Etichete

luni, 31 octombrie 2016

Kubo and the Two Strings / Kubo și lăuta magică (2016)

Regia: Travis Knight. Producători: Travis Knight și Arianne Sutner.
Scenariul: Marc Haimes, Chris Butler.
Voci (în original): Art Parkinson (Kubo), Charlize Theron (Maimuța), Matthew McConaughey (Gândacul), Ralph Fiennes (Regele Lună), Rooney Mara (Surorile).
Dublat în limba română de: Răzvan Dinu (Kubo), Olimpia Mălai (Maimuța), Răzvan Popa (Gândacul), Vlad Rădescu (Regele Lună), Maria Popistașu (Surorile).
Recomandat a se viziona de copii doar cu acordul părinților sau împreună cu aceștia.
IMDb: 8,3/10; Rotten Tomatoes: 97%; Metascore: 84%.


Nu sunt un mare fan al filmelor de animație și, din copilăria mea, rămăsesem cu o impresie conform căreia acestea sunt destinate exclusiv copiilor și că, de la o anumită vârstă, devin plictisitoare întrucât șabloanele sunt ușor de ”citit” iar happy-end-urile ușor de bănuit.
De la o vreme însă constat că se fac filme de animație tot mai interesante, destinate unui public mai larg. În această categorie se află și Kubo și lăuta magică, pe care l-am vizionat la cinematograf la puțin timp după premiera sa în România, care a avut loc la 14 octombrie. Am avut proasta inspirație să merg cu fetița mea de 7 ani, care a fost foarte speriată pe parcursul filmului, acesta fiind echivalentul unui film ”de groază” în ceea ce o privește. Și într-adevăr, pentru un copil nu tocmai obișnuit cu părțile mai negative din societate și care trăiește într-o lume ”ideală”, atmosfera sumbră și înfricoșătoare a filmului este din start deranjantă și multe amănunte peste care un adult trece cu ușurință pot să fie marcante pentru un copil. De exemplu, starea catatonică, de conștiență limitată, în care se află mama lui Kubo, este greu de înțeles de către un copil. Faptul că personajul principal, Kubo, nu are decât un ochi, este în sine ceva de speriat, iar faptul că filmul se centrează în jurul dorinței Regelui Lună de a i-l lua și pe celălalt, este de asemenea înspăimântător. Nu mai vorbesc de apariția Surorilor, cu adevărat sinistre, a scheletului, a ochilor hipnotizanți din adâncurile lacului, de transformarea Regelui Lună. Toate aceste elemente, deși oarecum superficiale în contextul general al filmului, contribuie la crearea unei potențiale stări de spaimă pentru copii.
Filmul are însă mai multe niveluri de profunzime și pentru un adult vizionarea sa ridică multiple semne de întrebare care uneori își găsesc răspunusul după ceva timp și multe conexiuni sunt posibile. Nu întâmplător, acțiunea este plasată într-o perioadă veche, într-o Japonie mitologică, în care miturile și spiritele viețuiesc iar magia este la ordinea zilei. Kubo este un astfel de creator de magie, cântecul său la lăută (shamisen) punând în mișcare formele de origami, generând povești pentru oamenii din satul arhetipal lângă care s-a adăpostit alături de mama sa bolnavă. Locuitorii din sat, mișcați de atașamentul lui Kubo față de tatăl său dispărut, îl conving pe acesta să ia parte la un ritual de chemare a spiritelor celor plecați dintre noi (obon) dar spiritul tatălui său nu apare (mi-au trebuit câteva zile ca să înțeleg de ce!).
Apare în schimb noaptea și, odată cu ea, adversarii vieții și ai lui Kubo: Surorile și Regele Lună. Mama lui Kubo intervine pentru a-l salva de Surorile ei și de tatăl ei, Regele Lună. Mie acest Rege Lună mi-a amintit de Luceafărul eminescian, ”nemuritor și rece”, un simbol al morții, împotriva valorilor vieții, pentru care luptă Kubo, alături de partenerii săi neobișnuiți din această odisee: Maimuța și Gândacul.
Subiectele principale ale filmului sunt familia, viața și moartea. Finalul este oarecum neașteptat și atipic pentru filmele americane în general, dar de altfel întreaga producție are elemente de originalitate incontestabile. Compania producătoare Laika, al cărui director este tocmai regizorul Travis Knight, este recunoscută pentru tehnicile sale de animație stop motion, în contrast cu tehnicile mult mai răspândite astăzi, bazate pe imagini generate de calculator (CGI - computer generated images). Se poate spune că în Kubo și lăuta magică un nespecialist nici măcar nu observă că nu au fost folosite imagini generate de calculator și că totul a fost lucrat ”manual”, ceea ce desigur a implicat o muncă imensă.
Rezultatul este însă pe măsură...

duminică, 9 octombrie 2016

Under the Cherry Moon / Sub clar de lună (1986)

Regia: Prince. Producători: Robert Cavallo, Joseph Ruffalo și Steven Fargnoli.
Scenariul: Becky Johnston.
Cu: Prince, Jerome Benton, Kristin Scott Thomas, Steven Berkoff, Emmanuelle Sallet.
Filmul este interzis copiilor sub 12 ani ca urmare a discuțiilor și subiectelor cu tentă sexuală.
IMDb: 4,9/10; Rotten Tomatoes: 31%; Amazon: 4,5/5.

La jumătatea anilor 80, Prince era în vârful carierei sale muzicale și își putea permite orice, inclusiv să facă un film așa cum ar vrea el. Deși inițial filmul avea un alt regizor (Mary Lambert), Prince și-a permis să o concedieze elegant (ea apare ca și ”consultant”) și să-și asume el această poziție, în premieră. De ce nu? Un film făcut de el, pentru el, cu el în rolul principal și în aproape toate scenele. Lumea filmului nu l-a iertat pentru aroganța sa și l-a ”răsplătit” cu ”Zmeura de Aur”, premiul acordat celui mai slab film al anului, dar și pentru cel mai slab actor principal (Prince), secundar (Jerome Benton) etc. Deși nominalizată, Kristin Scott Thomas a scăpat de rușinea de a primi ”Zmeura” la debutul său pe marele ecran!
Acum, la 30 de ani de la lansare, și după ce Prince nu mai este printre noi, se trece oarecum în extrema cealaltă, de a exagera valoarea anumitor producții cinematografice în care el apare, în special aceasta, Under the Cherry Moon, atât de criticată la vremea sa, mai ales că venea după un film reușit, Purple Rain (1984), pe care, e drept, nu-l regizase.
Filmul șochează prin atmosfera sa libertină și aparent relaxată, în contrapunct cu finalul dramatic și neașteptat. Prince joacă un rol care-i vine ca o mănușă, cel de gigolo, pe nume Christopher Tracy (pe care și l-a asumat și cu alte ocazii), care, alături de prietenul său Tricky (Jerome Benton), își face veacul prin stațiunile de lux de pe Riviera Franceză, în căutarea unor doamne cu mulți bani. Talentele lor se concentrează cu precădere asupra tinerei Mary Sharon (Kristin Scott Thomas), fiica excentrică a unui miliardar (Steven Berkoff) cu apucături periculoase, extrem de îngrijorat de felul în care evoluează relațiile fiicei sale.
Accentele comice sunt predilecte și filmul a fost considerat de mulți drept o glumă în sine. Libertinajul generalizat este ”camuflat” cu atenție: acțiunea se petrece în Franța (în special la Nisa și Cannes), ceea ce, pentru americani, e ca și cum ar fi pe altă planetă; imaginile, exclusiv în alb și negru, sugerează o atmosferă de epocă (eventual chiar interbelică), ceea ce duce cu gândul că oricum scenele nu sunt din ”prezent”; luxul este dezarmant și pare ireal, chiar și pentru bogătașii de pe Coasta de Azur. Desigur, pentru spectatorul european, un astfel de film nu se poate încadra nicicum în realitate, dar el funcționează probabil corespunzător în imaginarul american, pentru care Europa este un tărâm al tuturor posibilităților și extravaganțelor.
Prince pleznește de energie și își face numerele cu multă acuratețe și vigoare. Nu cântă la fel de mult ca în alte filme și dansează atât cât e nevoie pentru ca toți fanii să iasă încântați din cinematografe. Caracterul său efeminat e cam deranjant, dar ce mai contează? Răutăcioșii ar spune că relația lui Christopher Tracy cu Tricky pare mai ”adevărată” decât cea cu Mary. Cât despre Kristin Scott Thomas, să notăm totuși un debut strălucitor, și la propriu și la figurat, într-un rol de care n-aș fi crezut-o în stare: cel de divă sexy, pe care-l joacă cu o naturalețe desăvârșită.
Când vizionezi un astfel de film, e important să nu-l iei prea mult în serios, ca să-l poți aprecia cu adevărat. Prince a fost un muzician genial și un fel de sex-simbol iar în acest film nu face altceva decât să-și pună în valoare aceste două calități, clădind în jurul lor o poveste siropoasă de dragoste. În final, printr-o stranie coincidență (unii i-ar spune previziune fatalistă), Prince cântă, alături de trupa sa The Revolution, melodia ”Sometimes It Snows in April”. Din aprilie anul acesta, Prince nu ne mai cântă decât din ceruri.