Regia: J Blakeson. Producător: Adrian Sturges.
Scenariul: J Blakeson.
Cu: Gemma Arterton, Martin Compston și Eddie Marsan.
Nu este recomandat persoanelor sub 18 ani, întrucât conține scene de violență, brutalitate, nuditate, sexualitate (moderată), comportament agresiv și anti-social.
IMDb: 6,8/10; Rotten Tomatoes: 82%; Metacritic: 65%.
Pentru prima dată regizor și scenarist la un film de lung metraj, britanicul J Blakeson reușește cu mijloace minimale și minimaliste să creeze un thriller pasionant, care ține audiența cu sufletul la gură de la început și până la sfârșit. Distribuția este limitată la doar trei actori - doi infractori și o femeie răpită, dar cei trei își joacă magistral rolurile, perfect credibile, pe care le au.
Gemma Arterton iese într-adevăr în evidență în rolul lui Alice Creed, fiica unui om bogat, care este răpită cu scopul de a extorca bani de la tatăl ei. Alice este supusă la tot felul de chinuri și umilințe, este legată, chiar dezbrăcată și fotografiată, apoi filmată, pentru ca impactul asupra părinților să fie maxim. Pasionații de BDSM ar fi probabil încântați de această parte a peliculei și, după succesul lui Fifty Shades of Grey, am putea conchide că numărul celor interesați de acest domeniu al sexualității este destul de mare. Dar, totuși, Alice Creed nu participă din proprie voință la agonie, iar cei doi care o chinuie nu o fac din plăcere (fie ea sexuală sau de altă natură), ci strict din necesitate.
Și ajungem așadar și la Vic (Eddie Marsan) și Danny (Martin Compston), răufăcătorii de serviciu. În primele aproximativ 10 minute, filmul nu are absolut niciun dialog: cei doi își pregătesc cu meticulozitate dusă până la extrem acțiunile. Totuși, în scurt timp constatăm că diferența vizibilă de vârstă dintre ei se traduce și printr-o anumită ierarhie: Vic este ”șeful”, este infractorul mai experimentat, este cel mai rău dintre cei doi. Danny este mai tânăr și pare aproape inocent, în comparație cu colegul său.
Este până la urmă o poveste care, în linii mari, s-a tot repetat pe marele ecran, dar de data aceasta întorsăturile de situație sunt foarte surprinzătoare și pleacă, în primul rând, de la motivațiile diverse ale celor implicați, dar, nu mai puțin important, de la un element neașteptat: dragostea, în diferitele și variatele sale expresii, fațete și materializări, care vine să bulverseze o răpire ce, la un moment dar, părea ”perfectă”.
Spre deosebire de alte filme cu tematică asemănătoare, totul se derulează exclusiv între cei trei oameni implicați. Nu avem părinți șocați, nervoși, emoționați, stresați, nici polițiști agitați sau atenți la detalii, nimic din toate acestea. Este până la urmă o dramă psihologică cu un final oarecum neașteptat.
De altfel, finalul pare să fie punctul mai slab al întregului film. Sunt absolut convins că regizorul a avut în vedere mai multe variante de final. Într-un fel, a și pus în scenă câteva variante... Spectatorul, dacă dorește, poate să nu mai vizioneze ultimele minute și să aibă un altfel de final... sau din nou un altfel de final... deoarece în ultimele minute, situația se schimbă radical de mai multe ori. Regizorul a dorit să ofere, poate, fiecăruia dintre personaje șansa de a avea un final fericit, în felul său, de a avea un ”solo”, așa cum, în timpul concertelor, uneori membrii unei trupe fac fiecare câte un solo la instrumentul lor.
Titlul filmului și celelalte informații apar abia după ce s-a derulat ultima scenă. În acest fel, titlul capătă și o a doua posibilă semnificație.
Este o producție britanică de interes pentru cei pasionați de filmele de tipul thriller / psihologic / noir, în care tensiunea este păstrată la aceeași intensitate pe parcurs, fără a apela la efecte speciale, la imagini generate de calculator, la vreo tehnologie mai aparte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu