The Disappearance of Alice Creed / Dispariția lui Alice Creed (2009)

Regia: J Blakeson. Producător: Adrian Sturges.

Scenariul: J Blakeson.

Cu: Gemma Arterton, Martin Compston și Eddie Marsan.

Nu este recomandat persoanelor sub 18 ani, întrucât conține scene de violență, brutalitate, nuditate, sexualitate (moderată), comportament agresiv și anti-social.

IMDb: 6,8/10; Rotten Tomatoes: 82%; Metacritic: 65%.

Pentru prima dată regizor și scenarist la un film de lung metraj, britanicul J Blakeson reușește cu mijloace minimale și minimaliste să creeze un thriller pasionant, care ține audiența cu sufletul la gură de la început și până la sfârșit. Distribuția este limitată la doar trei actori - doi infractori și o femeie răpită, dar cei trei își joacă magistral rolurile, perfect credibile, pe care le au.
Gemma Arterton iese într-adevăr în evidență în rolul lui Alice Creed, fiica unui om bogat, care este răpită cu scopul de a extorca bani de la tatăl ei. Alice este supusă la tot felul de chinuri și umilințe, este legată, chiar dezbrăcată și fotografiată, apoi filmată, pentru ca impactul asupra părinților să fie maxim. Pasionații de BDSM ar fi probabil încântați de această parte a peliculei și, după succesul lui Fifty Shades of Grey, am putea conchide că numărul celor interesați de acest domeniu al sexualității este destul de mare. Dar, totuși, Alice Creed nu participă din proprie voință la agonie, iar cei doi care o chinuie nu o fac din plăcere (fie ea sexuală sau de altă natură), ci strict din necesitate.
Și ajungem așadar și la Vic (Eddie Marsan) și Danny (Martin Compston), răufăcătorii de serviciu. În primele aproximativ 10 minute, filmul nu are absolut niciun dialog: cei doi își pregătesc cu meticulozitate dusă până la extrem acțiunile. Totuși, în scurt timp constatăm că diferența vizibilă de vârstă dintre ei se traduce și printr-o anumită ierarhie: Vic este ”șeful”, este infractorul mai experimentat, este cel mai rău dintre cei doi. Danny este mai tânăr și pare aproape inocent, în comparație cu colegul său.
Este până la urmă o poveste care, în linii mari, s-a tot repetat pe marele ecran, dar de data aceasta întorsăturile de situație sunt foarte surprinzătoare și pleacă, în primul rând, de la motivațiile diverse ale celor implicați, dar, nu mai puțin important, de la un element neașteptat: dragostea, în diferitele și variatele sale expresii, fațete și materializări, care vine să bulverseze o răpire ce, la un moment dar, părea ”perfectă”.
Spre deosebire de alte filme cu tematică asemănătoare, totul se derulează exclusiv între cei trei oameni implicați. Nu avem părinți șocați, nervoși, emoționați, stresați, nici polițiști agitați sau atenți la detalii, nimic din toate acestea. Este până la urmă o dramă psihologică cu un final oarecum neașteptat.
De altfel, finalul pare să fie punctul mai slab al întregului film. Sunt absolut convins că regizorul a avut în vedere mai multe variante de final. Într-un fel, a și pus în scenă câteva variante... Spectatorul, dacă dorește, poate să nu mai vizioneze ultimele minute și să aibă un altfel de final... sau din nou un altfel de final... deoarece în ultimele minute, situația se schimbă radical de mai multe ori. Regizorul a dorit să ofere, poate, fiecăruia dintre personaje șansa de a avea un final fericit, în felul său, de a avea un ”solo”, așa cum, în timpul concertelor, uneori membrii unei trupe fac fiecare câte un solo la instrumentul lor.
Titlul filmului și celelalte informații apar abia după ce s-a derulat ultima scenă. În acest fel, titlul capătă și o a doua posibilă semnificație.
Este o producție britanică de interes pentru cei pasionați de filmele de tipul thriller / psihologic / noir, în care tensiunea este păstrată la aceeași intensitate pe parcurs, fără a apela la efecte speciale, la imagini generate de calculator, la vreo tehnologie mai aparte.

Celine Dion - Let's Talk About Love (1997)

Celine Dion - Let's Talk About Love, Columbia Records / Epic Records, 1997.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii și, după linia oblică, producătorul sau producătorii:

01. The Reason 5:01 (Carole King, Mark Hudson, Greg Wells / George Martin)

02. Immortality (cu Bee Gees) 4:11 (Barry Gibb, Robin Gibb, Maurice Gibb / Walter Afanasieff)

03. Treat Her Like a Lady (featuring Diana King & Brownstone) 4:05 (Diana King, Andy Marvel, Billy Mann, Celine Dion / Ric Wake)

04. Why Oh Why 4:50 (Marti Sharron, Dan Sembello / David Foster)

05. Love Is on the Way 4:25 (Peter Zizzo, Denise Rich, Tina Shafer / Ric Wake)

06. Tell Him (duet cu Barbra Streisand) 4:51 (Linda Thompson, Walter Afanasieff, David Foster / David Foster, Walter Afanasieff)

07. Amar Haciendo el Amor 4:11 (Billy Mann, Denise Rich, Manny Benito / Ric Wake, Humberto Gatica)

08. When I Need You 4:12 (Albert Hammond, Carole Bayer Sager / David Foster)

09. Miles to Go (Before I Sleep) 4:40 (Corey Hart / Corey Hart)

10. Us 5:47 (Billy Pace / Humberto Gatica, Billy Pace, Jim Steinman)

11. Just a Little Bit of Love 4:06 (Maria Christensen, Arnie Roman, Arthur Jacobson / Ric Wake)

12. My Heart Will Go On (tema din filmul Titanic) 4:40 (James Horner, Will Jennings / Walter Afanasieff, James Horner)

13. Where is the Love 4:55 (Corey Hart / Corey Hart)

14. Be the Man 4:39 (David Foster, Junior Miles / David Foster)

15. I Hate You Then I Love You (duet cu Luciano Pavarotti) 4:43 (Tony Renis, Manuel de Falla, Alberto Testa, Fabio Testa, Norman Newell / David Foster, Humberto Gatica, Tony Renis)

16. Let's Talk About Love 5:12 (Bryan Adams, Jean-Jacques Goldman, Eliot Kennedy / David Foster)

Albumul a primit Premiul Juno pentru cel mai bun album al anului și pentru cel mai vândut album al anului și a fost nominalizat la Premiul Grammy pentru cel mai bun album pop al anului.
Melodia My Heart Will Go On a primit Premiul Grammy pentru cea mai bună melodie a anului, cea mai bună înregistrare a anului, cea mai bună performanță vocală feminină pop a anului, cea mai bună melodie scrisă în mod specific pentru un film, și Premiul Oscar pentru cea mai bună melodie originală de pe coloana sonoră a unui film (Titanic), printre altele.
Melodia Tell Him a fost nominalizată la premiul Grammy pentru cea mai bună colaborare vocală pop.

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 2,49/5; Amazon: 4,5/5.

Au trecut, iată, 20 de ani de la lansarea acestui album, Let's Talk About Love, al lui Celine Dion, care a reprezentat probabil momentul de maximă glorie și de consacrare definitivă pe scena muzicală mondială pentru tânăra canadiancă. Celine Dion a rămas până în prezent artistul canadian cu cele mai mari vânzări la scară globală, ceea ce nu e puțin lucru, având în vedere competiția cu alți muzicieni consacrați, între care Shania Twain, Bryan Adams sau Alanis Morissette.
De fapt, Celine era deja în acel moment o cântăreață consacrată, îndeosebi în lumea francofonă, câștigase și Eurovision-ul în 1988 (la doar 20 de ani), dar albumele în limba engleză lansate în anii 1990 au fost cele care i-au adus faima și pe scena americană sau europeană. Cu doar un înainte, Falling into You (1996) fusese un album bine primit de fani; cu toate acestea, Let's Talk About Love (1997) l-a depășit cu mult, așa cum dovedesc cifrele amețitoare de vânzări și lista foarte lungă de premii internaționale.
În mod fericit, lansarea albumului a coincis oarecum cu cea a filmului de mare succes Titanic, iar piesa My Heart Will Go On (care apare și pe album, și pe coloana sonoră a filmului) a devenit în scurt timp cel mai important hit al acelui an și a rămas până în prezent cea mai cunoscută și mai reprezentativă melodie a lui Celine Dion. Nu este așadar de mirare că albumul s-a vândut atât de bine, oricum ar fi fost celelalte melodii.
Bineînțeles, pentru cine avea așteptări ca toate melodiile să sune la fel ca și My Heart Will Go On, albumul a fost o dezamăgire. Probabil, dezamăgirea a fost la fel de mare și pentru cei care se așteptau ca celelalte melodii să NU sune la fel. Și aceasta pentru că, într-adevăr, albumul abundă în piese lente, balade care scot în evidență vocea extraordinară a Celinei, dar care păstrează un ritm lent, monoton, la un moment dat plictisitor, pe parcursul întregii audiții. Unele dintre melodii abia se diferențiază de altele, și doar fanii înrăiți ai acestui gen muzical (balada romantică / melancolică), de obicei de sex feminin, ar putea să asculte la nesfârșit albumul și să diferențieze cu claritate melodiile.
Mai la subiect, din cele 16 melodii care au apărut în versiunea europeană a albumului, doar 3 nu sunt propriu-zis balade: Treat Her Like a Lady (în care Celine Dion sună de-a dreptul ciudat, încercând să cânte reggae), Amar Haciendo el Amor (care nici nu apare pe versiunea americană a albumului) și Just a Little Bit of Love, care precede marele hit My Heart Will Go On, probabil pentru ca acesta să nu se confunde cu balada anterioară. Deci, pe scurt, cele trei piese care nu sunt balade sună destul de ridicol în context, dar sunt singurele care ies cumva în evidență, fie și într-un mod negativ.
În rest, doar melodia care deschide albumul, The Reason, mi s-a părut că pune mai bine în valoare vocea Celinei și că sună suficient de ”contemporan”, având și conotații de baladă rock, fapt explicabil prin aceea că a fost produsă de George Martin (producătorul celor de la The Beatles). Începând cu a doua melodie, Immortality (cântată împreună cu Bee Gees), ritmul scade covârșitor, iar vocea Celinei aproape că nu se mai diferențiază de cea a fraților Gibb. De altfel, după scurta trezire în altă tonalitate din a treia melodie,  Treat Her Like a Lady, se revine la un ciclu repetitiv de tânguiri specifice (Why Oh Why și următoarele).
Trebuie spus că, judecând după aparențe, albumul este totuși foarte bine gândit ca un produs de top. Celine beneficiază de o serie de colaboratori, dintre cei mai vestiți pe plan mondial. O astfel de listă de colaborări nu se face peste noapte și probabil a fost intens negociată, pentru ca albumul să penetreze și pe alte piețe, să ajungă și la fanii celor care au colaborat cu Celine; în plus, au ajutat-o și pe Celine să-și îmbunătățească imaginea, prin asocierea cu aceștia; și poate că și invers. Altfel cum s-ar putea explica duetul cu Barbra Streisand, în Tell Him, considerată una dintre melodiile reprezentative de pe album? Din punct de vedere al strategiei de marketing, este grozav să poți pune laolaltă două dintre cele mai bune voci ale unor cântărețe albe - nici o conotație rasială aici, ba dimpotrivă, se poate constata statistic că sunt mai numeroase artistele de culoare care pot să atingă anumite note. Păcat că Tell Him nu se ridică la nivelul celor două cântărețe. La fel se poate afirma și despre duetul cu Luciano Pavarotti (!!) pe I Hate You Then I Love You.
Albumul include și un număr (foarte) mare de cover-uri și remake-uri. Cele mai evidente, la primă audiție, au fost When I Need You, care este interpretat într-o manieră foarte asemănătoare cu originalul lui Leo Sayer, și Treat Her Like a Lady, care și beneficiază de colaborarea Dianei King, interpreta originalului, și a trupei Brownstone. Mai puțin evidente sunt Amar Haciendo el Amor, melodie interpretată în spaniolă (!), deși originalul e în engleză (You Only Love Once), Love Is on the Way și I Hate You Then I Love You (originalul fiind de data aceasta în italiană, Grande, Grande, Grande).
Tot din categoria cover-urilor face parte și ultima melodie de pe album, care dă și titlul acestuia, Let's Talk About Love, originalul fiind în franceză (Puisque Tu Pars a lui Jean-Jacques Goldman) iar varianta engleză aparținând lui Bryan Adams. Este un final apoteotic, cu un cor de copii, al unui album extrem de siropos, care dezbate aproape exclusiv teme romantice, legate de dragoste, în diferitele sale ipostaze, de la fericire la suferință, de la împlinire la regret, în interpretarea deosebită (dar nu foarte variată) a lui Celine Dion, a cărei singură contribuție semnificativă la album este cea vocală.