Arthur Miller, Moartea unui comis-voiajor. Câteva discuții personale în două acte și un recviem, Editura Polirom, Colecția Top 10+ (nr. 104), Iași, 2013, 144 pag., traducere din limba engleză de Ioana Ieronim (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Arthur Miller, Death of a Salesman. Certain Private Conversations in Two Acts and a Requiem, Viking Press, New York, 1949, 139 p.
Premiul Pulitzer pentru dramaturgie (1949), Premiul Tony pentru cea mai bună piesă de teatru (1949), Premiul Criticilor de Teatru din New York pentru cea mai bună piesă americană de teatru (1949).
Goodreads: 3,56/5; Amazon: 4,5/5; Barnes&Noble: 3,6/5.
Piesele de teatru au fost scrise în primul rând pentru a fi jucate pe o scenă de teatru. Iar Moartea unui comis-voiajor a fost într-adevăr jucată pe zeci, poate sute de scene de teatru din lumea întreagă, inclusiv la noi, și a fost adaptată și pentru marele ecran. Dar, uneori, reprezentarea de pe scenă mai are și un plus (sau un minus, depinde) adăugat de regizor, de interpretarea actorilor. Iar dacă nu ai acces la nici o reprezentație, sigur, mereu există alternativa lecturării materialului original, adică a cărții.
Nici cartea în sine nu este prea accesibilă, după cum am constatat. Singura ediție în limba română de care știu, cea apărută la editura Polirom în 2013, este practic epuizată, și nu se mai găsește (aproape) nicăieri. În orice caz, nu în librării. Eram pe cale să renunț, când am dat de carte într-un anticariat de modă veche, care nu este prezent în online. Celelalte variante pe care le-am luat în calcul erau consultarea cărții la o bibliotecă sau achiziționarea cărții în varianta sa originală, în limba engleză.
Piesa de teatru îl are în centrul său pe Willy Loman (low man?), un comis-voiajor în vârstă de 63 de ani, aflat într-un moment de prag al existenței sale. De altfel, existența oricărei ființe umane se desfășoară între cele două momente de prag definitorii și obligatorii, nașterea și moartea. Între acestea, fiecare poate defini și alte momente de prag, cum ar fi, de exemplu, căsătoria, dar acesta nu este un pas obligatoriu. Moartea în schimb da, iar autorul, Arthur Miller, ne transmite încă din titlu că piesa sa de teatru vizează exact acest moment. La fel ca și în Cronica unei morți anunțate a lui Gabriel García Márquez (scrisă cu câteva decenii mai târziu), moartea personajului principal nu mai reprezintă o surpriză pentru cititor sau pentru audiență. Totuși, o speranță există pe parcursul lecturii, deoarece Willy Loman nu pare să fie bolnav în vreun stadiu terminal, cel puțin nu de vreo boală fizică, să spunem așa. El este în schimb clar afectat psihic, iar actul final este o consecință a incompatibilităților sale interioare, a incapacității sale de adaptare la realitate, pe care o respinge, refugiindu-se într-o lume a trecutului sau a unui viitor fantezist.
Arthur Miller demonstrează că moartea oricărei persoane, chiar și a unui om simplu, este tragică. Poate nu pentru tot universul sau pentru tot poporul, precum în tragediile clasice, dar pentru membrii familiei sale și pentru cei apropiați. Și, prin extrapolare, și pentru cititori și audiență. Succesul piesei de teatru rezidă în faptul că fiecare se poate identifica, într-un fel, cu Willy Loman. Tragedia lui este, de fapt, a fiecăruia dintre noi.
Cele două acte ale piesei de teatru (fără recviemul final) urmăresc ultimele 24 de ore din viața lui Willy Loman. Așa cum probabil și noi ne-am dori, el își petrece aceste ultime ore alături de familie și prieteni: soția sa, Linda, și cei doi băieți ai săi, Biff și Happy, la care se adaugă vecinul și prietenul lui, Charley, și fiul acestuia, Bernard.
Problema principală a lui Willy este că el trăiește într-o iluzie și pare tot mai desprins de realitate pe măsură ce ne apropiem de final. Soția sa, Linda, deși îl iubește foarte mult, îi încurajează iluziile, în speranța că acestea îi vor oferi mult-doritul sprijin moral de care are nevoie pentru a supraviețui. De altfel, încă de la început, asistăm la o alternanță de momente petrecute în prezent și altele din trecut, pe care Willy le retrăiește cu aceeași intensitate ca și cum s-ar petrece în prezent, vorbind singur spre stupoarea celor doi fii adulți, veniți în vizită la casa părintească. Creierul lui Willy selectează, bineînțeles, acele scene din trecut care sunt reconfortante pentru el și care oferă cititorului (audienței) informațiile necesare pentru a înțelege prezentul.
Willy este prins în capcana ”visului american”, conform căruia succesul material, financiar, este esențial în viață. Ajuns aproape de vârsta pensionării, el nu reușește să-și compatibilizeze propriul său vis, acela de a reuși financiar în viață, cu realitatea imediată și totodată tristă, că familia lor este de fapt la limita subzistenței. Deși are o casă, a cărei ultimă rată este pe cale s-o plătească, pentru a deveni, iată, în sfârșit, proprietar, casa sa a rămas ca un fel de martor al altor vremuri, înconjurată de blocurile înalte din cartierul newyorkez Brooklyn, care îi umbresc grădina atât de mult încât nimic, nici o plantă nu mai poate crește. În plus, Willy are sentimentul că a muncit toată viața pentru a-și plăti ratele la casă, la mașină, la aparatele casnice, iar acestea se strică și se devalorizează, ajung și ele cumva la sfârșitul ”existenței” lor odată cu el, iar copiii refuză să-i calce pe urme și să refacă acest ciclu al vieții.
O bună parte din amărăciunea lui Willy este provocată de cei copii, Biff și Happy, care nu sunt realizați încă și nici nu par să se îndrepte spre viața de huzur financiar pe care și-o imagina Willy. Biff își dorește mai degrabă o viață simplă, la o fermă, în mediul rural, de unde de altfel a și revenit acasă, fără prea mari agoniseli. Dezamăgirea lui Willy este imensă, pentru că Biff, băiatul cel mare, este cel în care a crezut cel mai mult că poate reuși să devină un mare om de afaceri. Willy chiar își convinge fiul să meargă să vorbească cu un fost angajator de-al său pentru a-i propune o afacere în stil mare, la care să participe și fratele mai mic, Happy. Willy însuși, obosit de drumurile lungi și conștient de capacitatea sa redusă de a mai călători și de a mai vinde, se decide să vorbească cu propriul său angajator, Howard Wagner, pentru a-i acorda un salariu și o slujbă stabilă în New York, după câteva decenii de lucru în cadrul firmei. Refuzul acestuia, care în cele din urmă îl și concediază pe Willy, este probabil lovitura finală, coroborată cu insuccesul lui Biff, la rândul său ușor de anticipat.
Interesant este faptul că Willy a avut tot timpul alături, la propriu și la figurat, pe Charley și pe băiatul acestuia, Bernard, care ar fi fost modele demne de urmat în viață. Willy cere constant împrumuturi de la Charley dar, din mândrie oarbă, refuză cu obstinație să accepte o slujbă de la acesta, chiar și după ce a fost concediat. În contrast, modelul lui Willy este fratele său, Ben, decedat de mai demult, dar care îi apare frecvent în memorie, și cu care retrăiește anumite scene. Ben a fost un explorator, un om al aventurii, care a reușit în viață: a vrut să meargă în Alaska (unde l-a chemat și pe Willy), a ajuns în Africa, și s-a îmbogățit în urma comerțului cu diamante. Cum anume a făcut-o, nu știm, dar putem bănui că nu pe cele mai cinstite căi. Autorul ne sugerează că a trișat: într-una din scenele retrăite de Willy, Ben îl învinge pe Biff la lupte, dar nu în mod cinstit, ci trișând, clamând apoi că, în viață, dacă vrei să învingi, trebuie să și trișezi. Biff la rândul său este un trișor, mai exact este un hoț: deseori își însușește anumite obiecte, iar tatăl său pare mai degrabă încântat de această ”aptitudine” și ”înclinație” a fiului său, pe care o critică doar de ochii lumii, fără a lua măsuri. Nici Happy nu stă mai bine, deși el nu fură obiecte, ci inimile domnișoarelor care-i apar în cale, fără număr și fără regrete. Putem și aici să aplicăm proverbul ”așchia nu sare departe de trunchi”: indirect, se sugerează că nici Willy nu a fost chiar ușă de biserică, căsătorit fiind, iar Biff chiar își surprinde tatăl alături de o amantă (domnișoara Francis), moment esențial în evoluția relației dintre tată și fiu.
Tensiunea pare să erupă la final, în măsura în care Biff încearcă (dar nu reușește) să-l facă pe tatăl său să înțeleagă realitatea. Cu toate acestea, Willy înțelege altceva, poate mult mai important, și anume că fiul său, totuși, îl iubește. Willy încearcă cu disperare să lase ceva în urma lui, de aici și gestul său simbolic de a planta semințe în grădină, în speranța că ceva va rodi. Și fiii lui sunt tot un fel de ”semințe”. Împăcarea cu Biff de la final pare să rezolve problema dintr-o anumită perspectivă. Nu și pentru Willy, care crede că asigurarea de viață, de 20000 de dolari, ar fi o moștenire bună pentru copiii săi, și aceasta este motivația actului său radical, după o nouă conversație cu deja decedatul Ben, care îl încurajează. După ce mereu și-a dorit să evadeze din mizeria sa existențială, Willy în cele din urmă evadează din propria sa existență, refugiindu-se în moarte.
Tragedia este că și gestul radical al lui Willy este tot fără consecințele pe care el le visa. La înmormântare participă doar familia și cei doi prieteni, și nimeni altcineva. Iar asigurarea nu poate reveni moștenitorilor, și, chiar dacă ar reveni, pe Biff nu-l interesează: el vrea altceva de la viață. Doar Happy, adevăratul urmaș al lui Willy, rămâne fidel iluziilor tatălui său, pe care le perpetuează.
Piesa de teatru este o critică acidă a capitalismului și consumerismului
de tip american, promovat pe scară largă la vremea aceea (și nu numai).
Willy este o victimă a acestei ideologii, a acestui mod de viață, a mitului îmbogățirii peste noapte. El nu realizează că doar câteva persoane, excepțiile, au reușit să se îmbogățească printr-o lovitură norocoasă, și că regula este aceea că, pentru a avea succes, este nevoie de muncă serioasă, nu doar de ”imagine”, care poate fi necesară în munca de comis-voiajor, în vânzări, dar nu atât de mult și în alte domenii. În plus, succesul nu se măsoară doar prin capitalul economic acumulat. Willy nu știe să aprecieze și să se bucure de ceea ce are: o soție care îl iubește și îl îngrijește, doi copii care țin la el, vecini care îl ajută. Pe lângă faptul că se hrănește cu iluzii, Willy îi forțează și pe ceilalți membri ai familiei sale să-i accepte iluziile, să devină sclavii acestor iluzii, iar acestea ajung în cele din urmă să-l distrugă.
