The Thrills - So Much for the City (2003)

The Thrills - So Much for the City, Virgin, 2003.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Santa Cruz (You're Not That Far) 4:12
02. Big Sur 3:07
03. Don't Steal Our Sun 2:50
04. Deckchairs and Cigarettes 4:56
05. One Horse Town 3:14
06. Old Friends, New Lovers 4:00
07. Say It Isn't So 2:43
08. Hollywood Kids 5:33
09. Just Travelling Through 3:21
10. Your Love is Like Las Vegas 2:22
11. 'Till the Tide Creeps In 5:04
12. Plans (hidden track) 4:01

Toate melodiile au fost compuse de Conor Deasy și The Thrills.

Producător: Tony Hoffer.

The Thrills:

Conor Deasy - solist vocal, muzicuță
Daniel Ryan - chitară, banjo, voce
Pádraic McMahon - chitară bass, muzicuță, voce
Kevin Horan - clape, voce
Ben Carrigan - tobe

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,26/5; Amazon: 4,2/5.

N-am fost niciodată în California, dar trebuie să fie foarte frumos acolo, dacă ar fi să judecăm după irlandezii de la The Thrills, cărora le-a fost suficientă o ședere de câteva luni în acest stat american ca să scoată acest album de debut al lor, atât de... californian. Inspirați de muzica anilor 60 și 70, în special de trupe precum Beach Boys, The Thrills sună foarte retro, ca niște Beatleși reîncarnați sau reveniți în prim-plan în secolul 21. Paradoxurile nu se opresc însă aici: deși trupa se străduiește, piesă cu piesă, să aducă un omagiu Californiei (inclusiv prin menționarea obsesivă, de multe chiar în titlu sau în refren, a unor orașe sau regiuni din acest stat sau din apropiere: Santa Cruz, Big Sur, San Diego, Hollywood, Las Vegas), succesul major nu a fost în Statele Unite, ci tot în Irlanda și în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Probabil că și irlandezii și britanicii au clipele lor de visare, care includ, printre altele, peisajele californiene.

Muzica este un fel de rock, în varianta sa cea mai ”cuminte”, apropiat de pop și cu influențe country, ceea ce, venind de la o trupă irlandeză, e puțin iritant. Dar, ca să fim onești, această muzică nu are pretenții de complexitate, ci este menită să creeze o atmosferă de liniște, de visare, de contemplare a naturii (Big Sur), a mării, a soarelui (Don't Steal Our Sun) și a plajei, a fluxului și refluxului ('Till the Tide Creeps In), de călătorie (Just Travelling Through), parțial umbrită de unele versuri mai corozive, parcă în contrast cu linia melodică. Dar, este de înțeles, băieții erau tineri, și versurile nu puteau fi despre altceva decât despre iubiri, dezamăgiri, emoții și trăiri, mai vesele sau mai triste, mai mult sau mai puțin armonizate cu conținutul melodic. Eu personal am căutat să fac abstracție de versuri, atât cât am putut; vocea lui Conor Deasy domină totuși fondul muzical, într-un mod plăcut și agreabil, chiar și atunci când lirica nu este la fel de agreabilă. Dacă muzica în ansamblu nu este una deosebit de complexă, aș zice că, surprinzător, instrumentația este. Băieții ăștia știu bine să cânte la instrumente, și uneori aduc un plus de armonie, un plus de sunet, apelând și la instrumente mai puțin convenționale (muzicuță, banjo), reușind să îmbogățească și chiar să transforme pe alocuri o linie melodică relativ simplă. Vocile instrumentiștilor, reunite sub formă de cor, vin la rândul lor să completeze fondul sonor și să-l ajute pe Conor Deasy în redarea mesajului liric.

Albumul nu este însă foarte egal, începe foarte bine și se termină relativ prost. Piese cele mai bune, cele mai reprezentative, și cu cel mai mare succes la public sunt grupate, cum este obiceiul, la început. Nu vreau să fiu rău, dar acestea sunt de fapt doar primele două: Santa Cruz (You're Not That Far) și Big Sur. N-aș putea să decid care este mai bună dintre acestea două, sunt foarte asemănătoare în multe privințe și la fel de bine concepute și redate. Privind retrospectiv (ne permitem acum asta), aceste două piese nu sunt doar cele mai bune de pe acest album, ci de pe toate albumele celor de la The Thrills (mai ales că n-au avut multe: doar trei). Pentru audiență, este cât se poate de util ca piesele bune sau reprezentative să fie la început: dacă astea nu vă plac, n-are rost să mergeți mai departe.

Partea proastă este că, și dacă vă plac primele două piese, s-ar putea să fiți dezamăgiți la următoarele. Don't Steal Our Sun este cam în același stil și în același ritm cu primele două melodii, dar e mai scurtă și cu un refren mai puțin reușit. Atmosfera se schimbă radical la Deckchairs and Cigarettes, ritmul devine unul mult mai lent, muzica e aproape depresivă, melancolică. Ritmul rapid revine însă pe următoarea melodie, One Horse Town, una dintre cele mai bune de pe album, care mie mi-a plăcut în mod deosebit. Este interesant de remarcat că, deși titlul sugerează un conținut specific muzicii country, conținutul liric este diferit de ceea ce te-ai putea aștepta, o mișcare inteligentă din partea artiștilor.

De la a șasea melodie, Old Friends, New Lovers, asistăm la un declin generalizat al calității pieselor, cu mici excepții care, însă, cred eu, țin mai degrabă de gusturile muzicale ale fiecăruia. Deși cam toate melodiile de pe a doua jumătate a albumului pot fi caracterizate peiorativ ca fiind ”fillere”, ele au totuși o anumită valoare a lor și contribuie (cu puțin, e drept) la valoarea de ansamblu a albumului. Mai remarcabil mi se pare faptul că aceste piese nu sunt tocmai unitare din punct de vedere stilistic și muzical: ele rezultă, la o primă vedere, din niște experimente pe care trupa le-a făcut, în încercarea de a crea și un alt fel de muzică, ceea ce nu e rău, pentru că din astfel de experimente poate să și iasă ceva. Bun, e adevărat, aici nu prea a ieșit, dar, cum spuneam, depinde de gusturile fiecăruia. De exemplu, s-a aflat la un moment dat că domnului președinte (de atunci) al SUA, George W. Bush, îi plăcea piesa Say It Isn't So. Frumos din partea lui, cred că reclamă mai bună pentru The Thrills în Statele Unite nici nu se putea. Interesantă alegere. Hollywood Kids este o melodie ciudată, lentă, depresivă, în contrast cumva cu restul melodiilor, fiind totodată și cea mai lungă, dar și cea mai ”modernă” (dacă se poate spune așa) piesă de pe tot albumul. Mie mi se pare foarte reușită Your Love Is Like Las Vegas. Cea mai scurtă de pe album, directă, la subiect, cu un ritm bun, care susține linia melodică de la început până la final fără fragmentări inutile. Dintre piesele lente, 'Till the Tide Creeps In este cea mai generoasă, mai profundă, inclusiv sub aspect liric. Ea se combină cumva artificial cu ultima melodie de pe album, Plans, a cărei prezență (ca hidden track) nu o pot înțelege decât prin prisma unor subtilități contractuale, pentru că altfel nu are nici un fel de logică includerea sa aici, la finalul albumului. Sau poate este și ăsta un mesaj subliminal: ”Everybody has plans”, adică sa încheiem albumul cu ideea că ar trebui (sau n-ar trebui, depinde cum înțelegem versurile) să ne facem niște planuri pentru viitor.

Băieții de la The Thrills și-au făcut cu siguranță niște planuri pentru viitor atunci, doar că planurile lor (ca trupă) nu prea le-au ieșit. Următoarele două albume, Let's Bottle Bohemia (2003) și Teenager (2007), nu au mai avut succesul albumului lor de debut și trupa practic s-a desființat din 2008, fiecare dintre membri continuând ulterior pe cont propriu.

Graveyard Alive: A Zombie Nurse in Love / Cimitirul viu: o asistentă zombi îndrăgostită (2003)

Regizor: Elza Kephart. Producători: Elza Kephart, Patricia Gomez, Andrea Stark.
Scenariul: Elza Kephart, Patricia Gomez.
Cu: Anne Day-Jones, Karl Gerhardt, Samantha Slan, Roland Laroche, Monik Vincent.
Nerecomandat copiilor sub 12 ani.
IMDb: 5/10; Rotten Tomatoes: 50%; Vinegar Syndrome: 3,9/5.

Cum spuneam și cu alte ocazii, nu sunt vreun fan al filmelor horror. Din când în când, foarte rar, mai vizionez câte unul, atunci când rezist mai mult de câteva minute. La Graveyard Alive am rezistat până la final, ceea ar putea sugera că filmul mi-a plăcut; în realitate, mai mult m-a intrigat. Ca să explic și contextul, l-am vizionat într-o versiune de slabă calitate, pe Dailymotion, dublat în limba germană (!) și fără subtitrări. S-a dovedit că lipsa cunoștințelor de limbă germană nu este un inconvenient major, deoarece filmul a fost gândit inițial ca un film mut (!!) și abia ulterior a fost adăugat sonorul, inclusiv dialogurile; dar se înțelege perfect și fără dialoguri. Actorii se întrec în a-și arăta emoțiile prin mimică și gesturi. Mai mult, filmul este alb-negru, ceea ce contribuie la atmosfera de film de epocă și la unele efecte.

În ansamblu, filmul este mai degrabă o parodie, nicidecum o producție horror. Scenele de groază sunt puține și nu foarte de speriat, violența este mai mult sugerată decât prezentată, ba chiar și scenele erotice sunt foarte limitate și practic fără a depăși niște norme. Elza Kephart, la primul film ca regizor, face o treabă foarte bună, având în vedere bugetul limitat, combinând o tematică de tip zombi cu o telenovelă de spital, în care asistentele se întrec în a cuceri doctorii, totul într-un regim satiric și ironic, cu numeroase clișee preluate atât din filmele cu zombi, cât și din telenovele. 

Intriga are în vedere un triunghi amoros, format din asistenta Patsy Powers (Anne Day-Jones), din categoria ”rățușca cea urâtă”, invizibilă pentru doctori și batjocorită sistematic de colege, doctorul Dox (Karl Gerhardt), fostul prieten din liceu al lui Patsy, și noua iubită a acestuia, asistenta Goodie Tueshuze (Samantha Slan), care dorește să se mărite cu doctorul. Viața lui Patsy este foarte monotonă, până când la spital ajunge un tăietor de lemne - zombi (Eric Kendric), care îi face unele avansuri și îi sărută mâna, mușcând-o un pic. Tăietorul de lemne își găsește sfârșitul datorită omului de serviciu, fostul doctor Kapotski (Roland Laroche), specialist în zombi. Între timp însă, Patsy se transformă încetul cu încetul într-o zombi ea însăși, schimbare care implică și unele aspecte fiziologice, dar și de personalitate. În scurt timp, ea devine noua divă a spitalului, atrăgând ca un magnet doctorii și ceilalți angajați de sex masculin, inclusiv pe mult-doritul doctor Dox, ceea ce conduce la o inevitabilă dispută între Patsy și Goodie. Finalul este unul mai degrabă tipic pentru filmele cu zombi.

Este interesant cum regizoarea combină elemente din filmele cu zombi și cele din filmele cu vampiri, la rândul lor la modă în anii 2000. Practic, orice mușcătură a unui zombi va duce la transformarea treptată a ființei mușcate într-un zombi. De asemenea, pentru a-și păstra aparențele umane și a nu putrezi, zombii trebuie să se hrănească cu carne (de om, după câte se pare) - aceasta pare a fi trăsătura cea mai horror a filmului. Cu toate acestea, scenele de groază sunt manageriate cu mare grijă. Câteva scene pot fi considerate tipice pentru un film cu zombi. Altele sunt mai greu de găsit în astfel de filme - de exemplu, cele cu visele horror ale lui Patsy. Intriga telenovelistică este preluată en-gros și en-detail din telenovelele de spital, abundente în epocă (și în prezent), dar abordarea este una parodică. Patsy, cu părere de rău, nu este vreo divă sexy nici măcar după transformarea sa în zombi. Doctorul Dox pare a fi orice, numai doctor nu. Goodie arată mai bine, dar nu ne prea arată nimic. Ea se transformă la rândul ei din agresor în victimă. Scenele cu caracter erotic, abundente în alte filme horror, aici lipsesc aproape cu desăvârșire, fiind doar sugerate.

În concluzie, un film canadian alb-negru de tip parodie horror, care merită vizionat de cei care au un minim interes pentru genul acesta de producții.