Andrei Pleşu - Minima moralia: elemente pentru o etică a intervalului

Andrei Pleşu, Minima moralia: elemente pentru o etică a intervalului, Edit. Humanitas, Bucureşti, ediţia a V-a (?), 2013, 168 pag. (este ediţia pe care am citit-o).

Ediţia originală: Andrei Pleşu, Minima moralia: elemente pentru o etică a intervalului, Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1988. Cartea a apărut, de fapt, prima dată, în formă de fragmente, în revista "Viaţa Românească", în anul 1987.

Goodreads: 3,83/5.

În ultimii 25 de ani (şi mai bine), am avut, din păcate, prin preajmă, tot felul de "intelectuali" de cea mai proastă factură, a căror aroganţă le depăşea net nivelul de cultură, şi care îşi bazau elucubraţiile şi discuţiile pe cărţile scrise de Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi alţii asemenea. Toţi ceilalţi, care nu citisem aceste cărţi, sau nu doream să participăm activ la controversele emanate de subiectele din aceste cărţi sau de articolele tipărite în 22 sau Dilema (veche), eram automat "excluşi", nu doar de la discuţii, ci şi de la alte beneficii adiacente. Se crease aşadar un fel de sistem de castă: cititorii celor menţionaţi, şi restul lumii. Recunosc că marginalizarea aceasta nedreaptă m-a determinat să nu-i am tocmai la suflet pe Pleşu & co. şi m-am răzbunat oarecum prosteşte, în sensul că am refuzat efectiv să citesc ceva scris de ei. Pe Cărtărescu şi pe Mihăieş apucasem să-i citesc înainte, deci n-am avut cum să le "aplic" acelaşi tratament.

Totuşi, nu am putut să fac tocmai abstracţie de prezenţa acestor personalităţi în sfera publică. Andrei Pleşu a fost Ministru al Culturii în primul guvern de după Revoluţie, iar apoi Ministru de Externe spre sfârşitul anilor 90. La un moment dat a devenit consilier al preşedintelui Băsescu dar şi-a dat relativ repede demisia. Editura Humanitas, Colegiul "Noua Europă", revistele 22 şi Dilema (veche), Grupul pentru Dialog Social, iată câteva dintre realizările postdecembriste ale lui Andrei Pleşu, chiar dacă nu la toate a fost "autorul" principal.

În cele din urmă, cum "rănile" s-au mai cicatrizat şi conflictele s-au mai aplanat, în această perioadă de sărbători şi de An Nou am decis să trec peste vechile angoase şi, la aproape trei decenii de la apariţie, am citit una dintre operele de căpătâi ale lui Andrei Pleşu, Minima moralia, publicată şi răspublicată (în n ediţii, pe cea din 2013 nu mai scrie a câta ediţie este) la editura "de casă", Humanitas, după ce, în 1988, văzuse pentru prima dată lumina tiparului la editura Cartea Românescă.

Credeam, după publicitatea care i s-a făcut, că este o carte "pentru tot poporul". Nici vorbă. Mi s-a părut foarte greu de citit, m-am chinuit efectiv să parcurg cele peste 150 de pagini (format mic, font mare), reluând unele fraze de mai multe ori, ca să le înţeleg sensul. Tot n-am rămas cu mare lucru. Pot doar să constat, pe de o parte, că îmi lipseşte competenţa de a înţelege pe deplin şi de a comenta o asemenea lucrare, şi, pe de altă parte, că mi-am îmbogăţit vocabularul cu nişte termeni precum "obnubilare" (ar mai fi şi alte exemple).

Strict descriptiv, mai accesibile mi s-au părut părţile de început şi de sfârşit. Primul capitol, Competenţa morală, l-am parcurs fără probleme. De asemenea, partea cu Robinson Crusoe dinspre final, precum şi ultimul capitol, Minimalism etic, unde este descris ipocritul (în diversele sale ipostaze) şi se discută despre spontaneitatea morală, precum şi despre titlul cărţii, în antiteză cu Magna moralia a lui Aristotel.

Pe la mijlocul lucrării însă, autorul divaghează şi se opreşte asupra unor teme precum ordine, libertate, destin, virtute. Dacă în privinţa virtuţii şi a principiilor neutre pot să-i dau dreptate, în celelalte cazuri argumentaţia mi se pare destul de şubredă. Ea poate fi validă din perspectivă filosofică sau, poate, creştină, dar un om de ştiinţă din ziua de azi (fie el şi unul mărunt) poate cu greu să accepte ideile expuse de autor cu privire la ordinea universală, libertate, timp şi destin, corelate cu tema principală a cărţii, cea a eticii.

Pot răsufla uşurat: chiar dacă aş fi citit cartea aceasta la vremea ei, nu eram cu nimic mai câştigat. În afară, poate, de dreptul de a mă bate cu pumnii în piept că am citit-o şi, prin urmare, aş fi fost şi eu îndreptăţit să iau parte la dezbateri filosofice "tari".