The Giant Mechanical Man / Omul mecanic uriaș (2012)

Regia: Lee Kirk. Produs de: Jenna Fischer et al.
Scenariul: Lee Kirk.
Cu: Jenna Fischer, Chris Messina, Topher Grace, Malin Akerman, Lucy Punch.
Filmul nu este recomandat copiilor sub 12 ani fără acordul părinților.
IMDb: 6,7/10; Rotten Tomatoes: 71%; Metacritic: 43%.

Termenul de ”comedie romantică” se poate cu greu aplica acestui film. Într-adevăr, este o poveste romantică, de dragoste, siropoasă pe alocuri, cu un happy-end absolut previzibil. Totuși, nu mi se pare a fi o comedie, ci mai degrabă o dramă, eventual o satiră la adresa societății capitaliste, corporatiste și consumeriste, care îi marginalizează pe cei care nu cred în valorile sale, în definițiile pe care le propune cu privire la succes, la fericire. În anumite momente, filmul este de-a dreptul deprimant. Faptul că se filmează în Detroit, metropolă cu grave probleme economice, nu pare a fi o întâmplare.

Cei doi principali protagoniști, Tim (Chris Messina) și Janice (Jenna Fischer), sunt două persoane aparte, care nu reușesc să se integreze în societate și se confruntă cu problemele pe care le au în mod obișnuit cei mai ”ciudați”: lipsa unui loc de muncă, absența unui partener de viață stabil, dificultatea de a-și exprima opiniile și de a-și rezolva necazurile.

Rolurile sunt excelent interpretate și par perfect realiste. Tim este un ”artist” de stradă, care se costumează într-un om mecanic uriaș (pe picioroange) și execută mișcări robotice, pentru a primi ceva mărunțiș de la trecători. Prietena lui, Pauline (Lucy Punch), se învârte în alte cercuri și îl părăsește.

În paralel urmărim și povestea lui Janice. Ea este concediată de la locul de muncă, întrucât nu corespunde standardelor, și este obligată să se mute la sora ei, Jill (Malin Akerman), care crede că singura modalitate de a o face fericită pe Janice este să-i găsească un partener - bineînțeles, un om de succes, respectiv așa-zisul scriitor Doug (Topher Grace). Doug pare destul de interesat de Janice dar aceasta rămâne inițial indiferentă și apoi tot mai agasată de Doug, cu care nu are nimic în comun.

Fatalmente, Tim și Janice se angajează amândoi temporar la grădina zoologică din marele oraș, unde se simt mai în largul lor în mijlocul animalelor - prizonieri ai vieții și perioadei în care s-au născut, la fel cum și animalele sunt prizoniere în cuștile lor. Conexiunea se realizează și cei doi își găsesc fericirea unul alături de celălalt, în ciuda micilor obstacole care apar pe parcurs.

Mesajul filmului pare a fi acela că, pentru cei mai puțin integrați în societate, singura modalitate de a găsi fericirea este dragostea. La un alt nivel de înțelegere, omul mecanic uriaș simbolizează maniera în care omul modern trece prin viață ca un robot, manevrat și condiționat de cei din jurul său, de ”sistem”. Societatea capitalistă te vrea robot - tu încă mai poți alege și altceva.

Le maître d'école / Învățătorul (1981)

Regia: Claude Berri. Produs de Renn Productions.
Scenariul: Claude Berri, Jules Celma.
Cu: Michel Coluche, Josiane Balasko, Jacques Debary, Charlotte de Turckheim, Roland Giraud.

Filmul este teoretic pentru toate vârstele, dar (din cauza a două scene) ar trebui vizionat de copii doar cu acordul părinților.

IMDb: 5,8/10; Rotten Tomatoes: 35%; AlloCiné: 2,8/5.

După tone de pelicule holywoodiene, nu este nimic mai revitalizant decât un film francez, vechi de peste trei decenii, cu mulți copii și un profesor inedit, Gérard Barbier, interpretat de inegalabilul și regretatul Coluche. Lucrând eu însumi în învățământ, apreciez în mod deosebit acele producții, puține la număr, care reliefează dificultățile acestei profesii și privesc sistemul educațional de pe o poziție critică dar totodată constructivă și, în cazul de față, având drept efect o porție sănătoasă de râs.
Spre deosebire de comediile americane cu elevi, majoritatea centrate pe adolescenți zăpăciți și care dezbat mai degrabă teme specifice pubertății și tinereții, comedia lui Claude Berri se învârte în jurul destinului lui Gérard Barbier, care, dat afară din postura de vânzător, după o adâncă cugetare, bazată pe faptul că îi plac copiii, și-a luat bacul și are chiar un an de facultate (la Drept), se decide să își încerce norocul ca învățător. Este bineînțeles trimis la o școală primară din provincie, unde dă peste un director autoritar (Jacques Debary), o colegă deprimată și batjocorită de elevi, domnișoara Lajoie (Josiane Balasko) și un coleg sindicalist, domnul Meignant (Roland Giraud).
Gerard Barbier este nevoit să improvizeze la ore, și temele de discuție cu copiii sunt cât se poate de serioase și chiar delicate: pedeapsa cu moartea, homosexualitatea, mișcarea sindicală. Elevii (probabil prea mici pentru astfel de subiecte) dau niște replici savuroase. De altfel, filmul abordează și alte chestiuni ”spinoase”, cum ar fi suicidul sau discriminările de tot felul. Un elev are părinții divorțați, părinții altuia sunt șomeri și așa mai departe - astfel că se păstrează un oarecare echilibru între partea comică și cea dramatică a realității cotidiene.
Trebuie menționat că regizorul Claude Berri s-a inspirat liber din cartea Le journal d'un éducastreur (1971) a lui Jules Celma, care apare menționat ca al doilea scenarist, și în care este descrisă experiența personală a autorului ca învățător care aplică niște metode neortodoxe în munca sa cu elevii.
Partea finală a filmului este parcă mai puțin reușită. Nunta lui Gérard cu Charlotte (Charlotte de Turckheim) apare din senin, fără nicio pregătire prealabilă a spectatorului în acest sens. Elevii participanți la nuntă se distrează de minune iar Jackson (elevul de culoare) fumează provocator, scenă care astăzi probabil n-ar trece de CNA sau echivalentul său. Chiar în final, Gérard, încă nelămurit cu tainele limbii franceze, se pregătește să meargă la altă școală, de unde deducem că el s-a dedicat definitiv acestei profesii.