Mysterell - Sensational (2004)

Mysterell - Sensational, Frontiers Records, 2004.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii:

01. Don't Ever Stop 03:06 (Torben Lysholm)

02. I Belong To You 04:12 (Torben Lysholm)

03. Why 03:29 (Torben Lysholm)

04. When You Love 04:19 (Torben Lysholm)

05. Bring The House Down 03:06 (Torben Lysholm, Lene Riebau)

06. There Was You 03:54 (Torben Lysholm)

07. Remember Me 06:04 (Torben Lysholm, Torben Enevoldsen)

08. Help Me Find The Way (Back To Your Heart) 04:59 (Torben Lysholm, Lene Riebau)

09. Sling Shot 04:19 (Torben Lysholm)

10. Take Me To The River 04:33 (Torben Lysholm)

11. The Challenge 03:41 (Torben Lysholm)

Mysterell:

Torben Lysholm - voce, bass, chitară, percuție, clape

Lene Riebau - cor (vocea a doua) 

Rate Your Music: 3,30/5; Discogs: 3,67/5; Heavy Harmonies: 83/100.

Dacă nu ați auzit de Mysterell, nu este nici o surpriză: această ”formație” a scos un singur album, Sensational, exact acesta despre care este vorba aici. Și am pus ghilimelele la ”formație” fiindcă în realitate este vorba de un proiect 99% solo, al danezului Torben Lysholm, fost solist și chitarist al trupei Pangea, și care, pe acest album, este un adevărat om-orchestră, deoarece el cântă la toate instrumentele iar vocea îi aparține. Și, dacă se poate imagina mai mult decât atât, a și compus toate melodiile (singur, de cele mai multe ori, sau în colaborare, în cazul a trei melodii), și a produs albumul în propriul său studio, Tune Town! Mai rămânea să și scoată albumul, la propria casă de discuri, dar n-a fost cazul: problema a fost rezolvată de Frontiers Records, o casă de discuri italiană, care de altfel lansase cu ceva timp înainte melodia Don't Ever Stop pe un album de tip compilație, cu piese cântate de diverși muzicieni din sfera rock. Cu acea ocazie s-a născut și numele de ”Mysterell”, care, așa cum explică însuși Torben Lysholm, vine de la apelativul ”Mister L.”, care i-a fost atribuit de diverși colaboratori.

Albumul este unul în ansamblu reușit, cu o singură obiecție: a apărut cu vreo 20 de ani prea târziu! Este un hard rock melodic, tipic pentru jumătatea anilor 1980, când probabil Mysterell ar fi făcut senzație, la concurență cu trupe cu o linie melodică asemănătoare, precum Def Leppard. În 2004 acest stil muzical era deja depășit, adresându-se unui grup tot mai restrâns de nostalgici ai unor ere demult apuse. Totuși, nu este exclus ca genul acesta de muzică să fie, într-un fel, de actualitate și pe o perioadă mai lungă, și astfel să existe noi aderenți; în plus, diferitele curente ale muzicii rock traversează, din când în când, perioade de ”resuscitare”, când atenția revine asupra unor compoziții mai vechi, văzute într-o lumină nouă.

Melodiile de pe album sunt unitare în sensul în care transmit audienței sentimente alese, înălțătoare, de la început până la sfârșit. Se crează o atmosferă pozitivă, linia melodică fiind în total consens cu lirica destul de sugestivă, deși temele romantice (legate de iubire) sunt poate un pic exagerat exploatate. Albumul începe cu Don't Ever Stop, piesa de rezistență, probabil cea mai reușită și care definește oarecum stilul întregii producții. De altfel, ascultând următoarele melodii, I Belong To You și Why, impresia pare să fie aceea că piesa de început beneficiază de o continuare, atât de asemănătoare sunt aceste melodii.

Ritmul se încetinește odată cu melodia When You Love, o baladă tipică, ceva mai interesantă decât cealaltă piesă lentă, There Was You, între acestea făcându-și loc o melodie ritmată, Bring The House Down.

În a doua jumătate a albumului, există o anumită schimbare; melodia Remember Me parcă iese din tipare, fiind mai apropiată de rock-ul progresiv, având și o durată mai lungă și unele părți în care iese în evidență puterea de creație și inovație a lui Torben Lysholm.  Este melodia mea preferată de pe acest album, alături de cea care îl încheie, The Challenge, o piesă instrumentală, care subliniază la rândul ei talentul de compozitor și chitarist al artistului. Între ele, Take Me To The River are un ritm susținut, atrăgător.

Din punct de vedere vocal, Torben Lysholm demonstrează numeroase calități, deși timbrul său se aseamănă cam mult cu cel al lui Michael Bolton. Nu mai spun de faptul că unele melodii mai lente - de exemplu Help Me Find A Way (Back To Your Heart) - se îndepărtează destul de mult de ceea ce ar trebui să fie o baladă rock și se apropie periculos de mult de un cântec pop al lui Michael Bolton.

Pe de altă parte, ceea ce diferențiază această producție de multe altele și o integrează în sfera hard rock-ului este interpretarea la chitară. Celelalte instrumente de multe ori nici nu servesc la altceva decât la acompaniament. Torben Lysholm este un chitarist desăvârșit, are cu adevărat talent, reușește niște solo-uri demne de o cauză (și o formație) mai bună, și, dacă ar fi fost după mine, aș fi preferat mai multe piese instrumentale în dauna unei lirici parcă prea siropoase.

În ansamblu, un album bun, peste așteptări, din partea unui artist de care, până acum, nu am auzit.

Chalet Girl / Fata de la cabană (2011)

Regia: Phil Traill. Producători: Pippa Cross, Harriet Rees, Dietmar Guntsche, Wolfgang Behr.

Scenariul: Tom Williams.

Cu: Felicity Jones, Ed Westwick, Tamsin Egerton, Bill Nighy, Brooke Shields.

Nerecomandat copiilor sub 12 ani.

IMDb: 6,3/10; Rotten Tomatoes: 77%; Metacritic: 42%.

Inevitabil, vine o vreme când te saturi de atâtea filme de ”acțiune”, cu multă violență și tensiune. Chalet Girl este exact opusul acestora: o comedie romantică britanico-austriaco-germană, desfășurată pe fundalul maiestuos al munților Alpi, implicând și sporturi de iarnă (în particular schi și snowboard), cu multă voie bună, fără momente tensionate, dar nici plictisitoare, fără personaje negative, și cu un final (evident) fericit.

Dar, indiferent de final, filmul induce o stare pozitivă, răspunzând nevoii de divertisment și relaxare.

Personajul principal este Kim Matthews (interpretată magistral de Felicity Jones), o tânără de 19 ani din Anglia, fostă campioană pe skateboard, dar care și-a abandonat cariera sportivă după un accident tragic, în urma căreia a murit mama ei.
Viața lui Kim se desfășoară monoton, între munca la un fast food și acasă, unde are grijă de tatăl său apatic și depresiv, Bill (Bill Bailey).  Printr-un concurs fericit de împrejurări, ea ajunge să fie angajată ca menajeră la vila unei familii englezești foarte bogate, în Alpii Austrieci, unde este primită cu multe rezerve de colega ei snoabă Georgie (Tamsin Egerton), și apoi face cunoștință cu proprietarii, familia Masden: bătrânul bancher Richard (Bill Nighy), soția acestuia, Caroline (Brooke Shields), fiul lor, Jonny (Ed Westwick), iubita acestuia, Chloe (Sophia Bush), și prietenul lor naiv, Nigel (Nicholas Braun). Diferențele de clasă socială dintre acești oameni înstăriți și Kim sunt o sursă constantă de comedie, fiind exploatate la maxim.
Kim, pe de altă parte, acceptă cu sarcasm situația și se adaptează încetul cu încetul în această lume, total diferită față de cea de acasă, astfel încât, cu timpul, ajunge să fie îndrăgită de tot mai mulți oameni, inclusiv de colega ei Georgie și, mai important, de tânărul Jonny. Idila dintre cei doi, previzibilă de la început, se desfășoară pe parcursul celei de-a doua jumătăți a peliculei. În paralel se dezvoltă și o altă relație, între Georgie și Mikki.
Pe de altă parte, întrucât familia Masden lipsește pentru perioade lungi, Kim are timp și să învețe să se dea cu placa. Fostă specialistă pe skateboard, ea încearcă pe snowboard, și, cu ajutorul finlandezului Mikki (Ken Duken) și a altor prieteni, reușește să devină foarte bună și pe snowboard, urmând să participe chiar și la un concurs. Atmosfera ludică din stațiunea montană, prieteniile care se leagă între practicanții sporturilor de iarnă, sunt tot atâtea elemente care transmit sentimente pozitive audienței.
În ciuda poveștii cu iz telenovelistic, de ”Cenușăreasă pe snowboard”, filmul este plăcut și relaxant. Kim Matthews este o eroină tipică genului ”comediei romantice”, dar interpretată cu mult umor britanic. Felicity Jones merită toate laudele pentru felul în care joacă acest rol, de fată mai băiețoasă, tupeistă și (auto)ironică. Ed Westwick, pe de altă parte, pare mai puțin implicat în rolul lui Jonny, dar rigiditatea sa poate fi atribuită și personajului, un ”băiat de bani gata”.
Iubitorii muntelui și a sporturilor de iarnă vor fi probabil și mai mulțumiți de această producție, care are câte ceva de oferit tuturor. S-a filmat predominant la St. Anton am Arlberg (Tirol, Austria) și Garmisch-Partenkirchen (Alpii Bavariei, Germania).

Ștefan Augustin Doinaș - Vânătoare cu șoim

Ștefan Augustin Doinaș, Vînătoare cu șoim, Edit. Cartea Românească, București, 1985, 182 pag. (este ediția originală, pe care am citit-o).

Goodreads: 4,67/5.

Mă plângeam, mai demult, că îmi era greu să citesc o anumită carte. Oricât de greu ar fi însă să citești un roman, e nimica toată față de o carte de poezii. Mai ales dacă vrei să le citești pe toate, să le mai și înțelegi, adică să pătrunzi dincolo de aparențe... iar în cazul poeziilor asta este uneori foarte dificil. Genul liric nu e pentru toată lumea, nu are succes la public, nu e adaptat societății de consum în care trăim. Sunt unii poeți care sunt populari, e adevărat, dar numărul lor este mic... tot mai mic. Cine mai citește astăzi poezie?! Și nu mă refer la elevii care trebuie să citească la școală...

Ștefan Augustin Doinaș (pe numele său adevărat Ștefan Popa) este un scriitor cvasi-contemporan, un pic cam neglijat, aș zice. Născut în Caporal Alexa (Cherechiu), județul Arad, el nu beneficiază de nici o recunoaștere mai semnificativă pe meleagurile arădene. Dacă am înțeles asta atunci când era în viață (1922-2002), după moartea sa m-aș fi așteptat la o mai mare implicare a autorităților locale arădene în a face cât mai cunoscută originea poetului. Însă, la fel ca și în cazul lui Ioan Slavici, o altă personalitate literară de calibru a județului Arad, nu s-a întâmplat nimic deosebit. I s-a dat numele unei străzi, atât. Nici o școală, nici un liceu arădean, nici o instituție de cultură sau educație nu a preluat numele poetului, cu excepția școlii gimnaziale din satul natal. Bine în schimb că școlile, bibliotecile și liceele arădene poartă numele unor personalități care, de cele mai multe ori, nu au nici o legătură cu orașul sau județul.

La nivel național, este recunoscut în primul rând pentru balada ”Mistrețul cu colți de argint”, scrisă inițial în 1945, când Doinaș făcea parte din vestitul Cerc literar de la Sibiu, refăcută ulterior și publicată pentru prima dată abia în 1966. Când eram elev, poezia era studiată și la liceu și făcea parte din tematica pentru bacalaureat.
Nu întâmplător am făcut referire la Mistrețul cu colți de argint, deoarece balada care dă titlul volumului, Vânătoare cu șoim, este oarecum o replică peste timp a autorului, ajuns la vârsta a treia, la propria sa creație din tinerețe.
Volumul mai conține câteva zeci de poezii, grupate în câteva ”capitole”: ”Exerciții de amurg” (18 poezii), ”Cap și pajură” (18 sau 20 de poezii, depinde, dacă se consideră Trei variante la Seneca, tragicul, ca fiind o singură poezie sau trei), ”Cu imnul în gură” (15 poezii), ”Descrierea punctului” (16 sau 17 poezii, iarăși depinde, dacă se consideră Două variațiuni pe tema statuii ca fiind o singură poezie sau două), ”Itinerarii” (8 poezii, plus seria Chitul sau experiența profeției, cu 12 poezii).
Cu toate acestea, balada Vânătoare cu șoim, care deschide volumul, este de sine stătătoare, nu este inclusă în niciun ”capitol”. În mod curios, nici măcar nu apare în cuprins, dar este de fapt poezia definitorie a volumului, motiv pentru care, cu tot respectul pentru celelalte poezii, voi încerca să o prezint doar pe aceasta.
Cred că cea mai simplă variantă este o comparație cu Mistrețul cu colți de argint, care aproape că se impune de la sine. Motivul vânătorii apare în ambele balade, iar vânătorul este de fiecare dată un prinț: unul din Levant în Mistrețul cu colți de argint, un ”prinț al vânătorii” în Vânătoare cu șoim. Diferența semnificativă este dată de faptul că mistrețul este, în prima baladă, vânatul, în vreme ce șoimul este, în a doua poezie, partenerul de vânătoare al prințului.
În Vânătoare cu șoim, acțiunea se petrece ”în zori de zi când cea din urmă stea / este sătulă de isprăvi nebune”. Este așadar un moment al răsăritului, al luminii care apare pentru a îndepărta întunericul, al lucidității, în contrast cu atmosfera predominant nocturnă din Mistrețul cu colți de argint. Are loc un dialog între prințul vânătorii și un ”grămătic”, care ”nota ce i se spune”. Suntem transpuși așadar într-o epocă mai îndepărtată în timp, când încă mai existau prinți și grămătici; sau poate o epocă a ambiguității, a miticului, a transcedentalității, într-un univers diferit.
Prințul și grămăticul se lansează într-un dialog al surzilor: grămăticul face modificări, completări și sugestii prințului, care însă nu-l bagă în seamă, continuând să nareze în ciuda celor spuse de grămăticul său.
Încă de la primul schimb de replici, cititorul realizează că ceva nu este în regulă: ”mai mare-n evul ce mi s-a predat / o altă întâmplare nu există”, spune prințul. Grămăticul răspunde: ”- mărite domn! am un condei ciudat / în loc de 'mare'-a scris cu lacrimi 'tristă'”. Prințul avertizează că este vorba despre o întâmplare ”mare”, pe care dorește să o aducă la cunoștința lumii prin intermediul grămăticului; însă condeiul grămăticului, deci nu grămăticul, intervine pentru a schimba sensul anumitor cuvinte, în cazul de față întâmplarea devine ”tristă”. Condeiul capătă așadar, în mod magic, o personalitate proprie, distinctă, care modifică însăși realitatea percepută de prinț; prințul însă nu protestează, ci continuă.
În următorul schimb de replici, condeiul ”smintit / notează 'înlăuntru', nu 'afară'”. Aici, deja, diferența devine substanțială, deoarece sugerează că întreaga povestire este o născocire, o nălucire, o iluzie a prințului, și deci e complet ireală. Nimic nu se petrece ”afară”, în lumea reală, ci doar ”înlăuntru”, în mintea personajului.
Această presupunere se adeverește pe măsură ce înaintăm cu lectura. Falia dintre real și ireal se adâncește. La fel ca și prințul din Levant din Mistrețul cu colți de argint, prințul visează la o vânătoare de factură mistică, în care este însoțit de șoim, ”el - vânătoru-a ce mi se năzare / pe bolți cu vulturi și ereți complici / îmi răspândește numele-n tărie”. Șoimul este văzut așadar de prinț ca un fel de agent al său, menit a-i răspândi numele.
Replica finală a grămăticului este cheia întregii balade: ”- te-nșeli stăpâne! șoimul e aici / pe mâna mea și aripa lui scrie”. Se dezvăluie așadar personalitatea condeiului: însuși șoimul este deci cel care a făcut modificările la întreaga povestire a prințului; el este cel care, prin scris, a lăsat eternității povestirea, așa cum a înțeles-o el, și nu după cum a dorit prințul.
Sigur, de aici, interpretările sunt multiple. Cine este șoimul sau ce reprezintă el? Cine este prințul vânătorii și care este relația lui cu prințul din Levant din Mistrețul cu colți de argint?
Diferența dintre cei doi prinți este destul de mare, și poate fi pusă și pe seama vârstei autorului, presupunând că există o legătură între acesta și personajele create de el. În Mistrețul cu colți de argint, prințul este în căutarea idealului, decuplat de realitate, și sfârșește prin a fi ucis de propria sa creație. Este un rebel, pentru care sacrificiul suprem pare să fie necesar în vederea actului creației. În Vânătoare cu șoim, un prinț asemănător, arogant, într-o căutare similară, la fel de departe de realitate, pare a fi mereu contrazis și adus cu picioarele pe pământ de grămătic și de șoim, care, în loc să fie agenții săi în universalizarea propriului său ideal, dimpotrivă, îi subminează autoritatea și viziunea, contrapunctând mereu. De data aceasta, grămăticul și șoimul au ultimul cuvânt - de unde rezultă că prințul trebuie să se mulțumească cu realitatea oferită de aceștia, în opoziție cu idealul pe care el îl visează.
Este posibilă și o interpretare în cheie politică a întregului text, și sunt unele pasaje care dau de gândit din acest punct de vedere - trebuie să se țină cont de faptul că volumul a apărut în plină ”Epocă de Aur” și orice referire la vreun ”prinț” poate constitui un mesaj încifrat. Având în vedere relația încordată pe care autorul a avut-o cu autoritățile comuniste, nu exclud o asemenea posibilitate. Totuși, în contextul mai larg al creației lui Doinaș, prefer să văd textul strict ca pe o baladă târzie, a cărei tonalitate mai sumbră poate fi pusă în legătură și cu perioada istorică în care a apărut, dar și cu înaintarea în vârstă a poetului.

Jack's Back / Întoarcerea lui Jack Spintecătorul (1988)

Regia: Rowdy Herrington. Producători: Cassian Elwes și Tim Moore.

Scenariul: Rowdy Herrington.

Cu: James Spader, Cynthia Gibb, Jim Haynie, Robert Picardo, Rod Loomis.

Nerecomandat copiilor și adolescenților sub 18 ani.

IMDb: 5,9/10; Rotten Tomatoes: 60%; Amazon: 3,6/5.

După cum am mai afirmat și cu alte ocazii, nu sunt un fan al filmelor de groază. Un film care îl promovează, și încă din titlu, pe Jack Spintecătorul, nu mă atrage și nu mă interesează.

Să ne lămurim: acesta nu este un film de groază, deși i s-a făcut publicitate în acest sens, într-o epocă în care filmele de groază erau ”la modă”; iar includerea lui Jack Spintecătorul în titlu este, după părerea mea, tot o mișcare de marketing, pentru a atrage o audiență suplimentară. Nu știu însă dacă aceasta ar fi cea mai potrivită audiență pentru acest film, care poate fi descris, mai degrabă, ca un thriller psihologic, cu destule și surprinzătoare subtilități artistice și stilistice.

Da, premisa de la care pleacă filmul este într-adevăr că, exact la 100 de ani de la crimele comise de Jack Spintecătorul în Londra anului 1888, cineva comite niște crime absolut identice în Los Angeles în anul 1988, respectând toate detaliile crimelor, inclusiv ziua, ora, maniera, tipologia victimelor. Dar filmul nu se concentrează aproape deloc pe omucideri: în momentul în care începe propriu-zis pelicula, deja 4 din cele 5 crime au avut loc. În plus, făptașul ni se servește aparent ”pe tavă” încă din prima parte a filmului, sub forma unui medic având numele predestinat Jack (Rex Ryon).

Pe de altă parte, polițiștii cred că făptașul este un alt medic, coleg cu Jack, și anume John Wesford (James Spader). Fratele lui John, Rick Wesford (tot James Spader), alături de colega lui John, Chris Moscari (Cynthia Gibb), conduc propria lor investigație, menită să dovedească nevinovăția lui John și găsirea adevăratului criminal. Este așadar o producție în logica filmelor polițiste de acțiune, doar că, de data aceasta, polițiștii (interpretați de Jim Haynie, Chris Mulkey, Wendell Wright, John Wesley), deși tratați cu respect, par să fie mereu departe de adevăr.

Cei care se așteaptă la un nivel ridicat de violență, sânge și nuditate vor fi dezamăgiți. Introducerea unui psihiatru (interpretat de Robert Picardo) în echipa de investigație oferă oportunitatea de a crea și dezvolta noi piste de căutare a criminalului, bazate pe unele tehnici aflate la limita psihologiei convenționale, și mergând chiar spre parapsihologie și paranormal.

Rowdy Herrington, la primul său film ca regizor și scenarist, face o treabă excelentă. Suspansul este menținut pe tot parcursul vizionării, iar surprizele se țin lanț, unele fiind cu adevărat greu (imposibil) de anticipat. Finalul este un pic cam ciudat, cu unele întorsături de situație neașteptate, dar pe undeva aș zice forțate sau chiar nedorite. Punctul culminant este tratat în manieră clasică, fără înflorituri.

James Spader, în dublu rol, este absolut magnific și domină ecranul aproape de la început și până la sfârșit. John este pozitiv, deschis, surâzător, implicat în problemele sociale ale comunității. Rick este misterios, rebel, înclinat spre introspecție. Christinei pare să-i placă de amândoi: alegerea Cynthiei Gibb pentru acest rol mi s-a părut foarte bună, are exact calitățile necesare pentru a fi partenera lui James Spader în acest film.

Judecând după titlu, n-am avut nici un fel de așteptări de la acest film, care până la urmă s-a dovedit interesant și atractiv.

Cher Lloyd - Sticks + Stones (2011)

Cher Lloyd - Sticks + Stones, Syco Records / Epic Records, 2011.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata acesteia și, în paranteză, compozitorii și, după linia oblică, producătorii:

01. Grow Up (cu Busta Rhymes) 3:00 (Cher Lloyd, Kevin Rudolf, Jacob Kasher, Savan Kotecha, Andrew Harr, Jermaine Jackson, Trevor Smith / Kevin Rudolf, The Runners)

02. Want U Back 3:34 (Savan Kotecha, Shellback / Shellback)

03. With Ur Love (cu Mike Posner) 3:45 (Shellback, Max Martin, Savan Kotecha, Mike Posner / Shellback)

04. Swagger Jagger 3:12 (Cher Lloyd, Autumn Rowe, Jermaine Jackson, Andrew Harr, Andre Davidson, Sean Davidson, The Strangerz / The Runners, The Monarch)

05. Beautiful People (cu Carolina Liar) 3:31 (Chad Wolfinbarger, Alexander Kronlund, Tom Hamilton / Shellback, Max Martin)

06. Playa Boi 2:52 (RedOne, AJ Junior, Johnny Powers, Neneh Cherry, Cameron McVey, James Philip Morgan, Philip Ramocon / RedOne, Johnny Powers)

07. Superhero 3:28 (Priscilla Renea, Jermaine Jackson, Gerald Martin, Formetta Gibson / Jukebox)

08. Over the Moon 2:58 (Cher Lloyd, Savan Kotecha, RedOne, AJ Junior, Bilal Hajji, Eric Sanicola / RedOne, Eric Sanicola, Jimmy Joker)

09. Dub on the Track (cu Mic Righteous, Dot Rotten și Ghetts) 3:53 (Cher Lloyd, Livvi Franc, Toby Gad / Toby Gad, TMS)

10. End Up Here 3:30 (Cher Lloyd, Ronald Jackson / Jukebox)

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 2,34/5; Metacritic: 51%.

În ziua de azi, starurile muzicii pop nu mai apar din neant, ci sunt selectate, văzute, valorificate, în direct și în reluare, în diverse show-uri de televiziune. Industria divertismentului, care include și industria muzicală, este mereu în creștere, și cum să nu fie, când și numărul aderenților este (tot mai) ridicat.

În orice caz, o emisiune de tipul X Factor produce numeroase noi staruri, gata pregătite să intre pe piață. Ele au avantajul că sunt deja cunoscute publicului larg, sau măcar unei părți a acestuia. Când lansezi un album de debut al unui astfel de artist, nu mai sunt aceleași riscuri ca și în cazul unui necunoscut. Nu mai este nevoie de atâta marketing - deja concursul televizat a rezolvat o bună parte din marketing. Deja artistul sau artista are fanii săi.

Cher Lloyd este o astfel de cântăreață, care își datorează notorietatea concursului X Factor din Marea Britanie, din 2010, când a intrat în ”marea finală”. Și chiar dacă a terminat pe locul 4, a rămas în inimile spectatorilor, cel puțin a unora dintre ei. Bazându-se pe asta, Syco Records au și pus-o să semneze o înțelegere, așa cum s-a întâmplat și cu alți concurenți.

Astfel că, în anul următor, a și apărut primul său album, Sticks + Stones, care a fost un an mai târziu (2012) lansat și peste Ocean, cu două melodii în plus (și două în minus). Albumul a fost precedat de un single, Swagger Jagger, care a fost destul de controversat, dar a ajuns surprinzător pe primul loc în topurile britanice.

Ce se poate zice despre un astfel de album? În primul rând, să spunem că Cher Lloyd este foarte tânără - avea 16 ani la momentul concursului, și 17 ani când se producea albumul. Este o vârstă a adolescenței, când oamenii sunt încă fragili din anumite puncte de vedere, și fragilitatea sa este evidentă, în ciuda faptului că ea se străduiește din răsputeri să facă pe puternica, șmechera și gangsterița. Este adevărat că oarecum îi ”șade bine” în postura de șmecheră. Sunt convins că este o latură firească, naturală, a personalității sale - din câte m-am documentat, ea este de origine romă (!!) și se pare că a îndurat destule la viața ei, deci n-a trăit în puf, iar talentul muzical este una din trăsăturile acestei etnii, în mod pozitiv reprezentată aici. Cher Lloyd este de altfel și frumoasă, și bineînțeles că în industria muzicală un astfel de amănunt contează.
De altfel, albumul este destul de eterogen din punct de vedere muzical, semn că producătorii de la Syco Records nu au știut / nu știu exact ce stil i se potrivește cel mai bine. Melodiile aparțin unor genuri muzicale diverse, de la electropop la dance, de la dubstep la R&B, iar Cher Lloyd își schimbă personalitatea de la un cântec la altul - puternică, intransigentă, șmecheră, sau dimpotrivă, romantică, emotivă, fragilă, semn că nici ea nu este hotărâtă care este exact imaginea pe care vrea să o promoveze. Desigur, având în spate o întreagă armată de muzicieni și specialiști în PR, nici nu a fost cazul să-și piardă vremea cu așa ceva, deși cred că imaginea de adolescentă rebelă i se potrivește cel mai corect și dă cel mai bine la fani, care pot să aprecieze pozitiv sinceritatea (sau în mod negativ falsitatea).
Prima parte a albumului este mai reușită. Cu excepția primei melodii, Grow Up, mai puțin interesantă, celelalte cântece din prima jumătate sunt cele definitorii pentru acest album: Want U Back, cel mai mare hit de pe acest album, în special peste ocean; With Ur Love (cu Mike Posner), o melodie care a fost și ea lansată ca single, cu succes notabil; Swagger Jagger, primul single de pe album, de care am amintit, și Beautiful People (cu Carolina Liar), singura piesă lentă, în care ies mai clar la iveală calitățile vocale ale interpretei.
A doua jumătate este comparativ mai slabă, deși începe cu o piesă ”forte”, Playa Boi, cu singurul incovenient că aceasta preia într-o foarte mare măsură melodia Buffalo Stance a lui Neneh Cherry (1988), într-o versiune updatată, și melodic, și liric. Celelalte melodii, deși au atras în mod pozitiv atenția unor critici, mi se par mai degrabă de ”umplutură”, poate cu excepția ultimei piese, End Up Here, în care Cher Lloyd se inspiră aparent din unele melodii ale lui Rihanna sau Beyonce.
Comparațiile cu alte vedete ale muzicii pop sunt oarecum inevitabile. Nicki Minaj, Fergie, Avril Lavigne, Britney Spears, Katy Perry, Taylor Swift, se numără printre interpretele consacrate cu care Cher Lloyd a fost asemănată și comparată. Similitudinile provin și din faptul că unii dintre muzicienii, compozitorii și producătorii care au lucrat cu ea la acest album, au colaborat și cu unele din aceste staruri ale muzicii pop.
Este însă important ca Cher Lloyd să-și găsească propriul său drum în muzică, să-și definească propria personalitate, să își consolideze numărul de fani, prin atragerea și altor categorii de vârstă. Acest album, Sticks + Stones, este foarte bun, dar se adresează aproape exclusiv adolescenților.

Michael Bublé - Christmas (2011)

Michael Bublé - Christmas, 143 Records / Reprise Records, 2011.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii:

01. It's Beginning to Look a Lot Like Christmas 3:26 (Meredith Willson)

02. Santa Claus is Coming to Town 2:51 (J. Fred Coots, Haven Gillespie)

03. Jingle Bells (cu The Puppini Sisters) 2:39 (James Lord Pierpont)

04. White Christmas (cu Shania Twain) 3:36 (Irving Berlin)

05. All I Want for Christmas Is You 2:51 (Mariah Carey, Walter Afanasieff)

06. A Holly Jolly Christmas 1:59 (Johnny Marks)

07. Santa Baby 3:51 (Joan Javits, Philip Springer, Tony Springer)

08. Have Yourself a Merry Little Christmas 3:50 (Hugh Martin, Ralph Blane)

09. Christmas (Baby Please Come Home) 3:07 (Phil Spector, Jeff Barry, Ellie Greenwich)

10. Silent Night 3:47 (Franz Xaver Gruber, Joseph Mohr)

11. Blue Christmas 3:41 (Billy Hayes, Jay W. Johnson)

12. Cold December Night 3:18 (Michael Bublé, Alan Chang, Bob Rock)

13. I'll Be Home for Christmas 4:24 (Kim Gannon, Walter Kent, Buck Ram)

14. Ave Maria 4:00 (Franz Schubert)

15. Mis Deseos / Feliz Navidad (cu Thalia) 4:24 (Michael Bublé, Humberto Gatica, Alan Chang, José Feliciano)

16. Michael's Christmas Greeting 0:05 (Michael Bublé)

Melodii bonus pe ediția ”Deluxe” a albumului:

17. Winter Wonderland 2:29 (Felix Bernard, Richard B. Smith)

18. Frosty the Snowman (cu The Puppini Sisters) 2:40 (Jack Rollins, Steve Nelson)

19. Silver Bells (cu Naturally 7) 3:06 (Jay Livingston, Ray Evans)

Producători: David Foster, Bob Rock, Humberto Gatica.

Albumul a primit Premiul Juno pentru cel mai bun album al anului.

AllMusic: 3,5/5; Rate Your Music: 2,52/5; Amazon: 4,6/5.

Un sfat pentru muzicienii de pretutindeni: dacă vreți să faceți mulți bani din muzică și să ajungeți celebri, concentrați-vă atenția și scoateți un album tematic de sărbători, de preferință cu colinde de Crăciun. Veți avea succes pe o perioadă relativ scurtă, în preajma sărbătorilor de iarnă, dar pe o perioadă nedefinită, an de an, veți reveni în casele oamenilor, aceștia vă vor cumpăra albumul...

Este o rețetă deja experimentată și de succes. Nici nu începe luna decembrie, și peste tot, în magazine, la radio, în mijloacele de transport în comun, sună muzica specifică de Crăciun. Pe unii îi deranjează, dar majorității nu-i pasă: este semnalul sonor care anunță sosirea sărbătorilor, a shopping-ului aferent acestora, caracterizat de năvala în supermarketuri și cumpărături en gros și en detail la prețurile adaptate sezonului (adică umflate).

O lună de glorie, poate și mai bine, în fiecare an, nu e puțin lucru. Ghici care sunt albumele care revin mereu pe primul loc în topuri în această perioadă? Cele de colinde, ați ghicit. Iar dacă la noi artistul care se confundă cu acest gen de muzică este Ștefan Hrușcă, piața anglofonă este mai diversificată... și nu chiar.

În ultimii ani, albumul de colinde preferat de vorbitorii de limbă engleză de pe mapamond pare să fie Christmas al lui Michael Bublé. A apărut la sfârșitul anului 2011, iar de atunci s-au vândut peste 12 milioane de copii (căscați gurile, vă rog), din care peste 4 milioane doar în Statele Unite, deși el este canadian. Peste 95% din vânzări s-au făcut în perioada noiembrie-ianuarie, cu un maxim firesc în decembrie.

Nu e nimic special cu acest album. Sunt aceleași colinde ”standard” de Crăciun pe care le știe orice englez sau american de rând, doar că sunt interpretate într-o manieră ușor diferită (personală?) de un solist care are o înclinație spre genul acesta de cântece, mai vechi. Bineînțeles, cum este cazul cu asemenea producții, solistul are în spate o întreagă armată de muzicieni (cei care-l acompaniază la diverse instrumente), producători și colaboratori, plus cei care se ocupă de promovare (marketing). Un album produs la Hollywood, chiar dacă e interpretat de un canadian (sau de oricine), are datoria să producă mulți bani celor care au muncit la el... deci succesul comercial este mai presus de orice.

Dintre colaboratori, să notăm prezența unei conaționale a lui Bublé, Shania Twain, cu care cântă în duet melodia White Christmas, precum și a Thaliei pe Mis Deseos/Feliz Navidad. Grupul britanic feminin The Puppini Sisters apare chiar de două ori, pe Jingle Bells și Frosty the Snowman.

Colindele sunt grupate în funcție de valoare, ritm și tonalitate. Cele mai cunoscute sunt mai la început, fiind în general și mai vesele, și mai rapide. Iese oarecum în evidență All I Want for Christmas Is You, interpretată în mod obișnuit de Mariah Carey, pentru simplul motiv că e singura melodie care sună cât de cât ”contemporan”; celelalte sunt toate mai vechi de 50 de ani, cred, și le-ar fi la fel de cunoscute bunicilor ca și celor din generația actuală.

Jumătatea a doua a albumului este mai lentă și în general mai tristă. Aici se exagerează un pic cu vechimea colindelor, ajungându-se la cântece de dinainte de 1848 (da, chiar). Mai un pic și se trecea la cântece liturgice. Și așa, Ave Maria sună extrem de ciudat pe un album de Crăciun. La fel de inoportună, ca musca-n gard cum s-ar zice, mi se pare și Silent Night. Solistul vrea să aibă și el o melodie de-a lui pe un astfel de album, și astfel apare Cold December Night. E cea mai recentă melodie de pe tot albumul dar sună în ton cu celelalte.
E adevărat că un astfel de album nici nu trebuie să iasă în evidență cu ceva. Menirea lui este să producă în perioada sărbătorilor un sunet de fond, pe care nimeni să nu-l bage în seamă, nimeni să nu-l ”asculte” în adevăratul sens la cuvântului. Este muzica de împodobit bradul, de pregătit mâncarea tradițională, de întâmpinat musafirii, de mâncat și băut. Un act artistic adițional la programul de Crăciun pe care și-l face fiecare. Vocea lui Michael Bublé este perfectă pentru un astfel de scop: este de o monotonie programatică - nici prea gravă, nici prea subțire, totul curge lin, nu e nici un motiv ca cineva să se înece, Doamne ferește, cu mâncarea.

Ma famille t'adore déjà ! / Familia mea te adoră deja! (2016)

Regia: Jérôme Commandeur, Alan Corno. Producător: Patrick Quinet.

Scenariul: Jérôme Commandeur, Frédéric Jurie, Kevin Knepper.

Cu: Arthur Dupont, Déborah François, Thierry Lhermitte, Marie-Anne Chazel, Jérôme Commandeur.

Copiii sub 12 ani ar trebui să vizioneze filmul cu acordul părinților sau împreună cu aceștia.

IMDb: 4,9/10; AlloCiné: 2,3/5; SensCritique: 4/10.

Conflictul dintre generații este una dintre temele des abordate în producțiile cinematografice, în special în comedii. Una dintre variantele de abordare, care pare destul de facilă, și cu un potențial comic (sau tragic) destul de ridicat, este întâlnirea dintre potențialii gineri cu potențialii socri. Am văzut destule asemenea filme, îmi aduc aminte de exemplu de ”Un socru de coșmar” (Meet the Parents), cu continuarea sa (Meet the Fockers), care au avut în general succes la public, beneficiind și de o distribuție de excepție.

Și în Franța s-au realizat producții pe teme similare, între care și ”Familia mea te adoră deja!”. Pentru a te bucura cu adevărat de un astfel de film, ar trebui fie să înțelegi limba la perfecție, fie să ai parte de o subtitrare adecvată, ceea ce n-a fost cazul, din păcate - cunoștințele mele de franceză sunt departe de perfecțiune iar subtitrarea în engleză a fost de un nivel absolut jalnic. Este poate motivul pentru care n-am râs deloc. Totuși, a fost suficient pentru a-mi forma o părere.

Ca și realizare, filmul este de fapt un fel de ”one-man show” al lui Jérôme Commandeur, care este regizor (principal), scenarist (principal) și actor (secundar). În mod evident, chiar și geniu dacă ai fi, un astfel de cumul de funcții nu poate duce spre succes, mai ales dacă ești începător. De aici și lipsa de realism a filmului, numeroasele exagerări, glumele cam răsuflate și lipsa de consistență a personajelor, care evoluează abracadabrant, fără o logică, oricât ar încerca actorii să salveze aparențele.

Povestea începe oarecum normal pentru o comedie romantică: Julien (Arthur Dupont) este îndrăgostit de Eva (Déborah François), pe care o și cere în căsătorie într-un mod aparte. Părinții lui Julien par a aproba alegerea fiului, și cam aici se oprește partea realistă a filmului.

Julien pleacă împreună cu Eva pe insula Ré pentru a cunoaște familia acesteia. Ei bine, familia Périné nu este deloc așa cum se aștepta Julien. Cei doi posibili socri, Jean (Thierry Lhermitte) și Marie-Lau (Marie-Anne Chazel), sunt doi bogătași excentrici și aroganți, și pe deasupra proști de bubuie, întrucât nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor și nu vor să accepte realitatea așa cum este ea. Eva însăși îi minte cu nerușinare, spre stupefacția lui Julien. Ei o acceptă cu ușurință pe lângă ei pe Dahlia (Sabine Azéma), o pretinsă starletă, în realitate o parazită.

Pe lângă cei doi socri, filmul introduce și o familie de posibili cumnați, cu Jean-Seb, fratele Evei (Jérôme Commandeur), și soția acestuia, Corinne (Valérie Karsenti), plus trei copii și o tânără nemțoaică, Anneke (Alicia Endemann), care e cu ei au pair, fiind totodată un fel de bonă a copiilor. Diferența fizică dintre Jean-Seb și părinții lui, respectiv sora sa, este atât de mare, încât merită să te întrebi dacă nu cumva o fi fost adoptat. El joacă rolul unui cretin înfumurat și falimentar. Corinne pare a fi singura persoană normală din toată familia, cu care Julien mai poate comunica.

Adevăratul star al filmului este însă Anneke. Chiar dacă are un rol minor, apariția în orice scenă a frumoasei Alicia Endemann, în general destul de dezbrăcată, are darul de a lăsa cu gura căscată asistența masculină, atât în film, cât și (e de presupus) în realitate.

O astfel de combinație de evenimente cum este cea din peliculă ar fi făcut ca orice om normal din lume să fugă mâncând pământul. Julien îndură însă cu mult cinism, căci dragostea e mare, nu-i așa? Până aproape de final când, conform obiceiului, evenimentele se precipită și viața se relansează, la un alt nivel.

Aș zice că e un final deloc surprinzător pentru un film care poate fi văzut cu toată familia, dar care nu va induce o mult-dorită stare de bună dispoziție, cum se presupune că ar face o comedie.