce acțiunea... lipsește sau trenează.
Principalul merit al cărții este așadar această viziune a viitorului, nu foarte îndepărtat, cam cu 6 secole după epoca noastră, când, după un război teribil (am calculat că ar trebui să înceapă, după calendarul nostru, în 2022), s-au pus bazele unui stat global, Statele Unite ale Lumii. Cred că o astfel de predicție nici măcar nu mai pare prea grozavă astăzi, când statul global se conturează deja, aproape palpabil.
Huxley prezintă situația într-o lumină proastă: în mod evident, nu asta era direcția pe care el și-ar fi dorit-o. Astăzi, când citim cartea, ne dăm seama că valoarea acestei cărți este dată tocmai de calitatea previziunilor, de faptul că, într-o oarecare măsură, ne îndreptăm cu pași relativ repezi spre exact acel viitor, și totodată, că deja percepția noastră diferă oarecum de cea a autorului: viitorul acela nu e chiar atât de rău!
Înaintea revoluției sexuale și înaintea liberalizării drogurilor, Huxley prezicea o lume dominată de promiscuitate totală, de libertinaj aproape impus, o lume a fericirii și plăcerii continue, în care orice moment mai dificil putea fi depășit cu o doză de soma, un drog-medicament care rezolva pe loc orice anxietate. Familia tradițională nu mai există: copiii sunt concepuți și se nasc în laboratoare uriașe, conform unor standarde, și sunt distribuiți într-un sistem de caste: alfa, beta, gama, delta și epsilon, în care alfa sunt cei mai inteligenți și mai înalți, iar epsilonii sunt cei mai retardați și mai scunzi. Tuturor, indiferent de castă, li se inoculează, încă din copilărie, prin hypnopedie, o serie de precepte, inclusiv cât de fericiți trebuie să fie că aparțin castei lor și nu alteia. Totodată, încă din stadiul de embrion, oamenii sunt programați astfel încât să aibă un maxim de randament într-un anumit domeniu, și să le facă plăcere să facă exact acel gen de muncă, pentru care sunt de altfel și angajați când ajung la maturitate, deci toți merg cu drag la locul de muncă și au rezultate foarte bune. Nu mai există războaie, nu mai există conflicte sociale, toată lumea iubește pe toată lumea, toată lumea are tot ce își dorește. Înainte de epoca silicoanelor și a botoxului, Huxley prezice că oamenii își vor păstra frumusețea și forma fizică până la bătrânețe, prin diverse mijloace. Moartea este văzută ca un eveniment normal, de care nimănui nu-i pasă.
De ce nu-i pasă? Pentru că într-o astfel de lume, unde nu mai există familie, nu mai există deci părinți, frați, surori, iar relațiile inter-umane sunt prin definiție efemere, nu mai are cui să-i pese cu adevărat de tine ca individ. Faci parte dintr-o masă largă și amorfă, de indivizi aproape identici - autorul prezintă o tehnică prin care se puteau naște zeci de gemeni, în care individualismul nu are ce căuta și, dacă apare, nu este bine văzut.
Este tot un fel de sistem totalitar, doar că nu este impus prin forță, ci acceptat de bunăvoie de marea masă a oamenilor, total dependenți de un sistem care le sugerează ceea ce trebuie să-și dorească și le satisface toate dorințele și plăcerile.
Vedem deja multe dintre aceste preziceri în lumea noastră de astăzi. Familia tradițională este în declin. Natalitatea este în continuă scădere - multe familii preferă să aibă un număr mai mic de copii, iar multe femei ar vota cu ambele mâini ca să nu mai treacă prin chinurile nașterii, dacă ar exista posibilitatea ca acei copii (ai lor) să fie ”născuți” în condiții de deplină siguranță, după cum descrie Huxley. La mulți ani după scrierea cărții, revoluția sexuală și cea (oarecum paralelă) a drogurilor a dat naștere unor curente precum sex, drugs & rock'n'roll. Dragostea romantică, platonică, la fel ca și monogamia, sunt tot mai rare. Astăzi, visul oricărui adolescent este să aibă cât mai multe gagici, iar ele nu par să aibă foarte multe împotrivă. Poate că așa era și mai demult, dar lucrurile au evoluat mereu într-o singură direcție. Tot mai mulți oameni vor să-și prelungească cât mai mult tinerețea, se căsătoresc cât mai târziu sau deloc, fac copii târziu (sau deloc), apelează tot mai des la chirurgia estetică, domeniu care de asemenea a evoluat foarte mult. Frumusețea fizică, aparențele, îmbrăcămintea, au ajuns să conteze mai mult decât esența - felul în care gândești, în care te comporți, în care socializezi. Realitatea virtuală ia tot mai mult locul realității... normale. Oamenii își petrec tot mai mult timp pe telefon, pe jocuri, pe console, pe Facebook, pe Instagram, își creează universuri virtuale paralele, unde se simt bine, apreciați, doriți, importanți.
Sigur, există și un pic de acțiune în Minunata lume nouă, dar la un nivel scăzut. Există chiar și dragoste în acest viitor, un sentiment ieșit din comun și aproape necunoscut. Există rezervații pentru sălbatici. Și insule pentru neadaptați. Și se citează mult din Shakespeare, un autor de asemenea aproape necunoscut, chiar interzis, pe baza cărților căruia acționează John, sălbaticul adus din rezervație și introdus în ”civilizație”, doar ca să afle, ceea ce era cumva firesc, că locul său nu este acolo.
