William Makepeace Thackeray, Bâlciul deșertăciunilor, Editura RAO, RAO Clasic, 2003, 2 vol., 896 pag., traducere de Constanța Tănăsescu. Ediția pe care am citit-o: William Makepeace Thackeray, Vanity Fair. A Novel Without a Hero, Penguin Popular Classics, 1994, 672 pag. Romanul a apărut pentru prima dată în circa 20 de părți, în Punch Magazine, între ianuarie 1847 și iunie 1848, iar sub formă de carte în 1848.
Goodreads: 3,74/5; Amazon: 4,2/5; Barnes&Noble: 3,6/5.
Am citit pentru prima dată Bâlciul deșertăciunilor atunci când eram student, cu aproape 20 de ani în urmă, romanul fiind lectură obligatorie la cursul de ”Literatură engleză”, în semestrul în care se studia Literatura Victoriană. Îmi aduc aminte că citeam sute de pagini zilnic, ca să pot acoperi toate romanele (majoritatea foarte lungi) care trebuiau citite; în plus, ca să meargă mai repede, le citeam în română. Nu este așadar de mirare că, recitind cartea, am constatat că uitasem aproape complet despre ce este vorba. În plus, m-am ambiționat să citesc romanul în engleză, rezultatul fiind că mi-a luat mult timp (câteva luni) ca să-l termin - dar cum de data aceasta nu mă grăbea nimeni, a meritat.
Romanul redă o panoramă complexă asupra societății britanice din prima
jumătate a secolului XIX, în preajma războaielor napoleoniene. Este excesiv de lung și destul de complex, cu zeci de personaje, toate caracterizate în profunzime. Ediția citită de mine, foarte compactă, are 672 de pagini, dar probabil că o ediție obișnuită, cu mai multe volume (2 sau 3), poate să se apropie și chiar să depășească 1000 de pagini. Autorul se îndepărtează deseori de la firul principal al ”acțiunii”, face nenumărate paranteze, își alocă mereu timp ca să discute, de pe poziția sa quasiomniscientă, cu cititorul, să descrie personaje, fapte mai vechi sau mai noi, uneori să anticipeze ce se va întâmpla. În zilele noastre, dacă cineva s-ar prezenta cu un astfel de roman la o editură, i s-ar cere în primul rând să-l reducă la un număr rezonabil de pagini. La vremea aceea însă, probabil interesul lui Thackeray (care a avut un succes financiar remarcabil cu acest roman) a fost să o lungească cât mai mult, astfel încât să se tipărească mai multe episoade.
Principalul obiectiv pare a fi satirizarea societății britanice din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Deși narațiunea se desfășoară cu două-trei decenii înainte de momentul scrierii și publicării romanului, nu este absolut niciun dubiu că Thackeray se referă la societatea în care el trăiește. Capitalismul este în floare: acțiunile oamenilor, în majoritatea cazurilor, sunt motivate de goana după avere, rang, poziție în societate. Sentimentele sunt de cele mai multe ori de fațadă, aparențele sunt conservate în public dar în esență personajele (aproape fără excepție) sunt egoiste și se gândesc doar la realizarea propriilor interese, eventual și la cele ale membrilor familiei. Însă chiar și în familie, arată Thackeray, pot exista animozități, în principal din cauza averii și împărțirii acesteia.
Autorul depășește cu mult granițele convenționalului, așa cum era definit acesta în epoca respectivă. Chiar subtitlul, ”Un roman fără erou”, sugerează o primă abatere neobișnuită de la convențional: lipsa eroului. Se pare totuși că un erou există: Dobbin - dar nu este un erou tradțional. Și două eroine: Amelia Sedley și Becky Sharp. Totuși, nu există un consens și autorul în mod intenționat lasă mereu o umbră de îndoială asupra unor chestiuni. Vocea autorului o declară la un moment dat eroină pe Amelia, pentru ca în altă parte să declare că ea nu merită acest statut. Ambiguitatea este omniprezentă: cititorul este lăsat să interpreteze lucrurile așa cum dorește. Autorul ironizează pe toată lumea, inclusiv pe el însuși.
Personajele sunt neobișnuite, pe de o parte, din perspectiva literaturii convenționale, și foarte obișnuite, pe de altă parte, dacă judecăm prin prisma realităților istorice. De altfel, Bâlciul deșertăciunilor este un roman declarat realist. Totuși, lipsește obișnuitul antagonism bine-rău; iar dacă personaje negative sunt destule, cele pozitive sunt greu de găsit. Dobbin se apropie cel mai mult de modelul personajului pozitiv. Este el însă un model de urmat? Dragostea lui oarbă și neîmpărtășită față de Amelia este oare firească? În mod similar, Amelia, care este personajul feminin ”pozitiv”, este îndrăgostită de George Osborne iar mai apoi de imaginea acestuia într-un mod care frizează prostia, ridicolul, probabil o răzbunare a autorului pe clișeele romantice care dominau în epoca respectivă.
Desigur, cel mai interesant personaj este Becky Sharp. Ea este mai degrabă o ”anti-eroină” dar atât de bine construită încât cu greu poate cineva să o deteste. Mai degrabă invers: în ciuda imoralității sale evidente, care era și mai gravă în epoca victoriană, ea pare să fi fost simpatizată de mulți dintre cititorii romanului, încă de la prima publicare. Să fie acesta oare motivul pentru care Thackeray a intervenit pentru a o face și mai odioasă, cum apare spre finalul romanului, poate chiar criminală?
De fapt acțiunea romanului se desfășoară pe două ”fronturi”: Amelia Sedley și Becky Sharp. Cele două se intersectează rareori. Amelia este mai mereu legată, într-un fel sau altul, de soarta familiei sale decadente și de cea a viitorului/actualului/fostului soț, George Osborne. Ea nu pare să evolueze foarte mult pe parcursul romanului. Becky este însă mult mai dinamică; este de o inteligență sclipitoare, are talent și ambiție. Relația sa cu familia Crawley este foarte complexă. Fiind genul de persoană care dorește să parvină prin orice mijloace, ea își face drum spre înalta societate, de unde decade, ca apoi să revină.
Nimeni nu scapă de satira autorului. Thackeray atacă toate instituțiile statului - Parlamentul, politicienii și lorzii, ca de exemplu Sir Pitt Crawley sau marchizul Lord Steyne; Biserica și reprezentanții sau susținătorii săi, ca de exemplu Bute Crawley sau Lady Southdown; armata și militarii, cum sunt George Osborne sau Rawdon Crawley; noii îmbogățiți, ca Osborne Senior; școala, încă din primul capitol, în care apare Miss Pinkerton. Puține personaje sunt demne de simpatia cititorului; singurul ”gentleman” pare să fie Dobbin, singura ”doamnă”, Lady Jane, soția lui Pitt Crawley. Rawdon Crawley este unicul personaj care evoluează oarecum spre bine.
Finalul este de asemenea ironic. Mulți cititori se lasă înșelați de aparentul happy-end și nu prea citesc printre rânduri. Autorul este de asemenea sarcastic și duce prea departe povestea unora dintre personaje, când poate era mai bine să fi ”uitat” de ele. Jos Sedley, personajul cel mai comic din întreg romanul, are parte de un final tragic și fără rost, și care o pune într-o lumină și mai proastă pe Becky, de parcă nu avea destule păcate pe conștiință. Acuzația nu apare propriu-zis în text dar o ilustrație face referire la rolul de ”Clytemnestra”, pe care l-a jucat odată într-o piesă, și pe care se poate să-l fi jucat și a doua oară, în cazul lui Jos.
Ca de obicei, Thackeray lasă la latitudinea cititorului verdictul. El și-a făcut treaba de manager al scenei pe care se plimbă, oarecum în voia lor, personajele. Chiar dacă acest bâlci al deșertăciunilor nu este identic cu realitatea, el ar putea fi cât se poate de real. Și în viață, ca și pe scenă, personajele joacă de multe ori teatru.
Romanul merită citit cu atenție; pentru asta este nevoie de timp și răbdare, nu tocmai la îndemâna cititorului modern. O ediție cu tot cu ilustrații este recomandabilă sau, alternativ, ilustrațiile se găsesc și pe web.
