Maná - Exiliados en la Bahía: Lo Mejor de Maná (2012)

Maná - Exiliados en la Bahía: Lo Mejor de Maná, Warner Music Mexico, 2012.

Sunt trecute pe rând melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii. Toate melodiile sunt interpretate de Maná, uneori împreună cu alți artiști, menționați ca atare după numele piesei.

CD1:

01. Hasta que te conocí 4:56 (Juan Gabriel)

02. Lluvia al corazón 4:08 (Sergio Vallin, Fher Olvera)

03. Amor clandestino 4:51 (Fher Olvera)

04. El verdadero amor perdona 4:41 (Fher Olvera)

05. Mi reina del dolor 4:06 (Sergio Vallin, Fher Olvera)

06. Arde el cielo 4:33 (Fher Olvera)

07. Si no te hubieras ido 4:30 (Marco Antonio Solís)

08. El rey tiburón 4:53 (Fher Olvera)

09. Bendita tu luz (cu Juan Luis Guerra) 4:23 (Sergio Vallin, Fher Olvera)

10. Ojalá pudiera borrarte 4:56 (Fher Olvera)

11. Labios compartidos 5:17 (Fher Olvera)

12. Manda una señal 4:41 (Fher Olvera)
13. Ángel de amor 4:55 (Fher Olvera, Alex González)
14. Eres mi religión 5:28 (Fher Olvera)
15. Mariposa traicionera 4:24 (Fher Olvera)
16. Corazón espinado (cu Santana) 4:36 (Fher Olvera)

CD2:

01. Un nuevo amanecer 5:09 (Fher Olvera)
02. Clavado en un bar 5:11 (Fher Olvera)
03. Hechicera 4:51 (Fher Olvera, Alex González)
04. En el muelle de San Blas 5:53 (Fher Olvera, Alex González)
05. No ha parado de llover 5:22 (Fher Olvera, Alex González)
06. Cuando los ángeles lloran 5:07 (Fher Olvera)
07. Déjame entrar 4:21 (Fher Olvera)
08. Oye mi amor 4:31 (Fher Olvera, Alex González)
09. Me vale 4:32 (Alex González)
10. Como te deseo 4:31 (Fher Olvera)
11. Vivir sin aire  4:52 (Fher Olvera)
12. Te lloré un río 4:53 (Fher Olvera)
13. Rayando el sol 4:11 (Fher Olvera, Alex González)
14. Perdido en un barco 4:13 (Fher Olvera, Alex González)
15. Lluvia al corazón (live în Buenos Aires, 2011) 4:35 (Sergio Vallin, Fher Olvera)
16. El verdadero amor perdona (live în Buenos Aires, 2011) 5:01 (Fher Olvera)

Maná:
Fernando "Fher" Olvera - voce, chitară acustică
Juan Calleros - chitară bass
Alejandro González - tobe
Sergio Vallín - chitară electrică

AllMusic: 4/5;  Rate Your Music: 3,12/5; Amazon: 4,8/5.

Maná este o formație rock mexicană relativ puțin cunoscută în afara spațiului hispano- și latino-american, în ciuda faptului că este considerată, de către mulți, cea mai bună trupă de rock în limba spaniolă. În România, ca de altfel și în spațiul european, Maná a pătruns doar prin două melodii, ambele cântate în colaborare cu alți artiști: Corazón espinado, cu Santana, și Baila morena, cu Zucchero, aceasta din urmă nefiind (din păcate) inclusă în acest album, Exiliados en la Bahía: Lo mejór de Maná.
Albumul include 32 de melodii, din care două se repetă (cele două de la final, incluse și în versiunea live, în timpul concertului de la Buenos Aires din 2011). Practic sunt acele melodii cu care trupa a avut succes, din 1990 (albumul Falta Amor) până în 2011 (Drama y Luz), ordonate chiar cronologic, dar în ordine inversă: pe primul CD sunt, în ordine inversă, melodiile din 1999 (Corazón espinado, ultima pe disc) până în 2011 iar pe al doilea, celelalte, din 1990 până în 1997. Excepție face prima melodie de pe fiecare CD: Hasta que te conocí și, respectiv, Un nuevo amanecer, care sunt originale și care au apărut și ca single-uri pentru a promova albumul. Hasta que te conocí este, mai corect spus, doar într-o interpretare originală, fiind un cover al melodiei cu același nume al lui Juan Gabriel. Cele două piese noi nu sunt prea grozave, în contextul în care albumul include mai toate hiturile formației.
Fanii pot fi însă mulțumiți, deși compilația se adresează mai ales celor care nu sunt neapărat fani: aceștia deja ar trebui să aibă toate albumele, și atunci de ce să mai cumpere compilația? Se poate presupune că tocmai pentru aceștia au fost incluse și două piese noi, precum și cele două piese live de la final.
Cum spuneam, compilația respectă ordinea albumelor, ceea ce conferă o mai mare unitate stilistică, deși uneori este destul de clar când se ”sare” de la o melodie de pe un album la una de pe un altul; totuși, diferențele sunt mai mici decât dacă s-ar amesteca piese din anii 1990 cu cele actuale.
Stilul celor de la Maná este mai greu de definit în termeni comuni, întrucât rock-ul în limba spaniolă este totuși ușor diferit de variantele anglo-saxone cu care suntem obișnuiți. Ca fan al celor de la Héroes del Silencio, și deci obișnuit al acestui gen muzical, și totodată cunoscător al limbii spaniole, nu mi-a fost greu să înțeleg stilul celor de la Maná care, mai ales în albumele mai vechi (reprezentate pe al doilea CD), aduce mult cu cel al lui Héroes del Silencio. Mi se pare însă că, cel puțin pe această compilație, se exagerează cu baladele. Ele sunt OK, e clar că sunt destinate audienței feminine, dar parcă le lipsește ”acel ceva” care să le facă mai speciale... De altfel, pe lângă rock, Maná are și melodii care ar putea fi definite ca fiind pop și chiar latino (bachata), reggae... și n-aș putea spune că sunt tocmai fan al melodiilor care sună în acest mod! Diversitatea stilistică ar putea reprezenta însă un plus pentru că audiența potențială este mai ridicată.
De pe primul album, am remarcat piesele mai ritmate, cele mai reușite din punctul meu de vedere și cel mai aproape de felul în care ar trebui să sune rock-ul: Mi reina del dolor, Arde el cielo, Manda una señal și, în mod deosebit, Labios compartidos, care mi se pare piesa cea mai ”lucrată”. De pe CD-ul al doilea, se evidențiază Clavado en un bar precum și melodiile din a doua jumătate, preluate de pe albumul Dónde jugarán los niños?, care mi se pare că sună foarte apropiat de modelul Héroes del Silencio. Ultimele două piese, prezentate în varianta live, Lluvia al corazón și El verdadero amor perdona, au darul de a arăta că trupa știe foarte bine să se descurce și în concerte și, totodată, promovează ultimul album de dinaintea compilației, Drama y Luz. Între timp, în 2015, Maná a scos un nou album, Cama incendiada.
Maná este în mod evident o trupă foarte bună de soft rock și nu degeaba este atât de iubită în Spania și America Latină. Ca voce, Fher Olvera nu ar trece nici măcar de o preselecție la un concurs de genul ”Vocea României”, dar compozițiile sale precum și versurile deosebite compensează această lipsă. Oricum, Fher a devenit o vedetă de prim rang, fiind un adevărat lider al trupei și (ceea ce este mai rar printre rockeri) un model de urmat pentru generațiile tinere. Păcat pe undeva că tematica abordată este aproape exclusiv dragostea - uneori e obositor să auzi atâta ”amor”, ”corazón”, ”dolor” etc. Pentru romanticii incurabili, este bine și așa.

Samuel Beckett - Așteptându-l pe Godot

Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot. Eleutheria. Sfârșitul jocului, Editura Curtea Veche, ediția a II-a, Colecția Byblos, 2010, 304 pag., traducere de Gellu Naum și Irina Mavrodin.

Ediția originală: Samuel Beckett (1952), En attendant Godot, Editions de Minuit, Paris. Piesa s-a jucat în premieră la Teatrul Babylone din Paris pe 5 ianuarie 1953, fiind pusă în scenă de Roger Blin.

Goodreads: 3,8/5; Amazon: 3,9/5; Barnes&Noble: 4/5.

Așeteptându-l pe Godot este o piesă de teatru, cea mai cunoscută operă a lui Samuel Beckett, care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1969 pentru întreaga sa creație literară. Deși irlandez, Samuel Beckett a trăit mult timp la Paris, motiv pentru care multe din operele sale au fost scrise și au apărut în original în limba franceză, cum a fost cazul și cu Godot. Apoi, chiar autorul le-a tradus în engleză, uneori cu subtile modificări. În română s-au tradus (mereu) originalele din limba franceză, omițându-se astfel (oarecum justificat) modificările aduse de autor însuși în momentul traducerii în limba engleză, unele îndelung comentate de criticii literari. Cert este că în momentul de față, multe piese de tearu ale lui Beckett, inclusiv Așteptându-l pe Godot, sunt jucate prin lume în două versiuni, ușor diferite.
Ca să comentezi o piesă de teatru, trebuie să mergi la teatru, să asiști la o performanță teatrală. Este adevărat că și atunci ești de fapt subiectiv, ești la mâna regizorului, a modalităților de interpretare și a calităților actorilor. Nu poți să știi sigur dacă ceea ce spui se referă la piesa în sine sau la acea punere în scenă a piesei pe care ai văzut-o.
Eu oricum n-am avut șansa asta. Nu-mi aduc aminte ca această piesă să se fi jucat vreodată la teatrele clujene și nu am avut oportunitatea să merg să o văd acolo unde s-a jucat (la Sibiu sau la București, de exemplu). Îmi aduc aminte că, în urmă cu mai bine de un deceniu, am fost la un pas de a vedea o punere în scenă a lui Godot de către studenții de la Teatru din cadrul (pe atunci) Facultății de Litere a Universității ”Babeș-Bolyai”, cu ocazia festivității de absolvire. Ceva a intervenit însă.
Cartea se citește foarte ușor. După cum spune subtitlul în engleză (netradus în română), este o tragicomedie în două acte. Mie mi-a plăcut mai mult partea comică, deși în mod evident partea tragică este cea care conferă substanță operei, cea care suscită interesul. De altfel, toată piesa poate fi interpretată ca fiind comică sau tragică, depinde de punctul de vedere al fiecăruia.
Interpretările sunt nenumărate. Încă de la început, piesa a fost caracterizată ca făcând parte din ”teatrul absurdului” deoarece, în fond, nu se întâmplă nimic. În cea mai mare parte, asistăm la un dialog trivial între doi zăpăciți, doi pierde-vară, Estragon (Gogo) și Vladimir (Didi), care stau la povești lângă un copac, în mijlocul câmpului, așteptându-l pe un anume Godot. Între timp, fiecare are problemele lui: unul nu-și poate scoate cizma, celălalt urinează și așa mai departe. Piesa a îngrozit publicul conservator din anii 50-60 datorită acestor trivialități, inclusiv faptul că cei doi put, își fac nevoile, și alte referiri la anumite aspecte ale condiției umane, rareori menționate în piesele de teatru ”obișnuite”. Apariția lui Pozzo și a sclavului său Lucky relevă alte atribute ale existenței umane, statutul de ”stăpân”, respectiv de ”sclav”, fiind aici reprezentate în mod grotesc. În fine, băiatul din finalul primului act aduce o oarecare ușurare cititorului (sau publicului) neavizat: Godot totuși există, și va veni ”mâine”. Până la acest moment, ne puteam gândi că Godot nu este altceva decât o creație a imaginației prea înfierbântate a celor doi zăpăciți.
Actul doi este o repetare aproape simetrică a primului, la un nivel de tragism poate puțin mai ridicat, asta în ciuda copacului care începe să aibă frunze, ceea ce ar sugera o evoluție ”spre bine”. Estragon vine bătut, Pozzo este orb și neajutorat, Lucky este burdușit de Estragon, băiatul nu-și mai aduce aminte de Vladimir și de Estragon dar îi anunță că Godot va veni totuși ”mâine”.
Suntem clar în fața unei farse - deși piesa se termină, se subînțelege că lucrurile pot continua așa la nesfârșit.
O astfel de piesă de teatru lasă la îndemâna fiecăruia concluziile. Ce vrea să spună autorul? Este greu de imaginat. Samuel Beckett a refuzat constant să ofere orice fel de lămuriri. Este evident că lucrarea face referire la existența umană, văzută dintr-o anumită perspectivă, mai degrabă sumbră sau pesimistă. De altfel, câteva repere pot fi enunțate. Se face destul de des referire la moarte - cei doi chiar își exprimă în varii ocazii intenția să se spânzure, deși o fac într-un mod aproape comic, argumentând de exemplu că măcar așa ”o să li se scoale”. De altfel, fericirea pare ceva de neatins - decât eventual în vis (Estragon visează că este fericit). Viața este descrisă ca fiind o picătură în neant, iar ”mamele nasc deasupra unui mormânt”. Cei doi se plâng mereu de singurătate, se au doar unul pe altul.
Și credința pare să joace un rol important. Dialogul celor doi se învârte în câteva ocazii în jurul unor chestiuni religioase. Se vorbește despre Țara Sfântă, despre Isus... Și da, chestiunea cea mai arzătoare: cine este Godot? Mulți critici literari (și alții, mai mult sau mai puțin specializați) au înclinat spre o interpretare de genul Godot = Dumnezeu, deși Beckett a respins mereu această variantă, recunoscând totuși la un moment dat că o astfel de interpretare este posibilă, doar că el personal nu a fost niciodată conștient de asta. Oare trebuie să-l credem? În fond, așteptarea lui Godot este un act de credință: Estragon și Vladimir speră în fiecare zi că Godot, în cele din urmă, va veni să-i ”salveze”...