Undisputed / Runda finală (2002)

Regia: Walter Hill. Producători: David Giler, Walter Hill, Brad Krevoy, Andrew Sugerman.

Scenariul: David Giler și Walter Hill.

Cu: Wesley Snipes, Ving Rhames, Peter Falk, Michael Rooker, Jon Seda.

Filmul este interzis persoanelor sub 16 ani datorită scenelor de violență și limbajului.

IMDb: 6,1/10; Rotten Tomatoes: 48%; Metacritic: 58%.

În principiu, acest film avea cam tot ce-i trebuia ca să nu-mi placă şi chiar ca să evit să îl văd: bătăi, gangsteri, închisoarea de maximă securitate unde se desfăşoară cea mai mare parte a acţiunii, doi actori principali de culoare (nu sunt rasist dar nu mă pot identifica cu asemenea personaje), ritmuri de hip-hop.

În ciuda reţinerilor iniţiale, sau poate tocmai deoarece aşteptările erau la un nivel foarte scăzut, filmul nu s-a dovedit a fi chiar aşa de rău. Personajele principale, şi în special George "Iceman" Chambers (interpretat de Ving Rhames), sunt destul de credibile. În plus, bătăile au fost în general ataşate unui sport, boxul, ceea ce este un plus faţă de obişnuitele filme cu cafteli fără niciun fel de reguli.

Vedeta filmului, Monroe Hutchen (Wesley Snipes), este campionul invincibil la box al închisorilor. El este un băiat cuminte, n-arată a fi de categorie grea, pare introvertit şi total indiferent la ce se întâmplă în jurul lui. Bineînţeles, la închisoarea californiană Sweetwater, unde Monroe este încarcerat pe viaţă, trebuie să ajungă şi campionul mondial la box, George "Iceman" Chambers (Ving Rhames), cu o poveste clar inspirată din aventurile lui Mike Tyson. Acesta este un tip arogant, agresiv cu cei din jurul lui, ţine mereu să arate cine este şeful, are inteligenţa unui australopitec dar şi destule relaţii în lumea de afară ca să-i ţină sub presiune pe angajaţii închisorii. Refuză să intre în oricare din grupurile din închisoare şi se împrieteneşte oarecum doar cu colegul său de celulă, amerindianul Mingo Pace (Wes Studi).

Închis cu ei este şi un mafiot bătrânel, Mendy Ripstein (magistral interpretat de Peter Falk), mare fan al boxului. El are ideea de a-i aduce pe cei doi faţă în faţă şi face demersurile pentru ca meciul de box să aibă cu adevărat loc. Filmul este de altfel construit în jurul acestui eveniment, tensiunea este în continuă creştere. Bineînţeles, apar o grămadă de clişee specifice filmelor cu şi despre închisori, cu şi despre infractori. Cei doi eroi îşi păstrează însă o anumită onorabilitate până la final.

Merită vizionat de cei cărora le plac temele asociate cu închisoarea sau cei pasionaţi de box. De presupus că audienţa unui astfel de film este predominant masculină.
Între timp, există o serie întreagă "Undisputed": Undisputed 2 - Last Man Standing a apărut în 2006, Undisputed 3 - Redemption în 2010 şi urmează Undisputed 4. De notat totuşi că niciun actor din Undisputed nu joacă în celelalte filme ale seriei şi că acestea nu sunt regizate de Walter Hill, ci de Isaac Florentine.

The heavenly kid / Îngerul adolescent (1985)

Regia: Cary Medoway. Producător: Mort Engelberg.

Scenariul: Cary Medoway, Martin Copeland.

Cu: Lewis Smith, Jason Gedrick, Jane Kaczmarek, Richard Mulligan, Mark Metcalf.

Filmul este interzis copiilor sub 12 ani. Deși nivelul de nuditate și violență este foarte scăzut, în film se fumează mult, și există scene cu tineri beți și chiar o scenă în care se consumă droguri ușoare.

IMDb: 6,2/10; Rotten Tomatoes: 25%.

 

Creatorii filmelor holywoodiene au avut întotdeauna câteva subiecte mari și late cu care au încercat (uneori au și reușit) să facă audiență. Dintre acestea, filmele cu adolescenți au început să devină o adevărată obsesie în anii 80, având în vedere și publicul de această vârstă, suficient de numeros pentru ca genul acesta de producții să devină mari hituri. Și cum pentru acest public nu este nevoie neapărat de subiecte prea serioase, latura comică este cea esențială.

Cum să faci așadar un film comic pentru adolescenți, în care totuși subiectul să fie moartea sau, în fine, ce se întâmplă după moarte și de ce și cum merită trăită viața, dintr-o astfel de perspectivă, ciudată, post-factum? Iată o întrebare la care au încercat să răspundă realizatorii filmului Îngerul adolescent (1985). Dacă într-un alt film similar, mult mai recent, Charlie St. Cloud, despre am vorbit aici, un accident auto determină o serie de evenimente tragice iar decedatul revine în viața fratelui său doar pentru a-l distrage de la ceea ce se întâmplă în jurul lui, în Îngerul adolescent moartea este privită cu mult umor iar decedatul Bobby Fantana (interpretat de Lewis Smith), aflat vreme de aproape două decenii într-un fel de ”purgatoriu”, este trimis înapoi pe Pământ de Rafferty (Richard Mulligan), purtătorul de cuvânt al ”Șefului cel Mare”, pentru a-și câștiga intrarea în ”Uptown” (rai).

Sarcina lui Bobby nu este tocmai ușoară, deoarece i se dă pe mână un licean introvertit, lipsit de încredere în sine, batjocorit permanent de colegii săi și nebăgat în seamă de fata care-l interesează. Lenny (Jason Gedrick) este așadar prototipul looser-ului dar Bobby reușește, în scurt timp, să-i redea încrederea în forțele proprii, îl ajută să câștige în prestanță și chiar s-o cucerească pe Sharon (Anne Sawyer), fata cam ușuratică din pricina căreia el intră într-un conflict și mai accentuat cu foștii ei prieteni, băieții ”răi” din clasă, deși este evident că Melissa (Nancy Valen), fata cuminte și care-l iubește, este partenera ideală.

Totul se complică când Bobby află că Lenny este fiul fostei sale prietene, Emily (Jane Kaczmarek), măritată între timp cu fostul lui rival, Joe (Mark Metcalf). De aici povestea este dusă la un alt nivel, mai serios, în care Bobby înțelege ce a avut de pierdut, ce înseamnă viața, și încearcă, într-o manieră mai matură, să-i transmită lui Lenny anumite învățăminte, inclusiv să-l facă să evite greșelile pe care el le-a comis, intrând așadar cu adevărat în pielea ”îngerului păzitor”.

Happy-end-ul este total previzibil. Pe lângă ”ambalajul” comic și replicile savuroase, filmul are o consistentă componentă moralizatoare, deloc de neglijat.

Andrei Pleşu - Minima moralia: elemente pentru o etică a intervalului

Andrei Pleşu, Minima moralia: elemente pentru o etică a intervalului, Edit. Humanitas, Bucureşti, ediţia a V-a (?), 2013, 168 pag. (este ediţia pe care am citit-o).

Ediţia originală: Andrei Pleşu, Minima moralia: elemente pentru o etică a intervalului, Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1988. Cartea a apărut, de fapt, prima dată, în formă de fragmente, în revista "Viaţa Românească", în anul 1987.

Goodreads: 3,83/5.

În ultimii 25 de ani (şi mai bine), am avut, din păcate, prin preajmă, tot felul de "intelectuali" de cea mai proastă factură, a căror aroganţă le depăşea net nivelul de cultură, şi care îşi bazau elucubraţiile şi discuţiile pe cărţile scrise de Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi alţii asemenea. Toţi ceilalţi, care nu citisem aceste cărţi, sau nu doream să participăm activ la controversele emanate de subiectele din aceste cărţi sau de articolele tipărite în 22 sau Dilema (veche), eram automat "excluşi", nu doar de la discuţii, ci şi de la alte beneficii adiacente. Se crease aşadar un fel de sistem de castă: cititorii celor menţionaţi, şi restul lumii. Recunosc că marginalizarea aceasta nedreaptă m-a determinat să nu-i am tocmai la suflet pe Pleşu & co. şi m-am răzbunat oarecum prosteşte, în sensul că am refuzat efectiv să citesc ceva scris de ei. Pe Cărtărescu şi pe Mihăieş apucasem să-i citesc înainte, deci n-am avut cum să le "aplic" acelaşi tratament.

Totuşi, nu am putut să fac tocmai abstracţie de prezenţa acestor personalităţi în sfera publică. Andrei Pleşu a fost Ministru al Culturii în primul guvern de după Revoluţie, iar apoi Ministru de Externe spre sfârşitul anilor 90. La un moment dat a devenit consilier al preşedintelui Băsescu dar şi-a dat relativ repede demisia. Editura Humanitas, Colegiul "Noua Europă", revistele 22 şi Dilema (veche), Grupul pentru Dialog Social, iată câteva dintre realizările postdecembriste ale lui Andrei Pleşu, chiar dacă nu la toate a fost "autorul" principal.

În cele din urmă, cum "rănile" s-au mai cicatrizat şi conflictele s-au mai aplanat, în această perioadă de sărbători şi de An Nou am decis să trec peste vechile angoase şi, la aproape trei decenii de la apariţie, am citit una dintre operele de căpătâi ale lui Andrei Pleşu, Minima moralia, publicată şi răspublicată (în n ediţii, pe cea din 2013 nu mai scrie a câta ediţie este) la editura "de casă", Humanitas, după ce, în 1988, văzuse pentru prima dată lumina tiparului la editura Cartea Românescă.

Credeam, după publicitatea care i s-a făcut, că este o carte "pentru tot poporul". Nici vorbă. Mi s-a părut foarte greu de citit, m-am chinuit efectiv să parcurg cele peste 150 de pagini (format mic, font mare), reluând unele fraze de mai multe ori, ca să le înţeleg sensul. Tot n-am rămas cu mare lucru. Pot doar să constat, pe de o parte, că îmi lipseşte competenţa de a înţelege pe deplin şi de a comenta o asemenea lucrare, şi, pe de altă parte, că mi-am îmbogăţit vocabularul cu nişte termeni precum "obnubilare" (ar mai fi şi alte exemple).

Strict descriptiv, mai accesibile mi s-au părut părţile de început şi de sfârşit. Primul capitol, Competenţa morală, l-am parcurs fără probleme. De asemenea, partea cu Robinson Crusoe dinspre final, precum şi ultimul capitol, Minimalism etic, unde este descris ipocritul (în diversele sale ipostaze) şi se discută despre spontaneitatea morală, precum şi despre titlul cărţii, în antiteză cu Magna moralia a lui Aristotel.

Pe la mijlocul lucrării însă, autorul divaghează şi se opreşte asupra unor teme precum ordine, libertate, destin, virtute. Dacă în privinţa virtuţii şi a principiilor neutre pot să-i dau dreptate, în celelalte cazuri argumentaţia mi se pare destul de şubredă. Ea poate fi validă din perspectivă filosofică sau, poate, creştină, dar un om de ştiinţă din ziua de azi (fie el şi unul mărunt) poate cu greu să accepte ideile expuse de autor cu privire la ordinea universală, libertate, timp şi destin, corelate cu tema principală a cărţii, cea a eticii.

Pot răsufla uşurat: chiar dacă aş fi citit cartea aceasta la vremea ei, nu eram cu nimic mai câştigat. În afară, poate, de dreptul de a mă bate cu pumnii în piept că am citit-o şi, prin urmare, aş fi fost şi eu îndreptăţit să iau parte la dezbateri filosofice "tari".