Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Fundația - Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009, ediție îngrijită și postfață de Florea Firan, vol. I, 246 pag, vol. II, 348 pag. (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, vol. I, 1991; vol. II, 1993. Prima ediție care a reunit ambele volume a apărut în 1996.
Goodreads: 4,67/5.
Rareori în ultima vreme am fost atât de cutremurat de o lectură precum de Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Recunosc că nici nu prea citesc prea des biografii, memorii sau jurnale; ultima carte de acest gen, de care îmi aduc aminte, este Romanul adolescentului miop al lui Mircea Eliade.
Scrisul lui Ion Dezideriu Sîrbu m-a cucerit de la primele pagini, ba chiar de la primele rânduri. Am râs cu poftă, am înțeles pe deplin de ce autorul se autointitula ”bufonul Gary”, dar sunt și numeroase pagini pătrunse de tragic - mai ales acelea din care reiese destinul cu totul neobișnuit al autorului, care i-a fost sursă de inspirație lui Marin Preda pentru personajul Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni. Iată o paralelă la care nu m-aș fi gândit, între numele Petrini și orașul (”colonia”) Petrila, locul de naștere a lui I.D. Sîrbu.
Jurnalul este scris pe parcursul a 6 ani, între 1983 și 1989. Volumul 1 se încheie în noaptea de Crăciun a anului 1985. Volumul 2 se încheie odată cu Paștile anului 1988 (vezi pagina 237) dar autorul a mai scris încă un an, până la Paștile anului 1989, manuscrisul fiind adăugat acestui volum. Din nefericire, autorul, bolnav de cancer de esofag, a decedat în 17 septembrie 1989. El își anticipează moartea cu mult umor, imaginându-și prietenii și cunoscuții așteptându-l și agitând stegulețe, și urându-i: ”bine ai venit, bufonule Gary”!
Este evident, încă de la început, că autorul nu intenționa să-și publice aceste ”exerciții de luciditate”, cum le-a numit la început, în timpul comunismului. Ele sunt atât de profund anti-totalitare (deși nu chiar anti-comuniste!) și critică atât de acid regimul ceaușist încât se poate spune că reprezintă un act de curaj și faptul că le-a scris și le-a păstrat ”în sertar” (literatură de sertar!). De altfel, în acești ani, Ion D. Sârbu își desăvârșește opera literară cu romanele Adio, Europa!, Lupul și Catedrala și Dansul ursului, doar acesta din urmă fiind publicat în timpul vieții (1988), iar celelalte, postum.
În primul volum, mai ales la început, autorul dialoghează cu diverse personaje (fictive), între care Sommer, Olimpia (Limpi), Napocos, Moșul, și vorbește despre Craiova (unde are domiciliu forțat) ca Isarlîk, despre Cluj ca Genopolis, despre București ca Stambul. Toate acțiunile se desfășoară iarna, chiar și în plină vară - o simbolistică care sugerează ”noaptea totalitară”, frigul, foamea, frica, dar poate are o legătură și cu vârsta oarecum înaintată a autorului, care își simte sfârșitul aproape. În volumul II dialogurile sunt mai rare, cugetările sunt mai degrabă introspective, maniera de prezentare este ușor diferită, autorul este mai dispus la destăinuiri, chiar și din tinerețea sa, cu numeroase episoade sumbre, dar totodată emblematice - participarea la război, evadarea de după bătălia de la Stalingrad, anii petrecuți la Cluj alături de mentorii săi, profesorii Lucian Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roșca, închisorile (Jilava, Gherla, Periprava), anii de muncă silnică ca vagonetar în mina Petrila, mina Tatălui său (scris mereu cu majuscule, la fel ca și Mama).
Toate aceste întâmplări cu adevărat tragice sunt povestite cu un simț al umorului neobișnuit - autorul știe să facă haz de necaz. De exemplu, sintetizând greșelile sale din viață, el afirmă că a cerut la Cluj să aibă aceleași drepturi cu colegii săi unguri și a fost dat afară din Universitate (decembrie 1949); la București a cerut aceleași drepturi cu colegii săi evrei și a fost dat afară de la revista unde lucra și a înfundat 7 ani de închisoare; la Craiova ar cere să aibă aceleași drepturi cu colegii săi olteni, dar nu mai repetă greșeala!
Poate și mai demne de menționat sunt poveștile din armată - felul în care a scăpat din prizonierat și a ajuns în țară (unde era dat drept erou, decedat la Stalingrad), după ce a traversat cu o singură cizmă pe jos toată Ucraina; felul în care a făcut rost de cizma lipsă; felul în care s-a rezolvat problema cu porcul mâncat prin Moldova.
Jurnalul prezintă și cugetări pe marginea lecturilor autorului, dar mai ales a situației politice din anii 80. Cunoscător a mai multor limbi străine (maghiară, germană, rusă, engleză, franceză), Ion D. Sîrbu este un atent observator și comentator al evenimentelor de maximă importanță din acea epocă, despre care află în special la radio și, uneori, din reviste sau ziare străine. Apariția pe scena politică sovietică a lui Mihail Gorbaciov și noua sa politică de Glasnost și Perestroika îi dă speranțe autorului că o schimbare ar fi posibilă în lumea comunistă, poate chiar și la noi. Critica sovieticilor la adresa perioadei staliniste pare să fie un început, chiar dacă firav, al unei liberalizări; în România însă, autorul nu vede nici o schimbare - este aceeași politică josnică, care duce la frig și foamete, în care Conducătorul Suprem și soția sa, savantul de renume mondial, nu sunt interesați decât de omagiile care li se aduc în plină frenezie a cultului persoanei (și nu al personalității, cum greșit se spune, după cum argumentează autorul, citându-l pe Lucian Blaga).
Principala trăsătură de caracter care reiese din paginile Jurnalului este moralitatea autorului său. El își datorează verticalitatea Tatălui său, miner și sindicalist din Petrila, care ”mi-a dat șira spinării”. Fost ilegalist comunist, unul dintre puținii de dinainte de 1944, Ion D. Sîrbu nu își reneagă credința inițială în idealurile ”de stânga”, și-i acuză pe liderii comuniști, începând cu Lenin și cu Stalin, că, prin acțiunile lor, au ridiculizat și marginalizat pentru totdeauna ideile socialiste și au anulat speranțele tuturor într-o lume mai bună. La fel de aprigă este și critica față de Occidentul nepăsător la ceea ce se întâmplă în țările de dincolo de Cortina de Fier.
O altă țintă a criticilor sunt poeții și prozatorii români contemporani, care, cu excepția lui Marin Preda, scriu atât de complex încât nu mai pot fi citiți decât de specialiști iar publicul larg nu mai are ce citi. Din această perspectivă, demn de semnalat este faptul că autorul și-a păstrat pe parcursul vieții două repere, atunci când scria: Tatăl său, miner, și Lucian Blaga - amândoi ar trebui să se declare, în felul lor, mulțumiți de ceea ce a scris; ei sunt cititorii virtuali ai lui I. D. Sîrbu.
Cartea schimbă oarecum și imaginea minerilor din Valea Jiului. Percepuți în imaginarul colectiv ca niște brute, poate din cauza mineriadelor din anii 90, minerii sunt descriși de I. D. Sîrbu cu multă dragoste. Colonia sa natală, Petrila (”care nu e nici sat, nici oraș”), este prezentă mai mereu în gândurile autorului, alături de dragii săi părinți, sora sa Irina și alți membri ai familiei.
Am empatizat permanent cu autorul Jurnalului, citind paginile acestuia, care se pot parcurge, până la urmă, în orice ordine - fiecare idee este singulară și nu este neapărat legată de următoarea însemnare. Destinul l-a adus pe autor la Cluj, poate în anii cei mai frumoși ai existenței sale, când, în 1947, era cel mai tânăr conferențiar din țară; de aici, poate, și o punte de legătură suplimentară. Dar și la Petrila am fost, pe vremuri, căutând o frumoasă domnișoară pe care o cunoscusem vremelnic (și mult prea puțin) la o Olimpiadă națională, și pe care n-am găsit-o, deoarece ajunsese studentă la București.
Iată așadar două repere geografice care mă apropie oarecum mai mult de autorul Jurnalului; dar există mult mai multe motive pentru care fiecare dintre noi se va simți ”aproape” de I. D. Sîrbu, citindu-i opera.
