Etichete

vineri, 9 aprilie 2021

Supertramp - Brother Where You Bound (1985)

Supertramp - Brother Where You Bound, A&M Records, 1985.

Sunt trecute, pe rând, melodiile și durata acestora:

01. Cannonball 7:42
02. Still in Love 4:18
03. No Inbetween 4:26
04. Better Days 6:02
05. Brother Where You Bound 16:27
06. Ever Open Door 3:05

Toate melodiile și versurile sunt compuse de Rick Davies.
Producători: David Kershenbaum și Supertramp.

Supertramp (în 1985):

Rick Davies - solist vocal, pian, orgă, sintetizator, liderul trupei
John Helliwell - saxofon
Bob Siebenberg - baterie
Dougie Thomson - chitară bass

Invitați adiționali pe acest album: Marty Walsh - chitară, David Gilmour - chitară solo pe ”Brother Where You Bound”, Scott Gorham - chitară pe ”Brother Where You Bound”, Doug Wintz - trombon pe ”Cannonball”, Cha Cha - vocea a doua pe ”Still in Love”, Scott Page - flaut pe ”Brother Where You Bound” și ”Better Days”, Brian Banks, Anthony Marinelli și Gary Chang - sintetizatoare.

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 3,23/5; Amazon: 4,5/5.


Brother Where You Bound este primul album al trupei Supertramp după plecarea lui Roger Hodgson, care, alături de Rick Davies, fusese un element-cheie al formației, vocalist, compozitor și chitarist. Fără Roger, Rick Davies a trebuit să preia totul oarecum de unul singur, avându-i alături și pe ceilalți trei membri ai trupei, la care s-au adăugat diverși invitați. Dacă Rick s-a descurcat singur în ceea ce privește vocea și compoziția, pentru chitară s-au găsit soluții bune: Marty Walsh a apărut pe majoritatea pieselor (ca invitat), iar pentru piesa care dă titlul albumului au fost chemați doi chitariști cu nume: Scott Gorham (Thin Lizzy) și... David Gilmour (Pink Floyd).

Pe mine sincer mă miră asocierea trupei Supertramp cu rock-ul progresiv, în general, și în cazul acestui album în particular. Și asta pentru că, sigur, pe de o parte, eu provin dintr-o altă generație, pentru care cuvintele ”rock” și ”progresiv” poate că au alt înțeles, și pe de altă parte pentru că multe melodii par să fie mai degrabă o combinație de pop, funk, jazz, R&B și parcă mai puțin rock: ce fel de rock e acela unde chitara aproape că nu există? Excludem de aici piesa care dă titlul albumului, Brother Where You Bound, singura unde chitara joacă un rol important. Pe toate celelalte, ritmul este impus la pian / clape, intervențiile solo sunt la saxofon... Dar aceste elemente sunt definitorii pentru Supertramp, iar acest album chiar este mai aproape de rock (și de ”progresiv”) decât cel de dinaintea sa, ultimul cu Roger Hodgson, ...Famous Last Words... (1982).

Atmosfera este una senină și jovială pe primele două melodii. Cannonball, care deschide albumul, este chiar o piesă pe care se poate și dansa, are un ritm bun, versuri adecvate, și pentru multă lume este melodia cea mai bună de pe acest album. Urmează Still in Love, care debutează cu un solo la saxofon și conține niște versuri romantice, pe un ritm mai degrabă funk.

De la a treia melodie atmosfera se schimbă și devine sumbră. No Inbetween este o melodie mai lentă, cântată predominant la pian, cu lirică agresivă, care setează tonul pentru următoarele cântece. Favorita mea de pe tot albumul este Better Days. Ritmul este foarte susținut - mi-ar fi plăcut să fie interpretată la chitară, dar merge și așa, cu pianul și flautul. Este genul de piesă care rămâne în memorie. Videoclipul este și el interesant. Mesajul piesei, care are legătură cu minciunile politicienilor și cu propaganda electorală aferentă, este de actualitate și în prezent. Ar fi fost și mai bine dacă nu ar fi fost incluse pe fundal acele părți cu vocile unor politicieni americani (inclusiv Reagan).

Ultimele două melodii, singurele de pe partea a doua a albumului, reprezintă de fapt material rămas de la albumul precedent, ...Famous Last Words... Piesa Brother Where You Bound, care are peste 16 minute, era probabil prea lungă și prea ”rock” pentru acel album, așa că a rămas surprinzător pe dinafară atunci, dar a fost inclusă și chiar a dat titlul albumului aici. Este o melodie epică, reprezentativă a acestui album. Prezența unor monștri sacri precum David Gilmour și Scott Gorham la chitară ridică și mai mult nivelul interpretativ, dar cu toate acestea, din punctul meu de vedere, melodia ca atare nu impresionează. De fapt nici măcar nu este vorba de o singură melodie, ci de cel puțin vreo trei, care nu prea au nicio legătură una cu cealaltă, în afara de tematica lirică, și aceasta oarecum depășită în prezent, și anume cea a războiului rece. Introducerea este, după părerea mea, prea extinsă, și preluările din 1984 au darul de a speria audiența, și de a lungi exagerat de mult așteptarea primelor acorduri. În prima parte, mi s-a părut că recunosc unele secvențe la clape din melodii ale formației Savatage, compuse mult mai târziu (anii 90). Interludiile dintre diferitele secvențe sunt ciudate, și nu știu dacă acele momente în care tot ce se aude e doar un fel de zgomot pot fi interpretate ca o chestie ”progresivă” sau ”psihedelică”, dar în orice caz, cred că piesa aceasta de 16 minute putea fi mai scurtă sau, și mai simplu, putea fi împărțită, să zicem, în trei melodii distincte. Altfel, sunt de acord că Brother Where You Bound este singura parte a albumului pe care pot să o descriu fără ezitare ca fiind rock.

Albumul se încheie cu o melodie mai lentă, Ever Open Door, mai caracteristică pentru varianta pop a celor de la Supertramp.

În concluzie, albumul nu este nici pe departe unul unitar, în ciuda faptului că este primul album Supertramp compus în întregime de un singur membru al trupei (Rick Davies). Formația a pierdut enorm de mult prin plecarea lui Roger Hodgson, dar a demonstrat că poate supraviețui și fără acesta - chiar și până în prezent.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu