INXS - Kick (1987)

INXS - Kick, WEA / Mercury Records / Atlantic Records, 1987.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorul sau compozitorii:

01. Guns in the Sky 2:21 (Michael Hutchence)
02. New Sensation 3:39 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
03. Devil Inside 5:14 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
04. Need You Tonight 3:01 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
05. Mediate 2:36 (Andrew Farriss)
06. The Loved One 3:37 (Ian Clyne, Gerry Humphries, Rob Lovett)
07. Wild Life 3:10 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
08. Never Tear Us Apart 3:05 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
09. Mystify 3:17 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
10. Kick 3:14 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
11. Calling All Nations 3:02 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
12. Tiny Daggers 3:29 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)

Producător: Chris Thomas.

INXS (în 1987):

Michael Hutchence - solist vocal
Andrew Farriss - clape
Tim Farriss - chitară
Kirk Pengilly - chitară, saxofon
Garry Gary Beers - chitară bass
Jon Farriss - tobe

AllMusic: 4,5/5; Rate Your Music: 3,57/5; Amazon: 4,8/5. 

Albumul Kick al australienilor de la INXS (se pronunță ”in excess”) este una dintre cele mai bune (și faimoase) producții muzicale ale anilor 80, și totodată albumul de referință al acestei trupe, apărut în 1987. Este adevărat că eu, probabil la fel ca și mulți alții, nu am avut acces la el decât după 1990, așa că pentru mine este mai reprezentativ pentru perioada de început de ani 90 decât pentru anii 80. De altfel, la sfârșitul anului 1991 / începutul anului 1992, eu personal am trecut printr-o dublă ”revoluție” (poate chiar triplă): am avut pentru prima dată un televizor color, și, aproape în același timp cu televizorul color, au venit și băieții de la firma de cablu TV ca să instaleze cablul. Astfel, că am trecut de la 3-4 programe TV prinse cu antena de cameră (”românii” - TVR, ”ungurii” - televiziunea maghiară de stat, și ”sârbii” - care se vedeau cu pureci și fără sunet, la care după 1990 s-a mai adăugat TVR2 și programul 2 al televiziunii maghiare), la vreo 10 canale de televiziune, care se vedeau impecabil la noul televizor color CONTEC (care a supraviețuit, funcțional vorbind, până relativ recent). Pe lângă canalele obișnuite (”românii” și ”ungurii”), mai prindeam, dintr-odată, posturi germane (PRO7, Sat1, RTL), italiene (Rai1) și, cele mai importante și vizionate, Eurosport și MTV (Music Television).

La MTV mă uitam foarte des, aproape non-stop, și am constatat că riff-ul melodiei I Need You Tonight de pe acest album INXS era folosit de cei de la această televiziune pentru a introduce diverse programe, pentru pauze... și acum îmi aduc aminte perfect, mi s-a instalat în creier: pam-pam-pam, di-di-di-di-di-dam! 

Și acum, trecând la albumul propriu-zis, el a avut un atât de mare succes la public deoarece a reușit să fuzioneze mai multe stiluri care erau la modă în acea perioadă: rock (Rolling Stones, în special), funk (Prince, mai ales), new wave (Depeche Mode), pop... O muzică rock pe care se putea dansa, la discotecă! Și, în plus față de toate acestea, INXS avea și un solist vocal de calibru, Michael Hutchence, care ”livra” la un nivel nemaipomenit, și, ceea ce trebuie chiar subliniat, era ca un magnet în special pentru audiența feminină, în extaz la concerte (și nu numai). Păcat, mare păcat, că faima și probabil și multe alte probleme l-au trimis pe lumea cealaltă mult mai devreme decât ar fi fost cazul... RIP Michael Hutchence!

Albumul conține câteva piese de rezistență, care nu sunt însă nici la început, nici la sfârșit. Aș zice că, atipic pentru orice producție muzicală, prima piesă, Guns in the Sky, este una dintre cele mai slabe de pe album. Conține un mesaj cu conotații politice, opunându-se înarmării (foarte bine), dar melodia în sine e slăbuță, repetitivă. Este însă singura piesă compusă exclusiv de Michael Hutchence de pe acest album. Aproape toate celelalte au fost compuse de duetul Andrew Farriss - Michael Hutchence.

După acest început dezamăgitor, urmează o secvență cu melodiile cele mai grozave, una după alta: New Sensation (care e foarte dansabilă, dar poate prea lungă), Devil Inside și I Need You Tonight. Devil Inside are ca temă lirică excesele care îi pun în pericol pe tineri. Ritmul este unul foarte bun, vocea lui Michael Hutchence maiestuoasă, acordurile de chitară excelent introduse și impresia este că melodia poate continua la nesfârșit. I Need You Tonight este probabil melodia cea mai cunoscută și totodată emblematică a celor de la INXS, cea care l-a consacrat pe Michael Hutchence ca star rock și sexy în același timp. Aici el joacă rolul unui bărbat ”în călduri”, care are nevoie de partenera sa la noapte, ați ghicit restul. Versurile sunt aproape explicite, videoclipul completează în mod fericit mesajul textului. 

Practic fără pauză, urmează Mediate, nu știu dacă să-i spun melodie, pentru că este o chestie ”vorbită” în stilul acela al lui Bob Dylan. O improvizație interesantă, stilistic, dar prea puțin atrăgătoare, muzical, care face trecerea spre alte două melodii mai puțin reprezentative. The Loved One este un cover, cântat însă foarte bine. Wild Life este o piesă decentă, dar pe acest album dă senzația de filler.

Ajungem la următoarea secvență de melodii super-tari, care începe cu Never Tear Us Apart, singura baladă de pe album. Dar ce baladă! Chiar dacă n-ați auzit niciodată de INXS, mi se pare imposibil ca cineva să nu cunoască această melodie. E foarte ”actuală”, în sensul că ar putea fi și azi interpretată de oricine fără să-și piardă din puterea de seducție. Videoclipul, filmat la Praga (în timpul războiului rece!), oferă și o conotație politică versurilor, care în mod normal pot fi interpretate în cheie romantică. Saxofonul intervine pentru a oferi o notă de unicitate suplimentară unei melodii foarte frumoase și excepțional interpretate.

Următoarea piesă este Mystify, și recunosc că este una dintre piesele mele preferate de pe acest album. Dacă celelalte melodii reprezentative le-am tot auzit, aceasta a fost oarecum o noutate și totodată o surpriză plăcută. Pianul conduce melodia, mai lentă la început și apoi tot mai rapidă și totodată mai complexă, pe măsură ce și celelalte instrumente intră în scenă, acompaniind vocea lui Michael Hutchence, care, și de data aceasta, este ceea ce trebuie.

Din păcate, ultimele trei cântece de pe album, din punctul meu de vedere, intră la categoria filler. Este interesant că primul dintre ele, Kick, dă titlul albumului. Poate că e interesant ca titlu, dar melodia în sine este slăbuță. Titlul următoarei melodii, Calling All Nations, a fost folosit și ca titlu pentru turneele pe care INXS le-a făcut în lume pentru promovarea albumului. Din nou, cuvintele în sine sunt OK și sună bine un tur intitulat așa, dar piesa în sine lasă de dorit. M-aș fi așteptat ca un astfel de album să se încheie apoteotic cu o piesă ”tare”, dar, din păcate, Tiny Daggers nu corespunde nici pe departe unei astfel de cerințe.

În concluzie, un album foarte bun, cu câteva melodii extraordinare, emblematice pentru INXS și pentru muzica de la finalul anilor 80.

Bee Movie / Povestea unei albine (2007)

Regizori: Simon J. Smith și Steve Hickner. Producători: Jerry Seinfeld și Christina Steinberg.
Scenariul: Jerry Seinfeld, Spike Feresten, Barry Marder și Andy Robin.
Voci (în original): Jerry Seinfeld (Barry B. Benson), Renée Zellweger (Vanessa Bloome), Matthew Broderick (Adam Flayman), Patrick Warburton (Ken), John Goodman (Layton T. Montgomery).
IMDb: 6,1/10; Rotten Tomatoes: 49%; Metascore: 54%.

Un film de animație pentru toate vârstele, cu Jerry Seinfeld în postură de producător, scenarist și actor principal (prin intermediul vocii), este cu siguranță o rețetă de succes și acum, și cu atât mai mult a fost în 2007, când a fost aplicată de DreamWorks. O colecție de actori foarte cunoscuți, precum Renée Zellweger, Matthew Broderick, John Goodman, Chris Rock, Ray Liotta, la care se adaugă persoane super-faimoase în lumea televiziunii sau a muzicii, precum Oprah Winfrey, Larry King, sau Sting, au participat la această producție animată, având în centrul său o albină (de sex masculin), Barry B. Benson, și o tânără iubitoare a albinelor, Vanessa Bloome.

Doar că... relația asta romantică dintre cele două personaje principale nu pare foarte convingătoare, mai ales pentru secțiunea de adulți care vizionează filmul. Iar alte părți nu sunt prea convingătoare pentru copii. Acțiunea filmului nu este prea cursivă, iar tematica se schimbă de la o telenovelă romantică, la o melodramă de tribunal și în final la salvarea planetei, adică de la chestii mai neserioase la altele cât se poate de serioase, ceea ce îi poate bulversa pe cei mai mici spectatori.

Filmul ăsta nu este tocmai pentru copii, după părerea mea. Asta nu înseamnă că aceștia nu l-ar putea viziona, fără probleme, doar că nu s-ar prinde nici măcar la jumătate din glumele de tip Seinfeld pe care le conține această producție. Desigur, fanii serialului Seinfeld au fost vizați în primul rând de producători, iar, din câte știu, Seinfeld nu era tocmai un serial pentru copii, oricât ar fi fost el de comedie. Iar bancurile și replicile specifice din Seinfeld se regăsesc și în Bee Movie în suficientă măsură, iar însăși vocea lui Jerry Seinfeld este atât de ușor de recunoscut, încât senzația este că asistăm la un fel de episod animat din Seinfeld, mai deosebit (și mai lung).

Povestea abordează destule teme, mai degrabă specifice lumii adulților. Barry B. Benson aparține unui stup foarte bine organizat, unde fiecare albină are un rol clar determinat, pe viață. Barry nu pare tocmai încântat de perspectiva aceasta, de a face același lucru toată viața, și pleacă din stup, iar printr-o întorsătură de situație, ajunge să fie salvat de o florăreasă, Vanessa, care îl împiedică pe prietenul ei, Ken, să îl ucidă. Barry se decide să îi mulțumească Vanessei iar cei doi se împrietenesc. Aceasta este partea romantică a filmului, mai apropiată de producțiile Disney, și mai ușor de înțeles și de ”digerat” de către copii.

Apoi, însă, Barry descoperă că ființele umane consumă miere, exploatând albinele, și se decide să dea în judecată omenirea. La tribunal, îl are ca adversar pe avocatul Layton T. Montgomery, care reprezintă companiile producătoare de miere. Povestea devine mai puțin interesantă pentru copii. Și mai plictisitoare este ultima parte, în care Barry și Vanessa salvează planeta, iar copiii învață cât de importante sunt albinele pentru ecosistem. O lecție moralizatoare, fără îndoială, și cu final fericit, dar perfect previzibil.

Pentru adulți, filmul este plictisitor, ca acțiune, dar poate fi comic, punctual. Cum spuneam, copiii nu vor prinde sensul majorității glumelor, dar adulții o vor face și vor râde. Cei cărora le place Jerry Seinfeld și umorul său vor fi în extaz, iar filmul li se adresează cu precădere. Povestea are mai puțină importanță, este mai degrabă un background pe care se desfășoară, pas cu pas, și replică cu replică, acest gen de umor care l-a făcut celebru pe Seinfeld.

Curios, după câțiva ani buni de la lansare, pe la mijlocul anilor 2010, Bee Movie a revenit cumva în centrul atenției, prin numeroase meme-uri lansate pe diverse rețele sociale, asociate cu filmul. Oarecum surprinzător, Bee Movie a avansat din categoria filmelor de animație obișnuite în cea a filmelor devenite un adevărat cult pentru fani; iar Bee Movie pare să aibă destui fani, chiar și în ziua de azi, în ciuda (sau poate tocmai datorită) ciudățeniilor împrăștiate cu generozitate pe parcursul unei ore și jumătate.

Virginia Woolf - Spre far

Virginia Woolf, Spre far, Editura RAO Distribuție, Colecția RAO Clasic, București, 2023, 334 pag., traducere, prefață, cronologie și note de Mihai Miroiu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Virginia Woolf, To the Lighthouse, Hogarth Press, London, 320 pag.

Goodreads: 3,80/5; Amazon: 4,1/5; Barnes & Noble: 3,6/5.

Ăsta este genul de roman pe care în tinerețe nu l-aș fi putut citi. Cred că am avut o tentativă, nu mai îmi aduc chiar exact aminte, pentru că au fost mai multe romane ”moderniste” pe care am vrut să le citesc, dar le-am lăsat baltă după doar câteva pagini. Plictiseală maximă, nu se întâmplă nimic, da' nimic. Mie îmi plăceau romanele alea cu acțiune, care să te țină cu sufletul la gură de la început până la final. Bine, și acum îmi plac, de ce să mint. Dar iată că acum, în sfârșit, am răbdarea să citesc și un astfel de roman. Sufletește, e mai bine: o astfel de lectură este cât se poate de relaxantă, cititorul nu este permanent surprins de întorsătura situațiilor, specifice romanelor cu multă acțiune. Bine, și în acest roman sunt surprize, poate chiar mai mari, mai ales că vin cu totul pe neașteptate, după ce ai citit sute de pagini în care nu se întâmplă nimic. De exemplu, partea a doua, ”Timpul trece”, este o surpriză totală. Tonul se schimbă complet, parcă e cu totul altă carte. Parantezele șochează. Partea a treia și ultima, ”Farul”, aduce echilibrul și isprăvește povestea.

”Acțiunea” din carte se petrece într-o singură zi, în aproximativ 24 de ore. Sau în 10 ani, e la fel de adevărat. Mai exact, prima parte, ”Fereastra”, are loc într-o după-amiază și seară de septembrie, cândva între 1909 și 1913, majoritatea criticilor literari fiind de părere că primii ani ai acestui interval, 1909 și 1910, sunt cei mai probabili. A doua parte, ”Timpul trece”, are loc noaptea, la modul propriu, dar și figurat. În realitate, trec 10 ani, care includ și primul război mondial. A treia parte, ”Farul”, are loc dimineața și până pe la amiază, tot într-o zi de septembrie, cu 10 ani mai târziu decât prima parte, după război, probabil în 1919 sau 1920.

Locația este casa (vila) familiei Ramsay din insula Skye (parte din insulele Hebride, Scoția), situată la mică distanță de țărmul mării, de plajă și de un mic orășel de pe țărm. Din casă și din curte se vede un far, situat pe o insuliță la o oarecare depărtare, iar o călătorie spre far este dorită de la început de unii dintre membrii familiei Ramsay. În mod evident, atunci când a scris romanul (care are multe aspecte autobiografice), Virginia Woolf avea în vedere casa propriei sale familii din Cornwall, lângă care există și un far. Autoarea mută locația din Cornwall în Skye, făcând și unele erori, repede remarcate de cititorii scoțieni sau de cei familiarizați cu flora și fauna din insulele Hebride, unde nu sălășuiesc unele din plantele și animalele amintite de scriitoare, dar care au un rol absolut nesemnificativ în roman.

În prima parte a romanului, ”Fereastra”, casa este plină de oameni: familia Ramsay (domnul și doamna Ramsay și cei 8 copii ai lor), în calitate de gazde, și o grămadă de invitați, între care Charles Tansley, un tânăr filosof, Augustus Carmichael, poet, William Bankes, om de știință, prieten al domnului Ramsay, Lily Briscoe, pictoriță, Paul Rayley și Minta Doyle, doi tineri îndrăgostiți. Doamna Ramsay este mai mereu în centrul atenției. Ea se ocupă de toți și de toate, atât de cei din familia sa, cât și de oaspeți. Ziua se încheie cu o cină fastuoasă, dusă aproape de perfecțiune din toate punctele de vedere, spre încântarea tuturor.

A doua parte este mult mai scurtă, deși durează 10 ani. Oamenii au dispărut aproape complet din casă, au mai rămas doar doamnele care mai vin din când în când să facă curat. Cu toate acestea, casa se dărăpănează, natura își reia drepturile. Unele dintre personajele din prima parte dispar cu totul, după cum suntem anunțați în paranteze. Primul război mondial aduce moarte.

În a treia parte, unele din personajele din prima parte revin la casa familiei Ramsay. Călătoria inițiatică spre far, amânată în urmă cu 10 ani din cauza vremii nefavorabile, este impusă de domnul Ramsay copiilor săi, James și Cam. Lily Briscoe și Augustus Carmichael rămân în apropierea casei, iar Lily își finalizează în cele din urmă pictura, începută cu 10 ani în urmă. 

Autoarea ne oferă ocazia de a ne ”plimba” printre gândurile celor aflați în casa familiei Ramsay. Astfel, aflăm mai multe puncte de vedere ale unora sau altora despre unii și despre alții. În felul acesta, cititorul poate să-și facă singur o părere despre personaje, care nu sunt neapărat ”pozitive” sau ”negative”, depinde de fiecare cum interpretează, dar oricum în acest roman nu există antinomia obișnuită bine-rău.

Cele două personaje principale sunt, fără îndoială, doamna și domnul Ramsay, care sunt de fapt copiile destul de fidele ale părinților autoarei (decedați de mult timp la momentul scrierii romanului). Cu toate acestea, Virginia Woolf nu se dă în lături de la a scoate la lumină și unele aspecte mai puțin demne de laudă ale părinților săi, în speță ale celor doi Ramsay. Doamna Ramsay apare drept o mamă și soție grijulie, dar totodată o matroană orgolioasă și dominatoare, căreia nu-i scapă nimic și nimeni, și care dorește și pretinde să fie iubită și chiar adulată de toți cei din jur, ceea ce se și întâmplă, cu mici excepții. Preocupările sale intră în sfera tradițională a femeilor: să fie o mamă și soție perfectă, să întrețină casa și gospodăria, să-i ajute pe cei din jurul său, inclusiv pe cei mai nevoiași, cărora le duce de mâncare și le face unele servicii. Ea vede căsătoria ca evenimentul cel mai important din viața unei femei și îi îndeamnă în fel și chip pe cei mai tineri să se căsătorească, jucând un rol în relația dintre Paul și Minta și imaginând o relație și între Lily și William Bankes. Lily Briscoe, un alter-ego al scriitoarei, este cumva chiar opusul doamnei Ramsay: ea nu dorește să se căsătorească și crede că femeia poate juca și alte roluri decât cele tradiționale, de mamă și soție. Ea se opune și părerilor lui Charles Tansley, care crede că o femeie nu știe să scrie sau să picteze. Lily, ca pictoriță, și Virginia Woolf, ca scriitoare, nu pot fi de acord cu astfel de afirmații, venite însă des (mai ales în acea epocă) dintr-o lume dominată de bărbați, în sfera științifică și artistică.

Domnul Ramsay este descris în culori și mai sumbre decât soția lui. Chiar de la început, el este criticat pentru lipsa de diplomație, pentru felul în care îi ia orice speranță de a merge a doua zi la far fiului său de doar 6 ani, James. Pe parcursul romanului, imaginea domnului Ramsay se mai schimbă și uneori pare de-a dreptul țăcănit. La fel ca și soția lui, el își dorește să fie cât mai mult admirat, dar nu pentru înfățișarea sa sau pentru realizările sale familiale sau casnice, ci pentru opera sa științifică. Își dorește să fie iubit, însă doar de soția lui, care, culmea, nu-i întoarce neapărat sentimentele, iar relația lor pare să fie una destul de ambiguă; scriitoarea lasă să se înțeleagă că lucrurile nu merg chiar perfect între cei doi, fără a intra însă în amănunte. Ceea ce se observă foarte clar este că cei doi soți depind cumva unul de celălalt, nu pot trăi unul fără celălalt, deși nu neapărat din cele mai ”curate” sau ”nobile” motive. În ultima parte, domnul Ramsay apare ca un fel de tiran, care le impune copiilor săi, James și Cam, călătoria spre far. James, deși fusese foarte dornic de a merge acolo când avea 6 ani, nu mai dorea acest lucru când avea 16 ani, dar nu a avut de ales, și a trebuit să-și asculte tatăl. Spre final, ambii copii se împacă cu tatăl lor, iar domnul Ramsay îi predă definitiv ”ștafeta” lui James, ca viitor cap al familiei.

De altfel, finalul sugerează o împăcare universală a tuturor celor implicați cu cele întâmplate, o acceptare a destinului crud din a doua parte, ”Timpul trece”. Lily Briscoe reușește să-și termine tabloul, găsind în cele din urmă ceea ce îi lipsește acestuia. Spre deosebire de domnul și doamna Ramsay, creația lui Lily nu este una dedicată publicului larg, ci este proprie și personală; astfel, pictura nu este menită nici cititorilor, care nu află decât parțial conținutul acesteia.

Romanul a jucat un rol curativ pentru Virginia Woolf, care a suferit toată viața de depresie și a fost multă vreme obsedată de proprii părinți și mai ales de ”moștenirea” sufletească, spirituală, pe care aceștia i-au lăsat-o. Ea chiar mărturisea în jurnalul său că această carte a vindecat-o de această obsesie. La fel ca și personajele din roman, și scriitoarea a reușit astfel să accepte evenimentele din viața ei și s-a împăcat, cel puțin pe moment, cu soarta.