Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot. Eleutheria. Sfârșitul jocului, Editura Curtea Veche, ediția a II-a, Colecția Byblos, 2010, 304 pag., traducere de Gellu Naum și Irina Mavrodin.
Ediția originală: Samuel Beckett (1952), En attendant Godot, Editions de Minuit, Paris. Piesa s-a jucat în premieră la Teatrul Babylone din Paris pe 5 ianuarie 1953, fiind pusă în scenă de Roger Blin.
Goodreads: 3,8/5; Amazon: 3,9/5; Barnes&Noble: 4/5.
Așeteptându-l pe Godot este o piesă de teatru, cea mai cunoscută operă a lui Samuel Beckett, care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1969 pentru întreaga sa creație literară. Deși irlandez, Samuel Beckett a trăit mult timp la Paris, motiv pentru care multe din operele sale au fost scrise și au apărut în original în limba franceză, cum a fost cazul și cu Godot. Apoi, chiar autorul le-a tradus în engleză, uneori cu subtile modificări. În română s-au tradus (mereu) originalele din limba franceză, omițându-se astfel (oarecum justificat) modificările aduse de autor însuși în momentul traducerii în limba engleză, unele îndelung comentate de criticii literari. Cert este că în momentul de față, multe piese de tearu ale lui Beckett, inclusiv Așteptându-l pe Godot, sunt jucate prin lume în două versiuni, ușor diferite.
Ca să comentezi o piesă de teatru, trebuie să mergi la teatru, să asiști la o performanță teatrală. Este adevărat că și atunci ești de fapt subiectiv, ești la mâna regizorului, a modalităților de interpretare și a calităților actorilor. Nu poți să știi sigur dacă ceea ce spui se referă la piesa în sine sau la acea punere în scenă a piesei pe care ai văzut-o.
Eu oricum n-am avut șansa asta. Nu-mi aduc aminte ca această piesă să se fi jucat vreodată la teatrele clujene și nu am avut oportunitatea să merg să o văd acolo unde s-a jucat (la Sibiu sau la București, de exemplu). Îmi aduc aminte că, în urmă cu mai bine de un deceniu, am fost la un pas de a vedea o punere în scenă a lui Godot de către studenții de la Teatru din cadrul (pe atunci) Facultății de Litere a Universității ”Babeș-Bolyai”, cu ocazia festivității de absolvire. Ceva a intervenit însă.
Cartea se citește foarte ușor. După cum spune subtitlul în engleză (netradus în română), este o tragicomedie în două acte. Mie mi-a plăcut mai mult partea comică, deși în mod evident partea tragică este cea care conferă substanță operei, cea care suscită interesul. De altfel, toată piesa poate fi interpretată ca fiind comică sau tragică, depinde de punctul de vedere al fiecăruia.
Interpretările sunt nenumărate. Încă de la început, piesa a fost caracterizată ca făcând parte din ”teatrul absurdului” deoarece, în fond, nu se întâmplă nimic. În cea mai mare parte, asistăm la un dialog trivial între doi zăpăciți, doi pierde-vară, Estragon (Gogo) și Vladimir (Didi), care stau la povești lângă un copac, în mijlocul câmpului, așteptându-l pe un anume Godot. Între timp, fiecare are problemele lui: unul nu-și poate scoate cizma, celălalt urinează și așa mai departe. Piesa a îngrozit publicul conservator din anii 50-60 datorită acestor trivialități, inclusiv faptul că cei doi put, își fac nevoile, și alte referiri la anumite aspecte ale condiției umane, rareori menționate în piesele de teatru ”obișnuite”. Apariția lui Pozzo și a sclavului său Lucky relevă alte atribute ale existenței umane, statutul de ”stăpân”, respectiv de ”sclav”, fiind aici reprezentate în mod grotesc. În fine, băiatul din finalul primului act aduce o oarecare ușurare cititorului (sau publicului) neavizat: Godot totuși există, și va veni ”mâine”. Până la acest moment, ne puteam gândi că Godot nu este altceva decât o creație a imaginației prea înfierbântate a celor doi zăpăciți.
Actul doi este o repetare aproape simetrică a primului, la un nivel de tragism poate puțin mai ridicat, asta în ciuda copacului care începe să aibă frunze, ceea ce ar sugera o evoluție ”spre bine”. Estragon vine bătut, Pozzo este orb și neajutorat, Lucky este burdușit de Estragon, băiatul nu-și mai aduce aminte de Vladimir și de Estragon dar îi anunță că Godot va veni totuși ”mâine”.
Suntem clar în fața unei farse - deși piesa se termină, se subînțelege că lucrurile pot continua așa la nesfârșit.
O astfel de piesă de teatru lasă la îndemâna fiecăruia concluziile. Ce vrea să spună autorul? Este greu de imaginat. Samuel Beckett a refuzat constant să ofere orice fel de lămuriri. Este evident că lucrarea face referire la existența umană, văzută dintr-o anumită perspectivă, mai degrabă sumbră sau pesimistă. De altfel, câteva repere pot fi enunțate. Se face destul de des referire la moarte - cei doi chiar își exprimă în varii ocazii intenția să se spânzure, deși o fac într-un mod aproape comic, argumentând de exemplu că măcar așa ”o să li se scoale”. De altfel, fericirea pare ceva de neatins - decât eventual în vis (Estragon visează că este fericit). Viața este descrisă ca fiind o picătură în neant, iar ”mamele nasc deasupra unui mormânt”. Cei doi se plâng mereu de singurătate, se au doar unul pe altul.
Și credința pare să joace un rol important. Dialogul celor doi se învârte în câteva ocazii în jurul unor chestiuni religioase. Se vorbește despre Țara Sfântă, despre Isus... Și da, chestiunea cea mai arzătoare: cine este Godot? Mulți critici literari (și alții, mai mult sau mai puțin specializați) au înclinat spre o interpretare de genul Godot = Dumnezeu, deși Beckett a respins mereu această variantă, recunoscând totuși la un moment dat că o astfel de interpretare este posibilă, doar că el personal nu a fost niciodată conștient de asta. Oare trebuie să-l credem? În fond, așteptarea lui Godot este un act de credință: Estragon și Vladimir speră în fiecare zi că Godot, în cele din urmă, va veni să-i ”salveze”...
Ca să comentezi o piesă de teatru, trebuie să mergi la teatru, să asiști la o performanță teatrală. Este adevărat că și atunci ești de fapt subiectiv, ești la mâna regizorului, a modalităților de interpretare și a calităților actorilor. Nu poți să știi sigur dacă ceea ce spui se referă la piesa în sine sau la acea punere în scenă a piesei pe care ai văzut-o.
Eu oricum n-am avut șansa asta. Nu-mi aduc aminte ca această piesă să se fi jucat vreodată la teatrele clujene și nu am avut oportunitatea să merg să o văd acolo unde s-a jucat (la Sibiu sau la București, de exemplu). Îmi aduc aminte că, în urmă cu mai bine de un deceniu, am fost la un pas de a vedea o punere în scenă a lui Godot de către studenții de la Teatru din cadrul (pe atunci) Facultății de Litere a Universității ”Babeș-Bolyai”, cu ocazia festivității de absolvire. Ceva a intervenit însă.
Cartea se citește foarte ușor. După cum spune subtitlul în engleză (netradus în română), este o tragicomedie în două acte. Mie mi-a plăcut mai mult partea comică, deși în mod evident partea tragică este cea care conferă substanță operei, cea care suscită interesul. De altfel, toată piesa poate fi interpretată ca fiind comică sau tragică, depinde de punctul de vedere al fiecăruia.
Interpretările sunt nenumărate. Încă de la început, piesa a fost caracterizată ca făcând parte din ”teatrul absurdului” deoarece, în fond, nu se întâmplă nimic. În cea mai mare parte, asistăm la un dialog trivial între doi zăpăciți, doi pierde-vară, Estragon (Gogo) și Vladimir (Didi), care stau la povești lângă un copac, în mijlocul câmpului, așteptându-l pe un anume Godot. Între timp, fiecare are problemele lui: unul nu-și poate scoate cizma, celălalt urinează și așa mai departe. Piesa a îngrozit publicul conservator din anii 50-60 datorită acestor trivialități, inclusiv faptul că cei doi put, își fac nevoile, și alte referiri la anumite aspecte ale condiției umane, rareori menționate în piesele de teatru ”obișnuite”. Apariția lui Pozzo și a sclavului său Lucky relevă alte atribute ale existenței umane, statutul de ”stăpân”, respectiv de ”sclav”, fiind aici reprezentate în mod grotesc. În fine, băiatul din finalul primului act aduce o oarecare ușurare cititorului (sau publicului) neavizat: Godot totuși există, și va veni ”mâine”. Până la acest moment, ne puteam gândi că Godot nu este altceva decât o creație a imaginației prea înfierbântate a celor doi zăpăciți.
Actul doi este o repetare aproape simetrică a primului, la un nivel de tragism poate puțin mai ridicat, asta în ciuda copacului care începe să aibă frunze, ceea ce ar sugera o evoluție ”spre bine”. Estragon vine bătut, Pozzo este orb și neajutorat, Lucky este burdușit de Estragon, băiatul nu-și mai aduce aminte de Vladimir și de Estragon dar îi anunță că Godot va veni totuși ”mâine”.
Suntem clar în fața unei farse - deși piesa se termină, se subînțelege că lucrurile pot continua așa la nesfârșit.
O astfel de piesă de teatru lasă la îndemâna fiecăruia concluziile. Ce vrea să spună autorul? Este greu de imaginat. Samuel Beckett a refuzat constant să ofere orice fel de lămuriri. Este evident că lucrarea face referire la existența umană, văzută dintr-o anumită perspectivă, mai degrabă sumbră sau pesimistă. De altfel, câteva repere pot fi enunțate. Se face destul de des referire la moarte - cei doi chiar își exprimă în varii ocazii intenția să se spânzure, deși o fac într-un mod aproape comic, argumentând de exemplu că măcar așa ”o să li se scoale”. De altfel, fericirea pare ceva de neatins - decât eventual în vis (Estragon visează că este fericit). Viața este descrisă ca fiind o picătură în neant, iar ”mamele nasc deasupra unui mormânt”. Cei doi se plâng mereu de singurătate, se au doar unul pe altul.
Și credința pare să joace un rol important. Dialogul celor doi se învârte în câteva ocazii în jurul unor chestiuni religioase. Se vorbește despre Țara Sfântă, despre Isus... Și da, chestiunea cea mai arzătoare: cine este Godot? Mulți critici literari (și alții, mai mult sau mai puțin specializați) au înclinat spre o interpretare de genul Godot = Dumnezeu, deși Beckett a respins mereu această variantă, recunoscând totuși la un moment dat că o astfel de interpretare este posibilă, doar că el personal nu a fost niciodată conștient de asta. Oare trebuie să-l credem? În fond, așteptarea lui Godot este un act de credință: Estragon și Vladimir speră în fiecare zi că Godot, în cele din urmă, va veni să-i ”salveze”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu