Regizor: Rafiki Fariala. Producători: Boris Lojkine, Daniele Incalcaterra, Elvis Sabin Ngaïbino.
Scenariul: Rafiki Fariala.
Cu: Nestor Ngbandi Ngouyou, Aaron Koyasoukpengo, Benjamin Kongbo Sombo, Rafiki Fariala, Abigaelle Benicia Mamadou.
IMDb: 6,4/10; AlloCiné: 2,6/5; Sens Critique: 6,7/10.
Filmul documentar Noi, studenții! are o valoare intrinsecă prin simplul fapt că este realizat în Republica Centrafricană, o țară puțin cunoscută, una dintre cele mai sărace de pe Glob, și unde se realizează un film pe deceniu, în medie. De aceea, tânărul student (la Științe Economice) Rafiki Fariala, regizor și scenarist al acestui film, merită din plin felicitat pentru că a încercat și într-o oarecare măsură a reușit, cu sprijinul multor instituții și organizații, să realizeze un film despre viața sa și a colegilor săi de la Facultatea de Științe Economice a Universității din Bangui.
Scenele s-au filmat probabil în intervalul 2019-2021 (deși nu apare nicio mențiune despre COVID), apoi filmul a fost lansat în 2022 pe la diverse festivaluri de film, începând cu cel de la Berlin. A fost prezent și în România, la festivalul de film documentar One World Romania (OWR). În noiembrie 2023 a fost lansat și în cinematografe (în Franța), iar din 2024 este disponibil în mai multe variante, pe DVD sau VOD, variantă în care l-am văzut și eu în cele din urmă, deși aș putea să mă declar nemulțumit: intenționat am preferat o companie care avea interfața în engleză, cu speranța că voi avea parte de subtitrare în engleză; speranță deșartă însă, subtitrarea a fost tot în franceză. Aș spune totuși că, în ciuda nivelului meu mediocru de franceză, subtitrarea m-a salvat, deoarece n-aș fi înțeles mare lucru din ceea ce se discută, o parte din dialoguri (și cântece) fiind și în limba locală, sango.
Sincer, filmul e cam plictisitor. Nu se întâmplă mai nimic, sau chiar dacă se întâmplă, evenimentele nu sunt neapărat conectate între ele. Partea documentară e slăbuță. Interesant este însă că regizorul ne prezintă scene de viață, care duc producția mai degrabă spre docudramă, iar cu puțină atenție se pot urmări niște fire narative. Practic, filmul urmărește într-o oarecare măsură viața studențească a patru colegi de facultate, Nestor, Aaron, Benjamin și Rafiki, acesta din urmă fiind însuși regizorul (și cameramanul).
Scenele filmate în campusul universitar pot fi incluse la partea documentară. Clădirile universității arată penibil, e multă mizerie, căminele sunt supra-aglomerate și jegoase, amfiteatrele sunt mici și arhipline, profesorii par să fie niște idioți. Cântecele și discuțiile dintre studenți sugerează și alte probleme, chiar și mai mari: corupție instituționalizată, la toate nivelurile, profesori care tratează studentele ca pe niște obiecte sexuale și chiar le șantajează pentru a obține favoruri în acest sens, studenții sunt obligați să muncească în condiții grele ca să se întrețină, mai trebuie și să practice agricultura ca să nu moară de foame. Aș zice că aici regizorul nu și-a făcut bine treaba, pentru că nu în toate cazurile sunt aduse dovezi, despre corupție și sex doar se discută, fetele (studentele) sunt și ele implicate în aceste dialoguri, dar pentru mine chestiunile acestea nu par suficient de credibile, mai ales că lucrez și eu la o universitate, unde, ca și în acest film documentar, atunci când studenții nu reușesc să promoveze examenele, dau la rândul lor vina pe ”sistem”, pe profesori, pe corupție, pe oricine, evident, doar ei nu sunt de vină că nu au învățat suficient!
Iar lupta cu ”sistemul” începe chiar de la începutul filmului, deoarece acesta debutează cu un cântec, compus și interpretat chiar de regizorul Rafiki Fariala, în care ”vina” pentru subdezvoltarea întregii Republici Centrafricane revine generației mai vârstnice, care nu dorește să lase locul generației tinere, condamnându-i așadar pe tineri la o viață grea, de luptă asiduă pentru supraviețuire. Avem de a face astfel cu un conflict inter-generațional explicit, care se prelungește pe parcursul întregului film.
Pe lângă partea documentară, mai există și partea (s-o numim) artistică. Aici, iarăși nu-mi este clar ce anume a urmărit regizorul. A ieșit ceva, mai mult decât nimic, dar mai puțin decât ar fi trebuit să fie, după părerea mea. Nestor este cumva personajul tragic, pentru că el este singurul dintre cei patru care nu reușește să promoveze examenul de licență. Interesant este faptul că el este cel mai urmărit pe parcursul anilor de studiu, și pare cel mai studios; după licență, ceilalți sărbătoresc, și până la urmă îl cheamă și pe Nestor cu ei, să petreacă împreună. Diverse evenimente din viața lui Nestor ne sunt prezentate, ideea fiind aceea că el a continuat studiile, încercând să le și finalizeze (ceea ce nu mai știm, însă), în ciuda condițiilor precare.
Băieții au și niște relații cu unele colege, iar relația lui Aaron cu Abigaelle este un alt fir narativ care pornește de la primele tatonări dintre cei doi până la nașterea și botezul primilor lor copii (gemeni). Ca toți ceilalți, cei doi își joacă propriile roluri în acest film, cu unele momente bizare pe parcurs, între care acuzația de viol pe care o lansează mătușa lui Abigaelle la adresa lui Aaron, cu o plângere chiar la Poliție, cu scopul (probabil) de a-l responsabiliza pe acesta și de a-l obliga să oficializeze relația sa.
Filmul nu prea are final, de altfel era și greu să imaginezi un final, atunci când prezinți lucruri atât de diverse, fără a avea un mesaj clar și coerent. Filmul se dorește a fi o critică la adresa societății centrafricane, dar o critică așa, mai ambiguă, mai generală, și foarte puțin concretă. Unele scene sunt bine filmate, altele mai puțin.
Sunt și câteva chestiuni discutabile, de fond. Una deja am menționat-o, cea legată de corupție și comportamentul inadecvat al profesorilor, care rezultă doar din discuții, fără probe. Trebuie să credem pe cuvânt. A doua chestiune e cea legată de prezența femeilor în acest film, care este absolut marginală. Mai mult decât atât, aproape toate personajele feminine prezente sunt prietenele (iubitele) personajelor principale și se comportă ca atare. Mai sunt câteva personaje feminine, care par să fie prezentate mai degrabă ca personaje negative: o profesoară, o colegă de servici a unuia dintre băieți care țipă și-l ceartă mereu, mătușa lui Abigaelle, care nu-l suportă pe Aaron și-l acuză de viol, și așa mai departe. Felul în care băieții discută despre fete, deși este fără îndoială sincer, cred că ar ridica niște sprâncene în rândul audienței feminine. Mi se pare că aici regizorul nu a fost suficient de atent și nici conștient de sensibilitățile care există în acest moment pe planetă.
A treia chestiune ar fi cea legată de felul în care sunt tratate animalele în partea în care Aaron și Abigaelle merg cu fetițele lor gemene la botez. Scena este cât se poate de veridică, dar greu de ”înghițit”. Căprița și cu cele două găini par să fie maltratate, legate și urcate (vii) pe motocicletă pentru a fi transportate la biserică, pentru a fi oferite drept ofrandă sau ceva similar. Astfel de momente nu pot fi contrafăcute, iar căprița aceea plânge la modul cel mai înduioșător. Cred că iubitorii de animale, în general, vor considera scenele ca fiind de-a dreptul sadice. Nu mai vorbesc de felul foarte periculos în care Aaron conduce motocicleta, cu soția în spatele său, cele două fetițe agățate de ei, și trei animale legate de motocicletă în spate și în față.
Fiind vorba de un film care se autodefinește ca fiind ”documentar”, cred că și astfel de scene pot fi considerate acceptabile, presupunând că acestea sunt obiceiurile în Republica Centrafricană, dar regizorul ar fi putut face un efort de a cruța sensibilitățile publicului european, căruia i se adresează cu precădere.
