Virginia Woolf, Spre far, Editura RAO Distribuție, Colecția RAO Clasic, București, 2023, 334 pag., traducere, prefață, cronologie și note de Mihai Miroiu (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Virginia Woolf, To the Lighthouse, Hogarth Press, London, 320 pag.
Goodreads: 3,80/5; Amazon: 4,1/5; Barnes & Noble: 3,6/5.
Ăsta este genul de roman pe care în tinerețe nu l-aș fi putut citi. Cred că am avut o tentativă, nu mai îmi aduc chiar exact aminte, pentru că au fost mai multe romane ”moderniste” pe care am vrut să le citesc, dar le-am lăsat baltă după doar câteva pagini. Plictiseală maximă, nu se întâmplă nimic, da' nimic. Mie îmi plăceau romanele alea cu acțiune, care să te țină cu sufletul la gură de la început până la final. Bine, și acum îmi plac, de ce să mint. Dar iată că acum, în sfârșit, am răbdarea să citesc și un astfel de roman. Sufletește, e mai bine: o astfel de lectură este cât se poate de relaxantă, cititorul nu este permanent surprins de întorsătura situațiilor, specifice romanelor cu multă acțiune. Bine, și în acest roman sunt surprize, poate chiar mai mari, mai ales că vin cu totul pe neașteptate, după ce ai citit sute de pagini în care nu se întâmplă nimic. De exemplu, partea a doua, ”Timpul trece”, este o surpriză totală. Tonul se schimbă complet, parcă e cu totul altă carte. Parantezele șochează. Partea a treia și ultima, ”Farul”, aduce echilibrul și isprăvește povestea.
”Acțiunea” din carte se petrece într-o singură zi, în aproximativ 24 de ore. Sau în 10 ani, e la fel de adevărat. Mai exact, prima parte, ”Fereastra”, are loc într-o după-amiază și seară de septembrie, cândva între 1909 și 1913, majoritatea criticilor literari fiind de părere că primii ani ai acestui interval, 1909 și 1910, sunt cei mai probabili. A doua parte, ”Timpul trece”, are loc noaptea, la modul propriu, dar și figurat. În realitate, trec 10 ani, care includ și primul război mondial. A treia parte, ”Farul”, are loc dimineața și până pe la amiază, tot într-o zi de septembrie, cu 10 ani mai târziu decât prima parte, după război, probabil în 1919 sau 1920.
Locația este casa (vila) familiei Ramsay din insula Skye (parte din insulele Hebride, Scoția), situată la mică distanță de țărmul mării, de plajă și de un mic orășel de pe țărm. Din casă și din curte se vede un far, situat pe o insuliță la o oarecare depărtare, iar o călătorie spre far este dorită de la început de unii dintre membrii familiei Ramsay. În mod evident, atunci când a scris romanul (care are multe aspecte autobiografice), Virginia Woolf avea în vedere casa propriei sale familii din Cornwall, lângă care există și un far. Autoarea mută locația din Cornwall în Skye, făcând și unele erori, repede remarcate de cititorii scoțieni sau de cei familiarizați cu flora și fauna din insulele Hebride, unde nu sălășuiesc unele din plantele și animalele amintite de scriitoare, dar care au un rol absolut nesemnificativ în roman.
În prima parte a romanului, ”Fereastra”, casa este plină de oameni: familia Ramsay (domnul și doamna Ramsay și cei 8 copii ai lor), în calitate de gazde, și o grămadă de invitați, între care Charles Tansley, un tânăr filosof, Augustus Carmichael, poet, William Bankes, om de știință, prieten al domnului Ramsay, Lily Briscoe, pictoriță, Paul Rayley și Minta Doyle, doi tineri îndrăgostiți. Doamna Ramsay este mai mereu în centrul atenției. Ea se ocupă de toți și de toate, atât de cei din familia sa, cât și de oaspeți. Ziua se încheie cu o cină fastuoasă, dusă aproape de perfecțiune din toate punctele de vedere, spre încântarea tuturor.
A doua parte este mult mai scurtă, deși durează 10 ani. Oamenii au dispărut aproape complet din casă, au mai rămas doar doamnele care mai vin din când în când să facă curat. Cu toate acestea, casa se dărăpănează, natura își reia drepturile. Unele dintre personajele din prima parte dispar cu totul, după cum suntem anunțați în paranteze. Primul război mondial aduce moarte.
În a treia parte, unele din personajele din prima parte revin la casa familiei Ramsay. Călătoria inițiatică spre far, amânată în urmă cu 10 ani din cauza vremii nefavorabile, este impusă de domnul Ramsay copiilor săi, James și Cam. Lily Briscoe și Augustus Carmichael rămân în apropierea casei, iar Lily își finalizează în cele din urmă pictura, începută cu 10 ani în urmă.
Autoarea ne oferă ocazia de a ne ”plimba” printre gândurile celor aflați în casa familiei Ramsay. Astfel, aflăm mai multe puncte de vedere ale unora sau altora despre unii și despre alții. În felul acesta, cititorul poate să-și facă singur o părere despre personaje, care nu sunt neapărat ”pozitive” sau ”negative”, depinde de fiecare cum interpretează, dar oricum în acest roman nu există antinomia obișnuită bine-rău.
Cele două personaje principale sunt, fără îndoială, doamna și domnul Ramsay, care sunt de fapt copiile destul de fidele ale părinților autoarei (decedați de mult timp la momentul scrierii romanului). Cu toate acestea, Virginia Woolf nu se dă în lături de la a scoate la lumină și unele aspecte mai puțin demne de laudă ale părinților săi, în speță ale celor doi Ramsay. Doamna Ramsay apare drept o mamă și soție grijulie, dar totodată o matroană orgolioasă și dominatoare, căreia nu-i scapă nimic și nimeni, și care dorește și pretinde să fie iubită și chiar adulată de toți cei din jur, ceea ce se și întâmplă, cu mici excepții. Preocupările sale intră în sfera tradițională a femeilor: să fie o mamă și soție perfectă, să întrețină casa și gospodăria, să-i ajute pe cei din jurul său, inclusiv pe cei mai nevoiași, cărora le duce de mâncare și le face unele servicii. Ea vede căsătoria ca evenimentul cel mai important din viața unei femei și îi îndeamnă în fel și chip pe cei mai tineri să se căsătorească, jucând un rol în relația dintre Paul și Minta și imaginând o relație și între Lily și William Bankes. Lily Briscoe, un alter-ego al scriitoarei, este cumva chiar opusul doamnei Ramsay: ea nu dorește să se căsătorească și crede că femeia poate juca și alte roluri decât cele tradiționale, de mamă și soție. Ea se opune și părerilor lui Charles Tansley, care crede că o femeie nu știe să scrie sau să picteze. Lily, ca pictoriță, și Virginia Woolf, ca scriitoare, nu pot fi de acord cu astfel de afirmații, venite însă des (mai ales în acea epocă) dintr-o lume dominată de bărbați, în sfera științifică și artistică.
Domnul Ramsay este descris în culori și mai sumbre decât soția lui. Chiar de la început, el este criticat pentru lipsa de diplomație, pentru felul în care îi ia orice speranță de a merge a doua zi la far fiului său de doar 6 ani, James. Pe parcursul romanului, imaginea domnului Ramsay se mai schimbă și uneori pare de-a dreptul țăcănit. La fel ca și soția lui, el își dorește să fie cât mai mult admirat, dar nu pentru înfățișarea sa sau pentru realizările sale familiale sau casnice, ci pentru opera sa științifică. Își dorește să fie iubit, însă doar de soția lui, care, culmea, nu-i întoarce neapărat sentimentele, iar relația lor pare să fie una destul de ambiguă; scriitoarea lasă să se înțeleagă că lucrurile nu merg chiar perfect între cei doi, fără a intra însă în amănunte. Ceea ce se observă foarte clar este că cei doi soți depind cumva unul de celălalt, nu pot trăi unul fără celălalt, deși nu neapărat din cele mai ”curate” sau ”nobile” motive. În ultima parte, domnul Ramsay apare ca un fel de tiran, care le impune copiilor săi, James și Cam, călătoria spre far. James, deși fusese foarte dornic de a merge acolo când avea 6 ani, nu mai dorea acest lucru când avea 16 ani, dar nu a avut de ales, și a trebuit să-și asculte tatăl. Spre final, ambii copii se împacă cu tatăl lor, iar domnul Ramsay îi predă definitiv ”ștafeta” lui James, ca viitor cap al familiei.
De altfel, finalul sugerează o împăcare universală a tuturor celor implicați cu cele întâmplate, o acceptare a destinului crud din a doua parte, ”Timpul trece”. Lily Briscoe reușește să-și termine tabloul, găsind în cele din urmă ceea ce îi lipsește acestuia. Spre deosebire de domnul și doamna Ramsay, creația lui Lily nu este una dedicată publicului larg, ci este proprie și personală; astfel, pictura nu este menită nici cititorilor, care nu află decât parțial conținutul acesteia.
Romanul a jucat un rol curativ pentru Virginia Woolf, care a suferit toată viața de depresie și a fost multă vreme obsedată de proprii părinți și mai ales de ”moștenirea” sufletească, spirituală, pe care aceștia i-au lăsat-o. Ea chiar mărturisea în jurnalul său că această carte a vindecat-o de această obsesie. La fel ca și personajele din roman, și scriitoarea a reușit astfel să accepte evenimentele din viața ei și s-a împăcat, cel puțin pe moment, cu soarta.
