Ken Follett - Stâlpii Pământului

Ken Follett, Stâlpii Pământului, Editura RAO, București, 2013, 991 pag., traducere de Andreea Ioana Șeler (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Ken Follett, The Pillars of the Earth, William Morrow and Co., New York, 1989.
Goodreads: 4,28/5; Amazon: 4,4/5; Barnes&Noble: 4,3/5.

Romanele istorice mi-au plăcut dintotdeauna. Am început, poate, ca și mulți copii, cu Povestiri istorice a lui Dumitru Almaș; apoi m-au încântat romanele cavalerești ale lui Ioan Dan, Cavalerii Ordinului Basarab și Taina Cavalerilor; după care am citit și romane mai ”serioase”, precum Căderea Constantinopolului a lui Vintilă Corbul și, în fine, romane scrise de autori străini, dintre care cel mai mult m-a impresionat Numele Trandafirului de Umberto Eco.
Ken Follett nu are erudiția lui Umberto Eco și, de altfel, vine dintr-o altă sferă literară, fiind specializat pe scrierea de romane de acțiune (thriller), Stâlpii Pământului fiind primul său roman istoric. Fără a avea pregătire în domeniu, Ken Follett a fost nevoit să se instruiască îndelung pentru a face narațiunea cât mai credibilă. Nu a reușit de fiecare dată, dar și-a atins cu siguranță scopurile: este una dintre cele mai complexe cărți istorice pe care le-am citit (ceea ce nu e de mirare, la cele aproximativ 1000 de pagini) și recrează cu multă dexteritate scriitoricească atmosfera specifică secolului al XII-lea din Anglia. De altfel, un secol foarte puțin cunoscut publicului larg și cu puține evenimente remarcabile, ceea ce constituie un avantaj pentru un autor care dorește să pună în lumină mai degrabă viața unor oameni ”simpli” (caractere non-istorice) și nu cea a unor regi sau a altor personaje cu impact din acea epocă, deși și acestea apar în carte - de exemplu regele Stephen, regina Maud, arhiepiscopul Thomas Becket, însă doar cu rol secundar.
Romanul are ca fundal construcția unei catedrale în micul orășel (inventat) Kingsbridge, eveniment care se desfășoară pe durata mai multor decenii, timp în care personajele romanului trec prin perioade de glorie și decădere, într-un ritm demn de un thriller, genul în care s-a specializat autorul. Fiecare din cele șase părți se desfășoară într-un interval temporal bine precizat iar între ele sunt perioade în care deducem că nu se întâmplă mare lucru, din moment ce autorul nu se oprește asupra lor, scurte referiri fiind făcute în părțile care urmau cronologic.
Romanul abundă în scene de violență și de altfel începe destul de abrupt din acest punct de vedere. Primele (zeci de) pagini sunt destul de greu de digerat pentru un cititor mai sensibil. În plus, lectura în sine e mai dificilă deoarece autorul urmărește mai multe fire narative în paralel. Odată ce legăturile dintre acestea se întrevăd, romanul devine mult mai ușor de citit și, în ciuda celor 1000 de pagini, poate fi terminat relativ repede. Un editor mai exigent ar fi putut să-i ceară autorului să mai scurteze și ar fi avut de unde. În special ultima parte, a cărei desfășurare are loc la mult timp după celelalte, mi s-a părut a nu fi necesară. Autorul a dorit să lege toate firele narative, să rezolve toate misterele, să ofere satisfacție tuturor cititorilor care doreau un happy-end după atâtea cruzimi, și pedepse pe măsură celor vinovați. Dar asta se putea face și în partea anterioară. Totuși, introducerea poveștii lui Thomas Becket a subliniat încă odată ideea principală a cărții, în care lupta dintre bine și rău se suprapune în mare măsură cu cea dusă de spiritualitate și educație împotriva obscurantismului și a forței brute.
Toate personajele pozitive ale romanului - Phillip, Tom, Ellen, Jack, Aliena - sunt bine educate, instruite, cu mult peste nivelul obișnuit al acelor timpuri. Ei sunt cei care crează, cei care duc civilizația mai departe. Din anumite puncte de vedere, ele sunt personaje moderne - inserarea lor în lumea medievală este parcă puțin forțată. Dar asta nu face altceva decât să-l ajute pe cititor să privească evenimentele dintr-o perspectivă care-i este familiară. Dintr-odată, Evul Mediu se transformă într-o scenă nu foarte diferită de cea actuală.

Pat Barker - O altă lume / Another World

Pat Barker, Another World, Penguin Books, London, 1999 (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Pat Barker, Another World, London, Viking Press, 1998.

Din câte îmi dau seama, nu există (până acum) o traducere în limba română a acestei cărți.

Goodreads: 3,45/5; Amazon: 3,8/5.

Mi-a luat o veșnicie să citesc acest roman. Și nu pentru că ar fi fost prea lung sau pentru că am fost nevoit să-l citesc în engleză. Nu, dar a fost pur și simplu groaznic. Horror, dacă se acceptă anglicisme. Deși nu cred că se încadrează în acest gen literar, dar pentru mine, ca ”cititor obișnuit”, a fost oarecum prea mult. M-am chinuit realmente să termin cartea, fiindu-mi frică de fiecare cuvânt care urma.
Autoarea este o fină cunoscătoare a naturii umane și abordează cu temeritate subiecte aproape tabu (credeați că nu mai există?). Da, moartea pare să fie mai degrabă un subiect la modă, dar nu în felul în care o privește Pat Barker. Apoi, fratricidul nu e tocmai întâlnit (cel puțin nu în cărțile pe care le-am citit eu) iar despre copii, de obicei, citim doar de bine, ei fiind de cele mai multe ori personificarea inocenței. Ori, în acest roman, personajul cel mai sinistru este un copil, Gareth. Știm din experiență că uneori copiii sunt cruzi; ne putem imagina, de asemenea, că viziunea lor despre viață, despre bine și rău, este încă ambiguă și neclară. Ceea ce face acest roman aproape imposibil de citit este realismul său. Caracterele sunt atât de bine conturate încât par cât se poate de reale, gândurile și acțiunile lor sunt absolut perfect motivate psihologic, și doar apariția fantomei (un roman realist cu fantome???) mai diluează realitatea și induce o notă de fantastic.
Tema fundamentală și centrală a romanului pare să fie ura dintre frați, la vârste fragede. Ea apare la trei generații distincte: cea mai îndepărtată, a lui Robert și Muriel Fanshawe față de fratele lor mai mic, James; cea a lui Geordie, veteranul de 101 ani din Primul Război Mondial care se culpabilizează pentru moartea fratelui său, Harry, în timpul marii conflagrații; și cea a lui Gareth (și parțial Miranda) față de fratele lor vitreg, Jasper. Autoarea ne cam lasă în ceață cu privire la conexiunile simbolice între aceste trei situații, unificate doar prin Nick, caracterul central al romanului și totodată singurul care cunoaște toate cele trei cazuri.
Finalul cărții lasă deoparte tensiunile din familia lui Nick pentru a se concentra asupra singurului fir narativ pe care autoarea îl duce până la capăt: cel legat de Geordie. Felul în care Geordie se îndreaptă conștient spre moarte este absolut terifiant dar cât se poate de realist: oricine a avut în familie pe cineva în această situație nu poate să rămână insensibil la descrierile plastice, de o acuratețe și un naturalism ieșit din comun, mergând până la cel mai mic detaliu. Atunci când Geordie afirmă că este în iad, cititorul este alături de el, cu singura diferență că are oricând o cale de scăpare.

La casta divina / Casta divină (1976)

Regia: Julián Pastor. Producător: CONACINE.
Scenariul: Eduardo Luján Urzáiz.
Cu: Ignacio López Tarso, Ana Luisa Peluffo, Pedro Armendáriz Jr., Tina Romero, Jorge Martínez de Hoyos.

Filmul nu este recomandat copiilor și adolescenților sub 16 ani datorită scenelor de violență și evidențierea unor practici sexuale.

IMDb: 6,3/10.

Nu am văzut prea multe filme mexicane la viaţa mea. Sigur, imaginea despre Mexic a fost mai mereu influenţată de clişeele inspirate din numeroasele producţii americane care se referă într-un fel sau altul şi la Mexic.
Nimic mai revelator însă decât un film mexican în care imaginea Revoluţiei este privită dintr-o perspectivă surprinzător de critică şi totodată realistă. În plus, este vorba despre o anumită faţetă a Revoluţiei mexicane, cea din Yucatán, unde, în anul 1915 (iată, au trecut peste 100 de ani de atunci!), oligarhii locali, câteva zeci de familii care controlau economia şi comerţul cu henequén, o plantă industrială (textilă) care creşte doar în Yucatán şi asupra căreia deţineau un monopol global, doreau să-şi păstreze cu orice preţ privilegiile. În contextul unei societăţi organizate pe un sistem asemănător castelor indiene, această aristocraţie extrem de bogată a fost numită "casta divină".
Aceste familii l-au angajat pe colonelul Abel Ortiz Argumedo (Pedro Armendáriz Jr.) ca să creeze o armată cu proprii lor angajaţi (practic sclavi), transformaţi peste noapte în soldaţi, pentru a apăra Yucatán-ul (devenit separatist) de armata revoluţionară constituţionalistă condusă de generalul Salvador Alvarado (Jorge Martinez de Hoyos).
Filmul nu se concentrează deloc asupra scenelor de luptă sau război; acesta rămâne mereu în fundal, ca o ameninţare, ca element care produce mereu fapte şi consecinţe. Spre deosebire de filmele "clasice" cu eroi şi anti-eroi, cei doi conducători de oaste sunt mai degrabă personaje secundare, care apar mai mult în calitate de ideologi decât ca strategi militari. În fond, nu este altceva decât un contrapunct între ideologia capitalistă primitivă, aproape banditească, a lui Argumedo, şi filosofia de sorginte socialistă, populară şi anti-clericală a lui Alvarado. Filmul se putea realiza la fel de bine şi fără aceştia doi; în special inserţia scenelor cu Alvarado îi conferă un aspect de documentar, oarecum în mod inoportun.
Acţiunea propriu-zisă se desfăşoară aproape exclusiv în familia şi în jurul familiei lui Don Wilfrido (Ignacio López Tarso), un magnat fără prea multe scrupule şi care îşi trimite singurul său fiu, Efraín (Jorge Balzaretti), la luptă. Este oare acesta un act de eroism sau mai degrabă prostie, ignoranţă, nepăsare faţă de propriul copil? Este independenţa Yucatánului o aspiraţie firească sau mai curând doar o modalitate de a păstra bogăţiile şi privilegiile, inclusiv dreptul senioral, în varianta (latino-)americană?
În orice caz, familia lui Don Wilfrido este în descompunere, în dezagregare, care se intensifică pe măsură ce armata revoluţionară / constituţionalistă se apropie de Mérida. Don Wilfrido însuşi, personajul negativ prin definiţie, îşi pierde încetul cu încetul siguranţa şi luciditatea.
Personajele cele mai interesante sunt însă cele feminine. Dacă soţia lui Don Wilfrido, Doňa Amira (Blanca Torres), pare să fie împăcată cu situaţia şi îşi îneacă amarul în alcool, fiica sa Elidé (Tina Romero) suferă transformări spectaculoase, ajungând în situaţia de a-şi renega tatăl. Este de altfel personajul dramatic cel mai interesant şi cel mai captivant, mai ales că nu se potriveşte cu vreun clişeu tipic al "eroinei", Elidé nefiind vreo revoluţionară, ci mai degrabă o victimă a unui context social aparte, care încearcă să-şi regăsească identitatea şi calea spre supravieţuire.
Un personaj feminin şi mai ambiguu este Tulita (Ana Luisa Peluffo), al cărui rol de agent dublu / spion / trădător este greu de definit sau de încastrat în nişte canoane. Prezenţa unor personaje feminine atât de complexe într-un film despre Revoluţia Mexicană (dominată în mod normal de personaje şi eroi de sex masculin) este mai mult decât surprinzătoare.
Filmul prezintă cu un realism specific documentarelor situaţia deosebit de grea a populaţiei băştinaşe, de amerindieni şi mayaşi, care munceau pe imensele plantaţii de henequén. Fără îndoială că un asemenea film putea la fel de bine să fi fost ecranizat şi în perioada comunistă din România, întrucât, în ansamblu, socialiştii sunt cei "buni", care au alături de ei clasele oprimate şi subjugate, iar capitaliştii sunt cei "răi", o mână de oameni care controlau întreaga economie şi nu se dădeau în lături de la nimic pentru a-şi menţine supremaţia politică şi economică, având alături de ei şi pe reprezentanţii Bisericii.